Catholită, todetită, horetită, ahoretie, acatholie, atodetie - acestea sunt cele şase maladii nicasiene care se caracterizează prin lipsa, respectiv refuzul generalului, individualului şi al determinaţiilor. Noica le-a denumit pe toate cu cîte un termen derivat din greacă. Dacă aş urmări exemplul lui, ar trebui să numesc maladia descoperită de mine gelotită, pentru că „gelos” înseamnă în greacă ”rîs”. Dar „hohotita” mi se pare un termen extraordinar.

Hohotita însumează tot ceea ce Noica a reuşit să descrie prin antinomii, adică şi lipsa simţului umorului şi refuzul ei. Poţi să fii inept din naştere, nimeni nu-ţi-o va lua în nume de rău, dar să te mai şi mîndreşti cu asta, să stărui în lipsa asta, adică să ştii cumva despre defectul tău şi să nu te laşi ”reparat”, asta chiar că e ceva mult mai modern decît Noica s-ar fi putut gîndi. Oameni care par maturi rîd de nu mai pot de Romică Ţociu şi Cornel Palade, de serialele macrostupide La Bloc şi Să bricolăm în familie, de Minunile lui Tămaş, de Ben Stiller, de ştiu mai eu cine, şi dacă încerci să le atragi atenţia că poantele astea sunt totuşi vulgare şi infantile se uită la tine de parcă ar sări imediat să te bată. Asta înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decît că simt şi ei ceva dar nu vor să fie deranjaţi de inteligenţa lor, atîta cîtă le-a fost dată.

Se poate deci deduce lesne că hohotita se defineşte prin lipsa şi refuzul bunului-simţ. Dacă suferi de hohotită, în cele mai multe cazuri nu eşti numai stupid, eşti şi nesimţit. Dacă Romică zbiară de îngheaţă canalele, tu rîzi deja cu atîta poftă de parcă te-ai uita la Tamara Buciuceanu-Botez sau la Chaplin. Nu te interesează părerea unor intelectuali traşi la faţă, nici tradiţia umorului. Mai lasă-mă cu din astea, nene Iancule!

Agelast - termenul rabelais-ian preluat de Sterne e folosit şi de Kundera pentru a desemna oamenii care nu au umor, mai mult, sunt credincioşi prostiei lor structurale, o flutură mîndri ca o flamură. În epocile fericite, ei au arătat lumii că nu rîd nici dacă ar fi de ce; astăzi, arată că rîd nici chiar dacă nu au de ce.

Agelaşti au existat în toate timpurile, dar ceilalţi oameni nu întotdeauna au fost condamnaţi să asculte hohotele lor vulgare. Spre deosebire de catholită, todetită şi toate celelalte, hohotita e hipermediatizată, şi pentru mulţi asta e tot ce trebuie pentru a fi acceptată nu ca o maladie, au contraire, fratele-meu, ca o modă, mai mult, ca o necesitate. 

Nu încape îndoială că unele din aceste orientări au dus şi duc la creaţii mari.” Sărmanul Noica, cît de naiv a putut să fie! Scrie despre Don Juan în legătură cu acatholia şi despre Tolstoi exemplificînd atodetia. Ei bine, hohotita nu a produs şi nu va produce nicio creaţie mare, ea nefiind de fapt o maladie a spiritului, ci mai curînd o primejdie pentru spirit, inamicul său public numărul unu.