Unii spun că creştinismul este terminat, e de domeniul trecutului, alţii afirmă că se află doar la început, iar cei 2.000 de ani de până acum sunt numai un prembul. Cert este că o comunitate de oameni cu adevărat creştină ar anihila normele de funcţionare ale oricărei societăţi umane de când există acestea, bazate pe existenţa banilor şi pe relaţii comerciale.

Un profet incomod

Încă din momentul (primei) veniri a lui Iisus pe Pământ (fie el Fiul Domnului, sau un simplu profet, dar unul foarte strălucit, nu are importanţă în context), ceea ce predica acesta reprezenta un veritabil scandal pentru tradiţia iudaică, una dintre cele mai vechi şi mai puternice în acel moment (ca şi ulterior). Pentru tradiţie, dogmă, ca şi pentru dezirabilul statut de care se bucurau pontifii cultului mozaic (aşa-numiţii „farisei“), care şi-au simţit ameninţate privilegiile şi, mai ales, imobilitatea cultului, ritualului, extrem de favorabilă lor.

Este şi motivul principal pentru care incomodul predicator a fost denunţat romanilor şi servit pe tavă mâniei populare (orice populaţie, bine manipulată, îl va alege totdeauna pe Baraba, nu pe Iisus). Crăparea catapetesmei (care ascundea privirilor altarul, loc – în interiorul templului mozaic – sacru, intangibil şi ascuns privirilor plebei) în momentul morţii Fiului Domnului semnifică tocmai această abandonare a vechiului ritual, bazat pe jertfă şi sacrificii animale, şi înlocuirea acestuia cu credinţa superioară, care-ţi cere să-ţi sacrifici, să-ţi abandonezi doar propriul ego. Fără să mai vorbim de trufia – din punctul de vedere al puternicilor cărturari şi farisei – nazarineanului de a se considera nu numai Mesia (pe care evreii habotnici îl mai aşteaptă şi-n zilele noastre), ci chiar Fiul lui Dumnezeu.

Ambiguitatea Evangheliilor

Dacă ne referim acum la conţinutul predicilor propriu-zise ale lui Iisus, acesta a fost, este şi va fi extrem de greu de priceput corect, aproape neinteligibil. Replici precum: „N-am venit să aduc pacea, am venit să aduc sabia (războiul)“ (dar şi „Cine scoate sabia, de sabie va pieri“), „Cine crede în mine, trebuie să-şi uite părinţii, să-şi lase familia pentru ca să mă urmeze“, „Dacă aţi avea o fărâmă (un dram) de credinţă, aţi putea muta munţii din loc“, sunt fraze care, de două milenii, au suscitat cele mai diverse interpretări, de multe ori contradictorii, şi pe care mulţi (mai mult sau mai puţin) „înţelepţi“ s-au chinuit să le descifreze. Şi încă: „Mai uşor îi e unei cămile să treacă prin urechile acului, decât bogatului să ajungă în împărăţia cerurilor“ şi „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăţia cerurilor“ – sunt afirmaţii ori atât de radicale, ori atât de greu de decriptat, încât practic le-au închis celor mai mulţi (şi mai comuni) calea spre Regatul ceresc.



Ambiguitatea este principala caracteristică a Evangheliilor (de fapt a oricărui text sacru, dar creştinismul excelează), iar acesta este în sine un lucru scandalos pentru spiritul comun, facil, căruia îi plac (şi-i convin) lucrurile directe şi clar exprimate. Şi nu e vorba doar de substratul metafizic (inerent vorbelor oricărui profet – vezi replicile de pe Cruce: „Femeie, iată fiul tău“ sau „Chiar astăzi vei fi cu mine în Rai“), ci de lucrurile cele mai elementare care i se cer credinciosului. Ambiguitatea este dusă la apogeu de textul final al Noului Testament (şi implicit al Bibliei), Apocalipsa (termen grecesc pentru Revelaţie, „dez-văluire“) lui Ioan, text profetic care, de la scrierea sa până astăzi, suscită interpretări şi decriptări nesfârşite, care nu se vor stinge niciodată.

Gnozele dualiste

Parcurgând acum, oricât de superficial, istoria celor două milenii de creştinism, observăm că (permanentele) încercări de a trăi după preceptele christice au intrat, inevitabil şi în permanenţă, cu normele de funcţionare şi valorile societăţilor în mijlocul cărora aceste comunităţi au încercat să existe. Şi nu ne referim aici la Biserica (bisericile) creştine – instituţia care şi-a arogat moştenirea lui Hristos şi practic a normat societatea medievală după modul ei propriu de interpretare a textelor biblice, după aşa-numita Dogmă (practic, singurul mod de existenţă al unei Biserici). (De altfel, existenţa şi istoria Bisericilor creştine – fie ea cea catolică, fie cele ortodoxe sau de alte confesiuni – este, la rândul ei, un motiv de scandal, dar acesta ar fi un alt subiect.)

Aceasta pentru că foarte multe din aceste tentative de care vorbeam, de „christizare“ a persoanei umane, de Îndumnezeire, au intrat în contradicţie chiar cu Biserica dominantă, mai ales cea catolică. Nu numai multiplele secte dualiste, de sorginte gnostică, confrerii care au tot fost stârpite de Dogmă pe parcursul primului mileniu creştin, culminând cu ereziile bogomililor (aceştia în Răsărit, persecutaţi de bizantini, aşadar de Ortodoxie) şi, mai ales, cea a catharilor/albigenzilor, în Occident (mai precis, Acquitania, sudul Franţei), la începutul următorului mileniu (aceasta exterminată în mod groaznic de Biserica Catolică, moment care se află şi la baza înfiinţării tribunalului Inchiziţiei – „inquisitione“, adică „căutare“, depistare din faşă a eventualelor erezii).

De la Francisc la Luther

Dar tentativele de reîntoarcere la creştinismul primar, necorupt al începuturilor (cel al eremiţilor şi schimnicilor, retraşi în deşertul egiptean al Tebaidei, în primele secole creştine, al „sfinţilor din pustie“), care resimţeau nevoia de reformare a angrenajului catolic învechit, au continuat în următoarele secole. Însăşi viaţa şi doctrina Sfântului Francisc din Assisi (o putem spune, după Iisus Hristos, cel mai mare exemplu de sfinţenie) a fost un astfel de moment, care, însă, s-a reuşit a fi asimilat de Biserica Catolică prin înfiinţarea ordinului franciscan. Secolul al XIV-lea, însă, îi vede şi pe un Gioacchino da Fiore, pe un Jan Hus, era clar că lucrurile nu mai puteau continua pe acel făgaş.

Încăpăţânarea în corupţie şi în proiect a Bisericii Catolice avea să ducă însă (Wittenberg, 1517) la cea mai proastă soluţie: apariţia Reformei lui Luther (de unde au germinat, ulterior, numeroasele doctrine protestante), izvor nesfârşit de atrocităţi, de o parte şi de alta, şi baza de creare, în secolele următoare, a lumii moderne (M. Weber). Dar numărul comunităţilor care, în Europa acelor vremuri, încearcă să trăiască adamic, după strictele precepte creştine, este foarte mare, şi practic ele sunt acum complet uitate, accesibile doar studiului specialiştilor.

Contemporaneitatea unui scandal

Ajungând acum la lumea modernă, mai bine zis la cea contemporană, a anului de graţie 2012 (an apocaliptic în imaginarul colectiv, de altfel), este evident că nimic nu e mai contrar creştinismului originar decât această lume desacralizată, această societate coruptă şi aservită material(ism)ului până în cea mai intimă fibră a sa, cel mai profund aspect al său. În aceste condiţii (care nu se cer a fi judecate pe un ton profetic, doar observate şi înţelese ca ipostaza actuală a aproape inepuizabilelor forme de manifestare ale societăţii umane, ale Umanului), sigur că creştinismul adevărat nu poate constitui decât un scandal. Pentru că intră în contradicţie cu tot ceea ce mai toată lumea consideră necesar existenţei, cu ceea ce, de fapt, constituie ceea ce asigură funcţionarea acestei societăţi, în primul rând banul – plus, şi mai ales, ideea aberantă, de sorginte protestantă (M. Weber), a profitului cu orice preţ, atât de nocivă pe termen lung.



Economic vorbind, relaţiile umane socotite normale, fireşti în acest moment (şi de când există Istorie), sunt cele de vânzare-cumpărare; acestea au avut la bază ideea de schimb reciproc avantajos, dar apariţia banului a condus la o modificare esenţială. Întotdeauna cel care îţi propune să-ţi vândă ceva va avea un interes (de aici, conceptul „maudit“ al profitului, singurul prin care funcţionează societatea capitalistă), cu alte cuvinte va încerca să te „păcălească“ (nu mai vorbim de ingineriile financiare perfecţionate, de la apariţia capitalismului în Amsterdam până în prezent, de „mânuitorii de bani“).

„Dăruind, vei dobândi“

În realitate, singurul gest cu adevărat creştin este doar cel de a dărui (în maniera lui Francisc, iar un astfel de gest ar arunca, într-adevăr, în aer societatea; e motivul pentru care părinţii săi l-au repudiat, iar el a părăsit Cetatea, care de fapt îl izgonea). Nu a dărui, însă, cu gândul tot la tine şi pentru a-ţi asigura un loc „călduţ“ pe undeva, într-un eventual Rai (cu alte cuvinte, a te pune bine şi cu Dumnezeu, pentru că nu se ştie). (Oricum, nu aceasta a fost intenţia pariului pascalian – nota bene.)

Gestul de a dărui comportă două aspecte esenţiale: în primul rând de a o face dezinteresat, de a nu te mai interesa ce face respectivul cu darul tău, că acesta continuă să trăiască în material (paltonul lui Steinhardt din „Jurnalul fericirii“). În al doilea rând – şi mai important –, trebuie să dăruieşti pentru a te „împuţina“ pe tine, pentru a renunţa treptat la material, pentru a te anihila, în cele din urmă, pe tine, ceea ce este primul pas în orice cale spirituală, de când există omul pe Pământ. „Dăruind, vei dobândi“, spunea tot marele evreu convertit la Hristos, dar, de fapt, vei dobândi altceva decât crede spiritul comun: dăruind, vei renunţa la tine, primul pas necesar spre Dumnezeu, cu alte cuvinte vei avea şansa de a câştiga acea Împărăţie a Cerurilor de care vorbea Hristos. (De altfel, această „cale a mâinii drepte“ este şi cea teoretizată în „Fight Club“, carte şi film scandaloase în esenţa lor dacă le citim corect şi până la capăt – nota bene.)

Desigur că o astfel de gândire ar fi complet scandaloasă în lumea în care trăim, instalată adânc în confortul şi platitudinea sa care-i oferă siguranţă. Iată, deci, motivul pentru care creştinismul adevărat continuă să fie scandalos şi va continua să fie astfel şi în viitor.

(articol publicat într-o primă variantă în august 2012)

Citeşte şi: La început a fost Geneva