Despre cum să-ţi aperi oile de strâgi, lupi şi alte jigănii. Scurt îndrumar etnografic pentru participanţii la măsuriş

Sâmbătă, 5 mai, de la ora 10:30, măsurişul oilor, cunoscut, în funcţie de zona etnografică, sub diferite alte denumiri (împreuniş, împreunat, sâmbră etc.) va fi reconstituit pentru public în Parcul Etnografic „Romulus Vuia“ din Cluj-Napoca. Manifestarea este organizată de Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară şi de Muzeul Etnografic al Transilvaniei, fiind realizată pe baza cercetărilor etnografului Ioan Augustin Goia.

Ioan Augustin Goia este unul dintre cei mai buni cunoscători ai etnografiei Transilvaniei şi, cu siguranţă, cel mai bun specialist din România în cercetarea păstoritului. Cartea dedicată de el păstoritului din nord-vestul Transilvaniei – intitulată Economie rurală tradiţională în nord-vestul Transilvaniei. Coordonate ale sistemului local-agricol de creştere a ovinelor (sec. XIII-XX), Argonaut, 2012 – este cea mai serioasă cercetare despre etnografia păstoritului scrisă vreodată în această ţară. O operă de o viaţă, pentru a cărei realizare Ioan Augustin Goia a făcut mii de ore interviuri, a străbătut cu pasul zeci de localităţi şi a vorbit cu sute de oameni. Dar, aşa cum se întâmplă în societatea noastră cu oamenii cu adevărat valoroşi şi cu realizările lor temeinice şi solide, această carte a fost tipărită într-un tiraj aproape confidenţial. Numărul celor care au reuşit să intre în posesia acestei cărţi nu depăşeşte, probabil, două sute, astfel încât impactul ei asupra dezvoltării cercetărilor etnografice, atâtea câte se mai fac încă, astăzi, în România, a rămas deocamdată unul redus.

Pentru că la ediţia anterioară a reconstituirii măsurişului momentele de pregătire magică au trecut aproape neobservate, cred că ar fi potrivită explicarea, pe baza cărţii lui Ioan Augustin Goia, a câtorva dintre elementele importante ale acestora.

Pentru că măsurişul oilor deschidea sezonul pastoral, el era considerat un moment critic, de care depindea succesul întregului sezon. Din acest motiv, strunga în care se desfăşura evenimentul trebuia protejată împotriva acţiunilor răufăcătoare ale vrăjitoarelor şi strigoilor, care încercau să fure mana laptelui. Pentru a asigura protecţia împotriva strigoilor, lesele staulului, dar şi comarnicul şi coliba păcurarului, erau frecate cu usturoi, afumate cu tămâie, împodobite cu ramuri de măceş sau cu mănunchiuri de leuştean. Tot împotriva strigoilor („strâgilor“), la intrarea în staul erau amplasate potcoave, iar la cele patru colţuri ale acestuia „să făcea fumăgai“. De asemenea, în staul se înfigea în pământ un topor sau un cuţit, iar fiecare oaie era obligată să treacă peste acesta. În alte locuri, păcurarii, după ce intrau în strungă, îşi aruncau sumanul pe jos şi îl băteau zdravăn cu bâta, „ca să nu vie strâgile să strâce oile“. La primul muls al turmei, în seara măsurişului, se înfigea un cuţit în pământ, în strungă, deasupra căruia era oprită fiecare oaie, în timpul mulsului.

Pentru a proteja laptele împotriva femeilor goale şi despletite care înconjurau staulul şi descântau oile, păcurarii din unele localităţi înconjurau şi ei staulul goi, în ajunul măsurişului. Mai târziu, ei păstrau în permanenţă, în comarnic, într-un săculeţ de pânză, tămâie şi mănunchiul de busuioc cu care fuseseră stropite oile la măsuriş.

Pentru ca oile să fie „vlăstoase“ (să dea mult lapte) acestea erau stropite cu apă descântată cu ajutorul unui mănunchi de busuioc sau de răchită. De asemenea, păcurarii erau udaţi cu apă, care era aruncată peste ei cu găleata. Proprietarii oilor aduceau balegă de oaie de acasă pe care o aruncau în staul, fiecare în parte, pentru a asigura prosperitatea şi protecţiei turmei.

Pentru ca turma să fie unită, aceasta, în momentul intrării în staul, sau în acela al ieşirii din staul pentru a merge la păşunat (cu diferenţe între localităţi), era pusă să treacă peste un lanţ de fier. Se credea că, astfel, oile nu se vor împrăştia şi vor fi mai uşor de controlat de către păcurari.  

Împotriva şerpilor, staulul era protejat cu frunze de leuştean, care erau legate la colţuri sau presărate în exterior, împrejurul lesei. În alte locuri, leuşteanul era împletit în formă de cruce. Pentru protecţia staulului împotriva nevăstuicilor sau broaştelor, acesta era frecat şi cu mentă sălbatică.

Împotriva deochiului, care putea afecta, la rândul său, oile, era confecţionată în unele locuri o păpuşă îmbrăcată în haine roşii, iar câinilor (sau doar unora dintre ei), le era legat la zgardă un fir de lână roşie. Păpuşa de lână avea, în unele locuri, sâni supradimensionaţi, pentru ca eventualilor deochetori să le fie atrasă atenţia asupra acestora, evitând astfel îndreptarea „ochiului rău“ al acestora înspre oi. Păpuşa era dotată, de asemenea, şi cu o armă defensivă împotriva strigoilor, legându-i-se la gât o căpăţână de usturoi.

Înainte de începerea mulsului de măsură, păcurarii turnau în găleata folosită în acest scop apă adusă de acasă de proprietarii oilor, în care erau puşi bani de argint, apă sfinţită, urzici sau lăptuci. Peste laptele muls de fiecare asociat erau presărate uneori frunze de fag, iar ciuberele cu lapte erau acoperite cu o pânză, văzută tot ca o măsură de protecţie împotriva strigoilor.

În unele sate, după ospăţul cu carne de miel care urma după ducerea turmei în hotar erau îmbrăcaţi în frunze trei-cinci feciori, care erau transformaţi astfel în vlojoi sau goţoi. Aceştia pătrundeau în sat în fruntea turmei, udând cu apă femeile şi fetele şi fiind, la rândul lor, udaţi cu apă de săteni. În momentul în care ajungeau în curtea unde avea loc măsurişul, frunzele cu care fuseseră împodobiţi erau împrăştiate în ţarină. Obiceiul îmbină semnificaţii pastorale şi agrare, fiind practicat pentru a asigura belşugul holdelor, fertilitatea şi prosperitatea.

Sunt doar câteva exemple de acţiuni de protejare magică a stânei şi a oilor în perioada măsurişului. Răspândirea şi diversitatea acestora nu fac decât să confirma importanţa acestui moment pentru cultura noastră tradiţională.