INTERVIU Jean-Michel Ribes, directorul Teatrului Rond-Point din Paris: „Râsul e o posibilitate de a fi liber şi arată că teatrul este pentru toţi. Pentru toţi nefericiţii“

INTERVIU Jean-Michel Ribes,
directorul Teatrului Rond-Point din Paris:

„Râsul e o
posibilitate de a fi liber şi arată că teatrul este pentru toţi. Pentru toţi
nefericiţii“

Jean-Michel Ribes. Foto: Raphaël Labbé

Jean-Michel Ribes, directorul Teatrului Rond-Point din Paris, una dintre cele mai importante instituţii de cultură din Franţa, vorbeşte despre importanţa revoluţionară a teatrului în societatea contemporană, dar şi despre o viitoare colaborare cu artiştii români, intermediată cu ocazia Sezonului Franţa-România 2019.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ne-am întâlnit cu Jean-Michel Ribes (71 de ani) într-o cafenea cochetă din centrul Parisului, într-o dimineaţă însorită de la începutul toamnei. Pentru străini cel puţin, domnul Ribes este etalonul intelectualului francez: galant, îmbrăcat asortat, cu pălărie, liber cugetător şi cu verb, director al unui teatru care vrea să rupă barierele tradiţionalismului. Portofoliul său este impresionant. În biografia sa de pe site-ul Teatrului Rond-Point, pe care îl conduce încă din 2002, se spune aşa: „Autor dramatic, regizor de teatru şi cineast, Jean-Michel Ribes revendică fantezia subversivă şi imaginarul, urmând un parcurs creativ liber, la frontiera dintre genuri“. E adevărat.  De când a ajuns director, domnul Ribes s-a dedicat exclusiv promovării tinerilor artişti şi dramaturgi, genurilor dramatice noi, care sfidează regulile trecutului. Printre piesele pe care le-a scris sau le-a regizat se numără: „Les Fraises musclées“ (1970), „Tout contre un petit bois“ (1976), „Théâtre sans animaux“ (2001), „Musée Haut, Musée Bas“ (2004). Asta este ceea ce-şi doreşte: să găsească noi spaţii de creaţie, să lase în urmă drumurile bătătorite ale culturii, să reinventeze arta teatrală. Şi-a găsit un colaborator şi în România, pe Constantin Chiriac, directorul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. Colaborarea viitoare dintre cei doi se subscrie Sezonului Franţa-România 2019 (Saison croisée France-Roumanie), care va debuta pe 27 noiembrie 2018 şi se va încheia pe 14 iulie 2019. Numai că această întâlnire dintre Teatrul Rond-Point din Paris şi Festivalul de Teatru de la Sibiu va transcende sezonul. Acum se pun bazele unei prietenii de lungă durată. Iată cum motivează Jean-Michel Ribes acest parteneriat: „Curaj, descătuşare, creativitate, talent. Aceste cuvinte nu sunt suficiente pentru a descrie câtă bucurie şi emoţie am simţit când am descoperit şi am participat la Festivalul din Sibiu. În acest minunat oraş, teatrele sunt palate în care domnesc poeţii, actorii şi dansatorii, în timpul acestui festival important. Totul e un imn dedicat vieţii şi năzuinţelor. Ne-am dat rapid seama că Teatrul Rond-Point din Paris, care celebrează nu numai scrierile dramatice din zilele noastre, ci şi dansul, magia şi noul spectacol de circ, poate fi considerat un frate al acestui frumos eveniment, condus de inspiratul lui creator. Atât la Teatrul Rond-Point, cât şi la Festivalul de Teatru din Sibiu, plăcerea se întrepătrunde cu gândirea liberă prin spectacolele live. Aşadar, sunt cu adevărat încântat de ideea că dl. Constantin Chiriac îşi doreşte să creeze un parteneriat sustenabil între cele două locuri de creaţie ale noastre, ceea ce ne ve permite amândurora să facem schimb de viziuni şi de producţii, astfel încât să alimentăm şi să creştem dorinţele noastre comune de a inventa teatrul de astăzi“.

„Weekend Adevărul“: Domnule Ribes, cum vedeţi o colaborare a Teatrului Rond-Point cu teatrele româneşti? În ce măsură vă veţi implica în activităţi culturale în cadrul Sezonului Franţa-România 2019?
Jean-Michel Ribes: În primul rând, vreau să spun că România este o ţară pe care o iubesc foarte mult. Am ajuns să o cunosc după ce am făcut mai multe călătorii, când eram foarte tânăr. Dar şi aici, în Franţa, am lucrat cu foarte mulţi români. De pildă, unul dintre ei a fost Lucian Pintilie, regretatul cineast care a decedat recent. Au fost şi alţi artişti, decoratori şi, în general, alţi români pe care i-am apreciat dintotdeauna. În Sezonul Franţa-România 2019, din cauza calendarului, pentru că noi deja am făcut programarea spectacolelor, vom participa ca invitaţi, dar nu vom participa primind spectacole şi nici nu vom merge cu piese în România. În schimb, pot să spun că, într-un fel, vom face ceva mult mai bine de atât.
 
Un festival de teatru românesc la Paris
Cum aşa?
Când am ajuns la Sibiu, am găsit acolo toată această vivacitate, toată această putere de creaţie şi am simţit imediat că suntem ca-n familie. Ne-am simţit ca un frate, noi, Teatrul Rond-Point, cu teatrul din Sibiu. Avem activităţi foarte similare. Şi-apoi, când Constantin Chiriac a venit pentru prima dată la Paris, aflase deja despre Teatrul Rond-Point, ştia că suntem un teatru liber, un soi de „navă-pirat“ în cultura franceză şi care nu pune în scenă decât autori în viaţă – nu numai francezi, ci din toată lumea, dar în viaţă. Noi încercăm să reinventăm toate formele de manifestare artistică, în toată diversitatea lor, fie că este vorba de teatru de autor, magie, circ sau dans. Încercăm să abordăm toată această emergenţă a noului teatru care este în formare. Aşa că am hotărât ca, începând cu sezonul viitor, să facem un parteneriat de lungă durată între Festivalul de Teatru de la Sibiu şi Teatrul Rond-Point, ca un soi de punte între cele două instituţii.
 
Cred că râsul este un mod de a ne opune tuturor formelor de naţionalism, fascism şi altor excese politice.
 
În ce constă, momentan, această viziune de parteneriat?
Într-o primă etapă, vom trimite în România şase autori francezi în viaţă, pe care noi îi apreciem foarte mult. Textele lor vor fi traduse în limba română şi vor fi jucate de actori români. Ulterior, Constantin Chiriac ne va trimite, la schimb, autori români pe care îi vom traduce şi îi vom citi aici, în Franţa. În al doilea an, vom continua să trimitem noi texte din repertoriul francez din zilele noastre, însă, în plus, vom trimite la Sibiu şi două spectacole complete, care se joacă în Franţa. În aceeaşi manieră, vom primi spectacole româneşti pe durata unui festival pe care îl dorim în totalitate un festival de teatru românesc, care să dureze o săptămână, unde să se joace numai piese româneşti în toate cele trei săli ale teatrului nostru. Bineînţeles, căutăm spectacole care să facă proiectul viabil din punct de vedere economic.
 
Foto: Clădirea Teatrului Rond-Point din Paris.
 
„Am numit asta râsul de rezistenţă“
Ce aşteptări pe termen lung aveţi de la colaborarea aceasta?
Ceea ce mi se pare foarte important în munca pe care o face Constantin Chiriac, care seamănă cu munca pe care o fac şi eu, chiar dacă nu este tocmai aceeaşi, este dorinţa de a descoperi toate formele noi de creaţie posibile astăzi. Este vorba despre o veselă îndrăzneală, i-aş spune eu. Ţin foarte mult la veselia acestei îndrăzneli şi la plăcere. De pildă, ştiu că în perioada stalinistă, plăcerea era considerată ceva antiartistic. Nu. Nu sunt de acord. Cred că sunt foarte importante în teatru dorinţa, plăcerea şi umorul. Eu am numit asta râsul de rezistenţă. Cred că râsul este un mod de a ne opune tuturor formelor de naţionalism, fascism şi altor excese politice. Râsul este o posibilitate de a fi liber şi arată, în acelaşi timp, că teatrul este pentru toţi. Pentru toţi nefericiţii, pentru toţi cei care pot astfel să-şi găsească o scăpare. Stalin spunea, şi asta ilustrează foarte bine teroarea umorului: „O ţară fericită nu are nevoie de umor“. Deci sperăm ca această relaţie dintre noi să meargă bine, ca o căsătorie care produce la un moment dat copii. Iar copilul nostru va fi ceva pe care îl vom face, bineînţeles, împreună. De pildă, actori români care să lucreze cu regizori francezi. Dorim să facem şi o creaţie împreună.
 
„Mozart e la fel de spaniol cum Cervantes e german“
Credeţi că în România teatrul este respectat şi are o influenţă la fel de mare ca în Franţa?
Uitaţi, eu am avut şansa ca piesele mele să fie jucate în România. Din păcate, nu am putut fi prezent la reprezentaţie, dar ştiu că în România se simte foarte mult importanţa teatrului. Poporul român este foarte ataşat de creaţia dramatică, de teatru, şi peste tot am văzut, chiar în oraşe mai mici, că sunt teatre importante şi sunt organizate festivaluri foarte mari. Este, poate, chiar surprinzător că un festival atât de mare este la Sibiu – un festival care a primit atâta finanţare, având în vedere că ţara nu se află la potenţialul maxim din punct de vedere economic.
 
Astăzi, într-o Europă care este ameninţată de tot felul de populisme şi de idei ca ale vecinului din Ungaria, domnul Viktor Orban, cred că Europa rezistă şi dăinuie prin cultură.
 
Se poate spune că nivelul cultural al unei ţări arată şi nivelul de trai?
Spre deosebire de alţii, eu sunt convins că o ţară în care nu se face cultură costă mai scump decât o ţară în care se face cultură. Este suficient să observi cât de multă lume vine la Sibiu. Pentru noi este ceva salutar, pentru că noi cunoaştem importanţa culturii şi cunoaştem cât de multă muncă depun autorii şi creatorii aici. Şi-apoi, astăzi, într-o Europă care este ameninţată de tot felul de populisme şi de idei ca ale vecinului din Ungaria, domnul Viktor Orban, cred că Europa rezistă şi dăinuie prin cultură. Sunt convins că Mozart este la fel de spaniol precum Cervantes este german. Sunt convins că Molière şi Ionesco ne aparţin tuturor. Cred că astăzi cultura este ceea ce ne ţine pe noi împreună şi ne adună, orice ar spune toţi aceşti neonazişti.
 
Aveţi vreo piesă de teatru românească care vă place în mod particular?
Există o serie de autori români care-mi plac mult. Am fost copleşiţi de autorii români care au creat aici, adevărate genii precum Cioran, Ionesco, Tristan Tzara. Eu pot să spun că sunt un fiu al dadaismului, am crescut aici şi am creat o piesă care se numeşte „Par-delà les marronniers“ (n.r. – în traducere, „Dincolo de castani“). Drept să spun, nu cunosc suficient de bine piesele şi autorii români încât să mă pronunţ ce îmi place cel mai mult. Dar vreau să spun un singur lucru: tot ce a venit dinspre România în Franţa a venit cu o forţă a revoltei, revolta stilului care ne-a aerisit şi pe noi şi ne-a arătat şi nouă ce trebuie să facem.
 

 „Ar trebui să scuturăm puţin aceşti 2.500 de ani de cultură obligată. Gata cu datoria de a iubi cultura!“

Dumneavoastră sunteţi, cum spuneaţi, un promotor al artiştilor tineri, al dramaturgilor în viaţă. De ce credeţi că multă vreme s-a pus accentul pe teatrul clasic?
Cred că nici Shakespeare, nici Molière, nici Goethe, nici Cervantes nu şi-au spus că vor pune stăpânire timp de 300 de ani pe teatru şi că nu vor lăsa niciun colţişor pentru autorii mai tineri. Eu cred că în Franţa au existat nişte oameni foarte nocivi pentru tinerii autori. Sunt oameni care le-au luat locul, şi aici vorbesc despre marii regizori, cum ar fi Planchon, Chéron. Sunt oameni foarte cunoscuţi care, după un timp, după ce au regizat Molière sau Shakespeare, şi-au apropriat piesa. Nici nu se mai spunea care este, de fapt, autorul. Era reinterpretarea lor. Eu cred că asta a pus accentul nu pe scriitură, ci pe un alt mod de înţelegere a piesei. Dar, desigur, ei erau şi celebri şi aveau şi resursele financiare. În felul acesta au provocat multe pagube pentru autorii în viaţă.
 
Mie mi se pare că Gioconda e chiar urâtă, dar milioane de oameni vin şi îngenunchează în faţa ei. De ce? Mulţi vin pentru că le-a zis cineva că este o capodoperă.
 
Importanţa de a fi viu şi de a crea
Mai este, astăzi, teatrul una dintre artele cele mai relevante pentru societate şi cultură?
Eu am observat că în ciuda digitalizării, a inteligenţei artificiale şi a tot ce ne vine din sectorul informatic, teatrul încă rezistă, teatrul e ceva care se petrece între oameni vii. Cred că avem mare nevoie de teatru. Este foarte important astăzi să existe oameni care trăiesc şi care exprimă ceva despre ce trăiesc ei. Este foarte important să existe o comunicare prin această formă de artă, este un soi de rezistenţă. Într-adevăr, dacă e să ne uităm la evoluţia lucrurilor – trăsura a fost înlocuită de maşină – s-ar fi putut crede că teatrul va fi înlocuit de televizor, după care va fi înlocuit de cinema. Ei bine, nu s-a petrecut aşa. De ce? Pentru că teatrul a rămas ultimul loc în care se face un transfer de emoţii de la om viu la om viu. Oamenii au nevoie de această respiraţie. Ni s-a spus că nu mai sunt foarte mulţi autori în viaţă care să merite. Eu nu sunt de acord. De 16 ani am creat acest teatru şi au venit la mine 541 de autori. Nu îi voi cita. Unii dintre ei sunt celebri şi numele lor sunt arhicunoscute, alţii, mai puţin. Asta ce înseamnă? Înseamnă că avem încă o rezervă de emoţie care se transcrie prin scriitură dramatică. Nu poţi să faci teatru numai cu Shakespeare, nu poţi să te închizi singur la tine acasă să faci teatru. E foarte bine să poţi veni undeva unde să redai şi altuia ceva ce ai creat tu. Nu poţi să spui că dacă unui autor i-ai luat pixul, i-ai luat hârtia, gata, el nu mai scrie. Teatrul nu a dispărut şi nici nu va dispărea. Este o dovadă a capacităţii oamenilor vii de a se întâlni într-un loc în care se petrece artă vie. Cred că este de responsabilitatea noastră să păstrăm acest loc. Teatrul este indispensabil, mai ales acum, într-o lume atât de închisă şi sufocantă. Cred că de la voi vine un om care a făcut o adevărată revoluţie culturală. Vorbesc despre Tristan Tzara şi despre revoluţia dadaistă, care a arătat un lucru: nu se poate dragoste cu de-a sila. Această căsătorie forţată cu o cultură obligatorie i-a putut face pe mulţi să nu le mai placă nici măcar Racine. Eu refuz căsătoria cu de-a sila. Haideţi să vă spun ceva: mie mi se pare că Gioconda e chiar urâtă, dar milioane de oameni vin şi îngenunchează în faţa ei. De ce? Mulţi vin pentru că le-a zis cineva că este o capodoperă. Tinerii ar trebui, totuşi, să reinventeze ceea ce este creaţia, să redescopere locuri noi de creaţie, locuri care poate până atunci erau pur şi simplu ignorate. Ar trebui să mai scuturăm puţin aceşti 2.500 de ani de cultură obligată. Gata cu datoria de a iubi cultura! Haideţi să acceptăm plăcerea.
citeste totul despre: