Silviu Purcărete a fost dragoste la prima vizionare. Auzisem în 2010 că va fi prezentată în cadrul FNT producţia internaţională Regele moare, dar biletele pentru ambele reprezentaţii erau deja epuizate. Regele moare era piesa mea ionesciană preferată şi de Purcărete auzisem vorbindu-se la superlativ, dar nu văzusem încă nimic de el. Am reuşit, în cele din urmă, să intru la Sala Liviu Ciulei a Teatrului Bulandra împreună cu câţiva (foarte puţini) studenţi norocoşi, prin bunăvoinţa direcţiunii, şi am avut şansa de a urmări de la balcon, în picioare, iţindu-mi cu greu capul de după un pilon de două ori cât mine, un spectacol care m-a făcut să uit că am un corp şi că respir. Începând de atunci am început să vânez cu asiduitate toate oportunităţile de a viziona spectacolele regizorului mare şi bărbos, care din spatele ochelarilor, aşa cum îl vedeam în poze, prezida cu o urmă de înţeleaptă ironie în priviri misterul teatrului aşa cum numai el l-a formulat şi i-a dat expresie pe scenele din România şi de pretutindeni.

La ceva timp după prima mea experienţă purcăretiană m-am dus la Sibiu să vizionez ceea ce urma să devină una dintre experienţele mele teatrale formatoare: monumentalul Faust, care a constituit în acel moment, fără să exagerez, o experienţă extrasenzorială. De atunci l-am revăzut o dată, cu aceeaşi fascinaţie, dar am reuşit ca la a doua vizionare să mă pot centra mai bine pe detaliile tehnice. Cu toată detaşarea furnizată de schimbarea de perspectivă, magia inefabilă a specatcolului a persistat şi am ajuns la concluzia că trăsătura fundamentală a capodoperei este exact aceea care scapă precizării. Este intuiţia creatorului care lasă astfel să lucreze forţe mai presus de el cărora le devine un instrument precis şi eficient.

Silviu Purcărete are umor. Umorul e o forţă vitală de care spectacolele sale mustesc. 

Au urmat Călătoriile lui Gulliver, Aşteptându-l pe Godot, D’ale carnavalului, Conul Leonida faţă cu reacţiunea, Gianni Schicchi şi Pălăria florentină. Unele spectacole le-am văzut în repetate rânduri, altele le-am ratat din varii motive. Pe urmă m-am înscris într-o odisee de trei ani în Anglia şi în acest interval am pierdut legătura directă cu teatrul românesc şi, implicit, cu cel al lui Silviu Purcărete. Cu toate acestea, îmi amintesc şi acum numeroase scene din spectacolele sale de parcă tocmai aş fi ieşit de la reprezentaţie şi ăsta e un alt motiv pentru care îl iubesc pe regizorul bucureştean căruia nu-i place să monteze în Bucureşti.

Silviu Purcărete e ludic prin excelenţă. Se joacă necontenit cu formele, reinterpretează semnele, stăpâneşte contrastele şi creează tensiune indiferent că e vorba de dialoguri, pauze, tăceri sau coregrafii. Spectacolele sale au greutate şi o ţinută somptuoasă, dar sunt contrabalansate de adieri eterice, de momente de respiro, de optimism şi ghiduşii.

Silviu Purcărete are umor. Umorul e o forţă vitală de care spectacolele sale mustesc. Se iau în serios atât cât e nevoie să se umple scena de tensiune şi eliberează un hohot de râs s-o zguduie din încremenire.

Silviu Purcărete este original. Spectacolele sale sunt recognoscibile şi din fotografii, au o identitate vizuală particulară şi un univers autonom inconfundabil. Regizorul are un imaginar bogat şi expansiv care, tradus în imagini scenice, frapează şi e memorabil. Scenele aduse la viaţă de Purcărete te urmăresc mult timp după ce le-ai vizionat, deşi uneori nu desluşeşti motivele clare din prima. Imaginile sale sunt pline de semnificaţii care scapă cuvintelor şi tocmai de aceea funcţionează şi în lipsa acestora. E cunoscută tendinţa regizorului de a acorda prioritate structurii piesei şi poveştii în detrimentul cuvintelor. Teatrul e o artă vizuală în esenţă, iar Purcărete este un pictor de tablouri mişcătoare. Prin asta să nu se înţeleagă că textul este eludat sau ignorat. Replicile lui Caragiale sunt acolo şi sunt tratate cu fineţe maximă, însă dimensiunea vizuală a piesei este adusă la suprafaţă cu o mare plasticitate şi forţă expresivă.

Silviu Purcărete este un minunat tehnician. Oamenii de teatru preferă termenul „meşteşugar“ în strânsă corelaţie cu cel de „breaslă“. Spectacolele acestuia sunt munci de artizanat. Scenografiile, muzica, coregrafiile şi ligthing design-ul conlucrează perfect şi se completează cu echilibru atunci când unul dintre elemente se retrage subtil pentru a ceda prioritate altuia. Regizorul a fost acuzat în repetate rânduri că face teatru de imagine, de parcă acest fapt i-ar minimaliza demersurile. Purcărete face mai degrabă teatru cu imagine sau prin imagine. Dar o imagine care conţine toate elementele senzoriale care compun viaţa şi, tocmai de aceea, atât de vie.

Silviu Purcărete este un estet. Orice pasionat al artelor vizuale se va îmbogăţi enorm studiindu-l.

Silviu Purcărete este unitar stilistic, dar a reuşit să evite manierismele. Şi-a creat mărci stilistice, dar nu le-a golit de conţinut prin repetiţie mecanică. Regizorul nu se reinventează cu fiecare spectacol, însă nici nu se reciclează fiindcă dispune de un instrumentar artistic considerabil şi de suficient discernământ încât să facă uz de acesta în beneficiul artei. O scenă goală pe care se află doi actori, un obiect de decor mărunt şi o sursă de iluminare capătă valenţe metafizice sub direcţia lui Silviu Purcărete la fel cum un decor impresionant şi zeci de actori şi figuranţi produc armonie dintr-un haos aparent. Regizorul are har în a lucra cu grupuri de actori şi creează personaje colective deosebit de expresive.

Silviu Purcărete este un estet. Orice pasionat al artelor vizuale se va îmbogăţi enorm studiindu-l. Iar cei care nu sunt pasionaţi ai artelor vizuale ar putea deveni.

Silviu Purcărete a făcut şi filmul Undeva la Palilula. Deşi e un produs inegal, frecvent excesiv, suprasaturat cu simboluri şi abscons, are numeroase momente de excelenţă tehnică, imagini puternice şi scene insolite. Indiferent de opiniile suscitate, rămâne un film unic în cinematografia românească.

Silviu Pucărete m-a apropiat mai mult, prin arta lui, de arta teatrală, cinematografică şi plastică. Mi-a redeschis apetitul pentru uimire fiindcă mi-a activat cu fiecare spectacol toate organele de simţ şi m-a făcut, prin asta, să mă simt viu. Mi-a relevat scena ca pe o zonă polimorfă, misterioasă şi imprevizibilă, în care sacralitatea care a stat la baza teatrului încă fiinţează, dar nu exclude o adiere din viitor, a unor energii şi spectacole în curs de a se naşte.

Urându-i lui Silviu Purcărete la mulţi ani simt că mi-i urez concomitent şi mie fiindcă fiecare spectacol pe care maestrul îl realizează îmi face viaţa mai bogată şi clipele sale mai lungi.

PS: Nu în ultimul rând, îl iubesc pe Silviu Purcărete fiindcă şi-a făcut timp să-mi citească o piesă de teatru şi, deşi m-a sfătuit să mă apuc de proză fiindcă textul avea un suflu narativ, ştiam că are dreptate fiindcă îmi încolţise deja ideea de a-l transforma în roman.