Regizorul Wajdi Mouawad, distins cu stea pe Aleea Celebrităţilor din Sibiu: „Îmi caut rădăcinile în personajele mele“

Regizorul Wajdi Mouawad, la Sibiu        FOTOGRAFII: Dragoş Dumitru şi Sebastian Marcovici

În ultimii ani, regizorul canadian Wajdi Mouawad, care s-a născut în Liban, a pus în scenă şapte tragedii ale lui Sofocle, iar filmul „Incendii“, nominalizat la Oscar, porneşte de la piesa sa omonimă. Artistul a fost distins cu o stea pe Aleea Celebrităţilor din Sibiu, în cadrul Festivalului de Teatru (8-17 iunie).

Wajdi Mouawad (49 de ani), dramaturg şi regizor, unul dintre creatorii de prim-plan din zilele noastre, este directorul Teatrului Naţional La Colline de la Paris. Născut în Liban, Wajdi Mouawad a fost obligat să îşi părăsească ţara la vârsta de şapte ani din cauza războiului civil, iar după o scurtă perioadă de şedere în Franţa, a emigrat în Canada.  Alături de două companii din Québec şi, respectiv, Franţa, Wajdi Mouawad a devenit artist asociat al ediţiei din 2009 a Festivalului de la Avignon, pentru care a creat o serie celebră de spectacole, intitulată „Le Sang des Promesses“/ „Sângele promisiunilor“. În ultimii ani, Mouawad s-a dedicat celor şapte tragedii ale lui Sofocle, a realizat un one-man show, „Inflammation du verbe vivre“/ „Inflamarea verbului a trăi“ şi spectacolul „Seuls / Singuri“, pe care l-a adus şi la Sibiu în 2014. Filmul „Incendii“, regizat de Denis Villeneuve, după cea mai cunoscută piesă a lui Mouawad, scrisă în 2003, a fost nominalizat la Premiile Oscar în 2011 la categoria „Cel mai bun film străin“. Ca regizor, dramaturg şi actor, spectacolele puse în scenă de Wajdi Mouawad în Franţa şi Quebec, în ultimii cincisprezece ani, sunt printre cele mai puternic angajate opere ale teatrului de limba franceză contemporan. Artistul a luat deseori o poziţie fermă şi drastică în spaţiul public şi a făcut apeluri în rândul intelectualilor pentru apărarea practicilor artistice contemporane din aceste ţări vorbitoare de limba franceză.

Artistul a fost distins la ediţia de anul acesta a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu cu o stea pe Aleea Celebrităţilor, distincţia fiindu-i acordată de Institutul Cultural Român. De asemenea, Wajdi Mouawad a susţinut o conferinţă alături de criticul de artă George Banu, consilier artistic în cadrul FITS.  În cadrul festivalului, a fost lansat şi volumul „Totul este scriitură“, Wajdi Mouawad în dialog cu Sylvain Diaz (traducere din limba franceză Mihaela Stan), volum apărut în colecţia Yorick a Editurii Nemira.

„Weekend Adevărul“: Când aţi scris piesa „Incendii“, v-aţi gândit şi la un scenariu de fim? V-aţi gândit că va fi ecranizată?

Wajdi Mowad: Textul „Incendii“ este o poveste de tip puzzle despre pierderea unui trecut misterios şi plin de tenebre, ce se lasă cu greu recuperat. Subiectul reprezintă parcursul sinuos şi iniţiatic a doi gemeni, în încercarea acestora de a decripta trecutul mamei lor care, înainte de moarte, a tăcut cinci ani. Într-o lume pe care foarte mulţi dintre noi o percepem ca fiind tot mai rece şi mai individualistă, trecutul şi poveştile înaintaşilor noştri rămân adesea pe un plan secundar. Dar nu ne putem raporta just nici la prezent, nici la viitor fără să privim în trecut, căci acolo se află adevăruri care nu pot fi revelate decât cu condiţia de a fi descoperite, după cum susţine unul dintre personaje. Când un notar  îi invită pe cei doi fraţi pentru a le citi testamentul mamei lor, gemenii sunt uimiţi să primească două plicuri – unul este pentru tatăl pe care-l credeau mort, al doilea pentru un frate de care nici nu ştiau că există. Gemenii vor afla încetul cu încetul povestea femeii care i-a adus pe lume, descoperind soarta tragică a acestia, marcată de război şi ură, dar şi excepţionalul curaj al mamei lor.

Alături de George Banu, în cadrul unei conferinţe la FITS FOTO: Dragoş Dumitru

Şi actor, şi regizor

Spectacolul „Singuri“/ „Seuls“, o coproducţie Liban – Canada (Québec) a fost reprezentat la Festivalul de la Sibiu în 2014.

Spectacolul, în care eu sunt şi actor, şi regizor, putea fi povestea oricui şi tocmai acesta e necazul. Am construit povestea în jurul unui student din Montreal, pe punctul de a-şi susţine teza, care rămâne, în urma unor evenimente extrem de banale, închis timp de o noapte într-una din sălile Muzeului Ermitaj din Sankt Petersburg. Noaptea va fi una lungă. Va dura mai mult de două mii de ani şi, fără să se poată îndoi măcar o clipă, îl va împinge la căpătâiul unei limbi materne demult uitate. E o întoarcere într-o istorie personală de care nu ştia nimic înainte.. Mă caut pe mine în personajele mele, îmi caut rădăcinile în personajele mele. Toate personajele din piesele şi romanele mele sunt prinse într-o schemă a unei moşteniri complexe.

De ce suntem singuri?

În adolescenţă, e perioada în care nu ştii nici cine eşti, nici că te afli într-un fel de ceaţă, în care nici măcar nu cunoşti ideea de ceaţă. Nu ştii ce vrei să faci mai târziu, eşti stăpânit de o stare de rău inefabilă, pe care nu reuşeşti să o exprimi fiindcă nu reuşeşti s-o înţelegi. Eşti tulburat fără a şti că eşti tulburat, deci e ca o dublă tulburare. În mijlocul acestei neguri metafizice, există  senzaţii ascunse – abia perceptibile. E o perioadă deopotrivă neclară şi crucială în care, debordând de aspiraţii greu de redat în cuvinte, te afli în plin pericol, societatea, familia, toată lumea ne spune ce trebuie să facem: să avem rezultate bune la facultate, să ne câştigăm traiul... Dacă asculţi toate aceste fraze convenţionale pe care nimeni nu se osteneşte să le pună în discuţie, rişti pur şi simplu să-ţi ratezi viaţa vrând să reuşeşti potrivit modelului impus. Despre toate acestea stări, vorbeşte personajul meu, pe care îl interpretez în spectacolul „Singuri“.

Un artist cu stea

Ceremonie pe Aleea Celebrităţilor din Sibiu             FOTO: Sebastian Marcovici

Şase stele noi au fost acordate, pe Aleea Celebrităţilor din Parcul Cetăţii din Sibiu în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru (FITS), desfăşurat în perioada 8-17 iunie. Astfel, Isabelle Huppert, Peter Sellars, Hideki Noda, Ioan Holender, Mikhail Baryshnikov şi Wajdi Mouwad au fost cei şase artişti care au fost distinşi, la Sibiu, în cadrul ceremoniei, care a fost urmată de Gala Celebrităţilor, la Filarmonica de Stat (Sala Thalia).

Horia Barna (foto dreapta), director artistic Europalia, a acordat din partea ICR o stea artistului Wajdi Mouwad, în prezenţa E.S. doamna Rana Mokaddem, ambasadoarea Republicii Libaneze în România.

"Sunt onorat, ca în numele Institutului Cultural Român, să premiem o personalitate de o asemenea anvergură, deschisă spre problemele lumii înconjurătoare atât în calitatea sa de scriitor, cât şi de regizor", a spus Horia Barna.

FRAGMENT

„Totul este scriitură“

Wajdi Mouawad în dialog cu Sylvain Diaz (traducere din limba franceză Mihaela Stan), volum apărut în colecţia Yorick a Editurii Nemira.

"Epoca noastră este una dintre cele mai tradiţionaliste, dintre cele mai moralizatoare cunoscute vreodată. Totuşi, niciodată o epocă n-a avut o dorinţă mai vie şi imediată de libertate şi de egalitate. Având în vedere paradoxul, în această rezistenţă se găseşte expresia unei insatisfacţii imense pe care trebuie să ne-o manifestăm fără încetare, pentru sine şi pentru ceilalţi, atât prieteni, cât şi duşmani. În teatru, faptul că dramaturgia contemporană nu e luată în seamă de regizori, e un mare semnal de alarmă…Mi s-a părut firesc să atrag atenţia asupra acestui pericol şi să fiu acid.

Poetica a apărut tot din latura religioasă.... Într-o ţară alcătuită dintr-un mozaic de nouăsprezece confesiuni, cum e Libanul, aspectul fabulos este sporit de tot amestecul de mituri şi ritualuri. În ceea ce mă priveşte, sunt născut în sânul minorităţii creştine maronite. La fel ca majoritatea confesiunilor, maroniţii erau grupaţi în jurul comunităţii lor, pe un teritoriu recunoscut ca fiind fieful maronit. Trăiam, aşadar, în sânul centrului nostru religios. Nu-i frecventam pe ceilalţi. Existau căsătorii între creştini maroniţi şi creştini ortodocşi, între ortodocşi şi armeni, dar erau întotdeauna subiect de conversaţie, de ironii şi glume. Căsătoriile între creştini şi musulmani erau mai rare. Însă, când aveau loc, cuplului respectiv îi era mai greu să păstreze cu rudele o legătură armonioasă.

Pentru cele mai multe fete de vârsta mea, era de neconceput să facă dragoste înainte de căsătorie, ani în şir coaserea himenului s-a practicat în cel mai mare secret.

Cred că azi lucrurile s-au schimbat, războiul a făcut şi ceva bun slăbind nişte tradiţii îngrozitoare în ochii mei, deşi ele continuă să fie practicate în sferele conservatoare ale societăţii. 

„Nu există un sfânt Wajdi, mă gândeam că aş putea umple locul gol“

Erau fabuloase. Toată copilăria m-am scăldat în poveşti care susţineau că în cutare sat statuia Fecioarei se mişcase. Auzeam lucruri extraordinare spuse cu cea mai mare seriozitate. Auzeam adulţi vorbind serios despre Hristos care a plâns, despre Hristos care a deschis ochii, despre Fecioara care a desfăcut braţele. Devenise o obsesie, un chin, o teamă şi o dorinţă permanentă: şi eu voiam să-l văd pe Hristos deschizând ochii, voiam să văd statui întorcându-se. Am trăit primele emoţii estetice în această căutare permanentă a miracolului. Eram un copil de şapte ani. Iar cel mai mare vis al meu era să mor şi să devin sfânt ca să fac minuni la rândul meu – chiar verificasem în calendar: nu exista un sfânt Wajdi, mă gândeam că aş putea umple locul gol.

Mai târziu. În Franţa. În 1978, ne-am exilat, am părăsit ţara cu gândul să aşteptăm sfârşitul războiului. Am luat avionul şi ne-am instalat la Paris cu un permis de şedere de şase luni, care le permitea părinţilor mei să-şi înscrie copiii la şcoala publică. Am intrat în CM21 fără să vorbesc deloc franceza. A fost o perioadă foarte ciudată pentru mine. O alunecare, o „năpârlire“ groaznică prin care pierdeam totul în linişte: limba, obiceiurile, peisajele, memoria, amintirile şi senzaţiile din Liban. Se întâmplă ca această pierdere să coincidă cu descoperirea artei. Şi pot să afirm cât de importantă a fost pentru mine educaţia artistică în şcoală. Fără politica specifică Franţei de a-i obişnui pe cei mai tineri să frecventeze diferite forme artistice, lucrurile ar fi fost complet diferite pentru mine. Prima mea mirare s-a produs la Luvru, în timpul unei asemenea ieşiri şcolare, în faţa Încoronării lui Napoleon de David. Nu văzusem niciun tablou în viaţa mea – doar la biserică, dar acolo era Hristos pe cruce şi în faţa lui Hristos pe cruce nu spui că te afli în faţa unui tablou, ci în faţa Patimilor, tabloul este ceva secundar, inexistent. Vedeam pentru prima dată pictate mere, oameni goi, lucrări, portrete. Nu pricepeam că nu toată lumea vrea să devină artist. Mi-am zis că toţi cei care nu erau artişti eşuaseră în încercarea de a fi artişti şi, nevoiţi să aleagă o meserie, deveniseră ingineri, medici sau avocaţi. Dar la bază, visul oricui era să fie artist – nu-mi puteam imagina lucrurile altfel, nu puteam crede că cineva ar avea un alt vis ".  ("Totul este scriitură", Wajdi Mouawad în dialog cu Sylvain Diaz, traducere din limba franceză Mihaela Stan, volum apărut în colecţia Yorick a Editurii Nemira)

Din Liban la Paris

Numele: Wajdi Mouawad

Data şi locul naşterii: 16 octombrie 1968, Deir al-Qamar, Liban.

Şi-a petrecut adolescenţa în Canada, a devenit cetăţean canadian. În 1991 a absolvit Facultatea Naţională de Teatru din Montreal, iar apoi a adaptat şi a pus în scenă piese contemporane şi clasice, precum şi texte proprii.

Între 2000 şi 2004, a fost directorul artistic al Teatrului Quat’Sous, apoi al Teatrului Francez din cadrul Centrului Naţional de Arte din Ottawa până în 2012.

În 2002 a fost distins cu medalia Chevalier de l’Ordre National des Arts et des Lettres pentru numeroasele premii primite în lume.

În 2012 a publicat  romanul „Anima“, care i-a adus numeroase premii.

În 2016, a fost numit directorul Teatrului Naţional La Colline, unde a pus în scenă cele mai recente spectacole ale sale: „Tous des Oiseaux“/ „Toate păsările“ şi „Notre innocence“/ „Inocenţa noastră“.

Wajdi Mouawad şi-a petrecut copilăria în Liban, adolescenţa în Canada, iar în prezent locuieşte în Franţa. În 1991, a absolvit Facultatea naţională de teatru, iar apoi a adaptat şi a pus în scenă piese contemporane şi clasice, precum şi texte proprii. Între anii 2000 şi 2004, a fost directorul artistic al Quat'Sous Theatre, Montreal, apoi al Teatrului francez din cadrul Centrului naţional de arte din Ottawa până în 2012. Împreună cu companiile sale Abe Carre Ce Carre din Québec şi Au Carré de l'Hypotenuse din Franţa, Wajdi Mouawad a devenit artist asociat al ediţiei din 2009 a Festivalului de la Avignon, pentru care a creat „Le Sang des Promesses”, alcătuit din „Littoral”, „Incendies Forêts” şi “Ciels / Ceruri”.