Trecut-au anii, spectacolul-recital în care apar actorii Valeria Seciu, Ovidiu Iuliu Moldovan şi Ion Caramitru, acompaniaţi la clarinet de Aurelian Octav Popa, a fost filmat în forma aceasta accesibilă pe YouTube pe 15 ianuarie 2008, într-una din sălile TNB la o reprezentaţie cu public. Data e importantă pentru că era cu două luni înainte de dispariţia lui Ovidiu Iuliu de care ne e atâta dor şi pe care l-am privit acum evident cu gândul la plecarea lui grăbită la ceruri. Lângă un Caramitru deprins cu poemele eminesciene pe care le-a descifrat până la ultima filă şi dintre care a ales aici, în acest recital să desluşească mai ales viziunea cosmogonică a poetului, şi o Valeria Seciu plină de tremurul romantic şi suavităţile de îndrăgostit ale celui mai romantic dintre romantici, Ovidiu Iuliu Moldovan, la cei 66 de ani pe care îi avea atunci, cu faţa brăzdată bărbăteşte de riduri, cu maxilarele încleştate şi un zâmbet ironic din când în când scăpat involuntar, mi-a inspirat tonul melancolic din titlu. Pentru că nu doar despre melancolia trecerii anilor era vorba da, în acest inedit moment poetic eminescian ci şi despre alunecarea spre întunecimile primejdioase ale pieirii ale unei omeniri tot mai frivole şi inconştiente. S-a stins fala falnicei Veneţii... poezia emblemă a acestei stări suna acum premonitoriu nu doar pentru cel care în curând avea să cunoască experienţa neantului, ci şi pentru aceia care privindu-l, ascultându-l ar fi vrut parcă să recunoască în drumul fără întoarcere ideea finitudinii lumii, rostind odată cu actorul: Nu-nvie morţii, e-n zadar copile!
 
Valeria Seciu
 
Vanitas, vanitatum, putem adăuga cu gândul la un alt poem eminescian celebru, Memento mori, unde se deplânge nu doar nostalgic ci şi vizionar trista pierdere a frumuseţilor lumii. Imaginea Veneţiei cufundate în bezna tăcută a istoriei devine astfel una simbolică pentru atunci şi pentru acum. Personal pentru actor şi la scara omeniri aşa cum a gândit poemul Eminescu, suna ca o avertizare. Cadenţa, pauzele, gândul intermitent, vorbele muşcate, dau valoare de testament versurilor cu care intră în scena pe care o va părăsi în curând definitiv, Ovidiu Iuliu Moldovan. În acest recital el a ales să reprezinte ipostaza elegiacă a poetului singuratic, cu care aproape că se confundă rostind Venera şi Madonă şi mai ales Oda în metru antic. (Nu credeam a învăţa să mor vreodată....) Îi răspunde cu vervă intelectuală şi patos insurgent Ion Caramitru pentru care poezia filozofică a lui Eminescu a devenit o pasiune, o nelinişte de cărturar deprins cu buchia şi căreia-i datorăm întâlnirea cu atâtea versuri inedite din postume, caiete şi manuscrise. Cu ţinuta maiestoasă de domnită sau castelană, dar cu un zâmbet interior trădat mai ales de mijirea ochilor, Valeria Seciu peregrinează prin câmpiile elizee imaginate de poet în poeme ca Miradoniz unde ezoterismul şi legendele fac lumea de nerecunoscut. Stările alternează. Încape şi revolta, şi tonul lejer şugubăţ din unele versuri alese pentru a-i crea poetului o imagine cât mai apropiată de ceea ce Nichita Stănescu încerca să desluşească în acea cunoscută imprecaţie: Cine eşti tu Eminescule? Din păcate din ce în ce mai puţini îşi mai pun aceste întrebări în zilele noastre în faţa acestui colos al spiritului unui veac pe care l-ar fi vrut al iluminării, nu al întunecării. E cu atât mai de folos când un teatru de talia Naţionalului înfruntă nepăsarea alegând pentru asta acest regal de poezie şi artă a rostirii de neegalat. Fiindcă, nu-i aşa: S-a stins fala falnicei Veneţii/....
 
Ovidiu Iuliu Moldovan