Independenţii (I)

Dar e ceva de unicat în această experienţă recentă de la Act pe care o semnalăm în speranţa că va produce, totuşi, prozeliţi, mai ales ca atitudine faţă de miscarea independentă. E vorba de un grup de absolvenţi ai facultăţii de teatru din Cluj, Rares Stoica, Fulvia Folosea şi Vlad Nemeş, care s-au luat de mână şi au venit la Bucuresti să ne arate că ei mai există, şi nu oricum ci ca o echipă consecventă cu metoda de lucru şi de creaţie a profesorilor lor clujeni faimosi, dacă ar fi să-l numim doar pe Miklos Bacs.

I-am văzut la absolvire, într-un spectacol minunat creat la Tg. Mures ca program de insertie profesională  finantat de UE, când având ca temă Cehov ne-au arătat un Happy Garden al nostalgiilor, de o poezie şi un tremur lăuntric admirabile. I-am revăzut la Gala tânărului actor, şi acum în acest spectacol după piesa Cockosi de Mike Bartlett, proiect iniţiat de Asociaţia Entheos şi de criticul de teatru Cristina Rusiecki. Cristina i-a ajutat aşadar să nu se piardă pe aceşti talentaţi absolventi clujeni ( unde-or fi ceilalti trei din spectacolul de la Mureş?) şi împreună cu GrayPlay performing Arts şi Teatrul Act, să realizeze un spectacol demn de toată atenţia.

Piesa, apreciată cu premii la ea acasă, este relatarea unor relaţii încordate dintre nişte tineri care caută iubirea, prietenia, se caută pe sine, înţelegându-se adesea greşit. Cazul lui John, eroul a cărui iubire pentru M (de la Man)  pusă în paranteze la apariţia personajului cheie, W (Woman) de care John se îndrăgosteşte e de fapt ceva mai complicat. Motivele crizei de cuplu a celor doi bărbaţi sunt în altă parte şi ne este sugerat chiar de la începutul spectacolului, când John se dovedeşte stânjenit de poziţia sa în relaţia unde celălalt, dominator şi egoist îl transformă într-un vis-a vis vulnerabil.

Criza lui e una de personaltate şi are doar vagă legătură cu semnul bărbăţiei indicat la derută în titlu. Apariţia fermeii e ancora de care John într-o vizibilă bâlbăială existenţială se agaţă, dar tocmai când era gata să creadă că decizia e luată în favoarea acesteia, constată că nu poate face pasul. Slăbiciune? Dependenţă? Nesiguranţă? Sau chiar iubire adevărată, notiune în care în acest caz ar trebui să intre şi toate defectele de care se foloseşte partenerul pentru a-şi ţine în corzi iubitul. Drumul până la acest deznodământ e, însă, plin de capcane.

Şi prima dintre ele e chiar Femeia, care-l  vrea cu tot dinadinsul pe John şi mai ales vrea să-şi dovedească sieşi supremaţia… de gen. Întâlnirea dintre cei trei, proba punerii fată-n faţă, la care participă şi tatăl bărbatului părăsit care-i e complice, e scena cheie, pe care cei trei trebuie să o înfrunte, transformând-o într-o competiţie încordată, aproape  corp la corp. Li se alătură Ionel Mihăilescu, insinuant, duplicitar dar până la urmă categoric în implicarea sa nepotrivită în viaţa celor trei, aşa cum se întâmplă şi în realitate când părinţi prea grijulii dirijează din umbră destinele copiilor lor. Pe parcurs cu toţii au scene bune, convingătoare, Rareş Florin Stoica impresionând prin expresivitatea ochilor (la Act gros planurile sunt posbile) şi o mobilitate naturală a stărilor, Vlad Nemeş prin umor şi directeţe, Fulvia Folosea prin siguranţă de sine, feminitate şi farmec personal. Ce le iese mai puţin deocamdată e deplasarea treptată a accentului spre tema mai profundă  a piesei care se referă la identitate nu doar sexuală, ci şi umană, teren unde ar fi încăput  mai multă reflexie şi îngândurare.

La urma urmei, piesa lui Mike Bartlett nu e doar despre homosexuali. În viziunea regizorului, Horia Suru , mai importantă pare a fi hărţuiala de suprafaţă care îşi are o bună rezolvare în ritmul şi alternarea scenelor, dar care e lipsită de planul doi, jocul secund al unei motivaţii mai adânci a războiului surd dintre personaje. Acceptând că autorul a mizat  pe vorbăria ce-i drept abundentă în text, pe argumentele verbale şi nu întotdeauna logice, am fi dorit ca spectacolul să găsească o soluţie şi pentru dimensiunea filosofică, umană în senul larg şi generos al cuvântului pe care tema identităţii le presupune. Ar fi fost spre folos şi talentaţilor interpreţi.