Romanul a devenit în regim de maximă urgenţă nu doar un foarte bine vândut best-seller, aceasta în generosul context al  atenţiei ieşite din comun acordate, la un moment dat, literaturii sud-americane, ci şi un preferat obiect de analiză pentru teoreticienii literaturii. Interesaţi de tot ceea ce înseamnă studiul structurilor narative şi el pe atunci în mare vogă, de raportul dintre realitate, ficţiune şi autoficţiune, de tot ceea ce presupune scrierea la persoana întâi. Oricum, mult mai mult decât intuia Marcel Proust atunci în vremea în care scria seria de eseuri capitale Contre Sainte-Beuve. E vorba, în primul rând, despre  raporturile dintre eul personajului şi eul celui care scrie. Dar şi despre relaţia de supunere şi nesupunere dintre ele, relaţie absolut contradictorie care poate să însemne însăşi sursa pentru tot ceea ce înţelegem prin savoarea literaturii şi esenţa a tot ceea ce se ascunde în complexitatea actului de a scrie.

Romanul Mătuşa Julia şi condeierul aducea cu sine o bizară poveste de dragoste dintre Mario, un alter-ego al lui Mario Vargas Llosa, şi o aşa-zisă mătuşă cu mult mai vârstnică, pe nume Julia.  Povestea, marcată de un contract de căsătorie precizând durata minimă a acesteia, se amestecă cu o alta încă şi mai bizară.  Aceea a existenţei tragice a unui anume Pedro Camacho, scriitor de aşa-numite radio-novele, precursoarele telenovelelor de astăzi, care ajunge să fie copleşit la modul maladiv de mulţimea personajelor sale cărora nu mai poate să le controleze evoluţia şi destinul. Le inventează, le transferă dintr-o radio-novelă în alta,  le re-creează, le “omoară ‘’, le ‘’ învie‘’ spre deruta colegilor lui de redacţie, a ascultătorilor şi a patronului postului pentru care a funcţionat până la un moment dat ca o mină de aur. În a doua parte a romanului, Mario,ajuns un răsfăţat al gloriei ca şi al lumii literare, de multă vreme despărţit de mătuşa Julia, îşi revede colegii de redacţie de odinioară.  Ocazie şi pentru o tristă întâlnire cu literatorul ajuns la stadiul de epavă umană, salvat totuşi de la exitus  de una dintre actriţele care, cu ani în urmă, a dat glas unora dintre personajele sale.

După ce am povestit, cu relativ lux de amănunte, romanul lui Mario Vargas Llosa mi se pare complet inutilă repunerea în discuţie a controversei referitoare la utilitatea dramatizării marilor scrieri epice ale omenirii. Mă mulţumesc doar a spune că nu, în nici un caz nu poate fi vorba despre ceea ce. la un moment dat, a fost bănuit a însemna neîncrederea în dramaturg, adică în scriitorul de literatură dramatică, ci, mai curând şi mult mai sigur de dorinţa unor regizori, a unor creatori de teatru,  de a aduce respectivele mari romane pe scenă. 

Pesemne, Sabin Popescu a fost încercat şi el de o asemenea dorinţă concretizată, iată,în spectacolul  montat la Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Timişoara. Adaptarea care îi aparţine regizorului reţine marile momente şi teme ale romanului,le  expune scenic cu destulă claritate. O face însoţind totul cu o bună selecţie a unora dintre cele mai celebre şi populare tangouri. Au pregnanţă, obţinută fără recursul la tuşe groase,au şi relevanţă în spectacol personaje precum Mario, Pascual Javier şi Genaro, indiscutabil şi datorită actorilor care le interpretează. Adică Bogdan Spiridon, Cătălin Ursu şi, mai ales, atât de savurosul Cristian Szekereş. Matei Chioariu îl fixează pe Pedro Camacho în cadre poate mult prea apăsat dostoievskiene, tot sub semnul excesului plasându-se şi evoluţiile actriţelor Luminiţa Tulgara (Mătuşa Julia) şi Daniela Bostan (Josefina). Actorilor  Doru Iosif, Alecu Reus, Matei Chioariu, Romeo Ioan, Ana Maria Cojocaru, Daniela Bostan, Ion Rizea, dar şi regizorului Sabin Popescu le revine misiunea de a-şi împrumuta vocile personajelor din radio-novelele lui Pedro Camacho. Din păcate, unora le scapă nedorite influenţe de rostire specific bănăţene.

 Exact ce trebuia şi în perfect consens cu dimensiunile şi specificităţile sălii în care se joacă spectacolul mi s-a părut a fi scenografia creată de Geta Medinski.

Teatrul Naţional “Mihai Eminescu-MĂTUŞA JULIA ŞI CONDEIERUL” după Mario Vargas Llosa; Traducerea în limba română: Coman Lupu; Scenariul şi regia: Sabin Popescu; Scenografia: Geta Medinski; Sound&video design: Sebastian Hamburger; Light design: Florian Putere; Cu: Matei Chioariu (Pedro Camacho), Bogdan Spiridon (Mario Vargas Llosa), Luminiţa Tulgara (Mătuşa Julia), Cătălin Ursu (Pascual Javier), Cristian Szekeres (Genaro), Daniela Bostan (Josefina) şi Doru Iosif, Alecu Reus, Matei Chioariu, Romeo Ioan, Ana Maria Cojocaru, Daniela Bostan, Ion Rizea, Sabin Popescu (Vocile de actori de teatru radiofonic);  Melodia „Adios Muchchos” de Carlos Gardel este interpretată de Daniela Bostan; Data reprezentaţiei: 30 ianuarie 2020