Oameni cari nu mai sunt. Dan Puican, un reprezentant de seamă al Teatrului Naţional Radiofonic

O clipă, numai o singură clipă, încărcată de modestie, de răbdătoare şi de nădăjduitoare credinţă de a fi mai aproape de Dumnezeu l-a însoţit, stând la rând cu miile de credincioşi veniţi din toate colţurile ţării, sub un soare torid, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, să se închine la Sărbătoarea începutului toamnei a Sfintei Marii, această clipă fatală, ajunsă la capătul ei, l-a făcut pe regizorul Dan Puican să intre tragic în legendă.

După doi sau trei ani de actorie, la Teatrul din Baia Mare, Dan Puican s-a întors la Radio, unde şi-a făcut ucenicia în anii studenţiei pentru a se dedica o viaţă marelui Teatru Naţional Radiofonic.

A fost, pe rând, scenarist, adaptator al unor opere ale dramaturgiei naţionale şi universale, creator învestit cu o mare cultură a unor scenarii radiofonice după opere clasice şi contemporane, lucrând de fiecare dată ca scenograf cu mijloacele auditive ale spaţiului în care se desfăşura acţiunea, abil instalator al microfoanelor, care să capteze, din apropiere şi marcând distanţa, vocile actoriceşti, a fost şi ilustrator muzical şi a lucrat cu o artă rară a regiei cu cei mai de seamă reprezentanţi ai teatrului românesc din a doua jumătate a veacului trecut, dar şi cu tineri înzestraţi, lansând din rândul lor vedete cum au fost, de pildă, celebrii Stela Popescu şi Arşinel, sau Dem Rădulescu, iar lucrul cu aceştia s-a transformat într-o adevărată şcoală a rostirii nobile a limbii române, fapt remarcabil această şcoală şi, astfel, s-a înscris pentru totdeauna după părerea mea, alături de Maestrul Emerit al Artei Teatrului Radiofonic, cel care a fost Mihai Zirra, locul acesta meritându-l astăzi când el a intrat, cum spuneam, în legendă.

Am fost în ipostaza de lucrător al Teatrului Radiofonic şi apoi în ipostaza de a da numele de Teatru Naţional Radiofonic, am fost, zic, onorat cu o prietenie cu Dan Puican reciproc respectuoasă, întotdeauna atât de caldă încât telefoanele lui mă emoţionau de fiecare dată, el dorind să-mi amintească mereu prietenia care ne leagă, o prietenie pe care eu o numeam aristocratică şi astăzi când Dan Puican este legendă îmi amintesc că în primăvara şi vara aceasta am vorbit mereu cu el, lăudându-l pentru voinţa cu care învingea vârsta şi-l făcea să nu părăsească studioul de teatru radiofonic.

Îi datorez apoi şi sunt foarte onorat pentru faptul de a fi scris şi regizat un scenariu radiofonic după romanul meu „Nişte ţărani”, spectacol absolut excepţional.

Rar au fost în istoria Teatrului Radiofonic regizori care să lase posterităţii o operă însemnată dedicată Teatrului Radiofonic cum au fost, repet, în încheierea acestui omagiu, Dan Puican şi Maestrul Emerit al Artei, Mihai Zirra.