Biserica lui Hristos şi schimbarea veşmintelor constituţionale ale Cezarului

În complexa dezbatere privind reforma constituţională a statului român diferite voci din ierarhia Bisericii noastre încep să se facă auzite. Cezarul doreşte să-şi croiască o nouă haină constituţională şi importanţa acestui demers solicită creştinilor să reia cu seriozitate meditaţia despre cum să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.

Mulţi activişti ai secularismului şi (zic ei!) ai democraţiei moderne, au atins o intensitate atât de mare a asumării propriilor idealuri încât declamă pe oriunde găsesc ocazia că Biserica nu are ce căuta într-o dezbatere constituţională. Statul este şi trebuie să rămână laic şi cu asta, basta! Ce să caute popii şi bisericoşii să-şi dea cu părerea, că doar Dumnezeu nu are vreo treabă cu normele constituţionale.

Dacă ne-am limita la a discuta exclusiv despre caracterul laic al statului, atunci am acorda cu oarecare îngăduinţă dreptate celor care vor să excludă Biserica de la dezbaterea privind viitoarea Constituţie a României. Totuşi, o constituţie se referă la mult mai multe chestiuni, nu doar la laicitate. De aceea, păstrând necesara, în contextul dat, neutralitate faţă de problema laicităţii statului, Biserica are nu numai dreptul, ci mai ales datoria de a se pronunţa în dezbaterea constituţională. Hristos se mărturiseşte nu doar duminica, în biserici şi nu doar în faţa poporului, ci şi în calea dregătorilor cetăţii, la răscruce de drumuri, în fiecare clipă a existenţei noastre.

Ierarhia Bisericii Ortodoxe înţelege importanţa deosebită a reformei constituţionale, însă, în ciuda acestui fapt, a exprimat în aceste zile un dublu discurs, generând o anumită stare de confuzie în rândul clerului şi credincioşilor care aşteaptă un mesaj clar, ferm şi canonic argumentat cu privire la problema viitoarei Constituţii a statului român. În spaţiul public al reformei constituţionale au fost lansate, din zona administraţiei bisericeşti, două opinii, nu neapărat contradictorii, complementare din perspectiva dorinţei de a face binele creştinesc, dar deopotrivă umbrite de un fel de tumult al unor rostiri cu prea firave rădăcini în adâncimea liniştită a gândului duhovnicesc.

Pe de o parte, Sinodul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei a anunţat printr-un comunicat de presă că a decis „iniţierea unor acţiuni de sensibilizare a oficialităţilor, în sensul introducerii sau revizuirii, în viitoarea Constituţie a României, a unor articole care să facă referire la numele lui Dumnezeu sau care să sublinieze rolul familiei în societate, importanţa tradiţiei creştine a poporului român, evidenţierea rolului pe care Biserica Ortodoxă Română l-a avut şi îl are în istoria ţării, a necesităţii predării religiei în şcoală, precum şi importanţa susţinerii românilor aflaţi în afara graniţelor ţării”. Pe de altă parte, Patriarhia Română, prin Biroul de presă anunţă că în temeiul Statutului Bisericii şi Hotărârilor Sfântului Sinod, ”poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române este exprimată de Sfântul Sinod, Sinodul Permanent şi Patriarhia Română (...) ca atare, ierarhii ortodocşi români vor trimite propuneri de revizuire a Constituţiei României la Cancelaria Sfântului Sinod. Acestea vor fi studiate de Oficiul canonico-juridic al Patriarhiei Române în consultare cu alţi specialişti în domeniul relaţiilor dintre Stat şi Biserică în vederea formulării unui punct de vedere unitar şi oficial al Bisericii Ortodoxe Române.”

O stângăcie de comunicare internă face ca primul act de implicare a Bisericii în reforma constituţională a statului român să piardă din strălucire şi mai ales, din impact. Devine evident faptul că Sfântul Sinod al Bisericii trebuie să abordeze problema cu pragmatism şi cu susţinerea tehnică a unor specialişti în drept constituţional. Hristos poate fi slujit altfel decât prin a scrie numele lui Dumnezeu într-un text constituţional sau prin a exprima oficiale poziţionări elegante şi graţioase ca stil, dar dependente în conţinutul lor de o deja nesănătoasă - pentru starea morală a poporului - ”simfonie bizantină” a relaţiei Bisericii cu statul.

De fapt, Sfântul Sinod al Bisericii noastre are în Sfânta Scriptură toate ingredientele necesare formulării unor propuneri care să ajute la o reformă constituţională de succes. O Constituţie poate fi creştină, chiar dacă nu-L pomeneşte textual pe Dumnezeu şi indiferent că recunoaşte sau nu meritul istoric ori întâietatea Bisericii în propăşirea neamului. O Constituţie creştină ”de facto” îi ocroteşte pe cei săraci şi oferă mecanismele necesare eradicării sărăciei, intervenind - chirurgical am spune - asupra organelor bolnave ale vieţii economice româneşti, acest capitalism sălbatic al îmbogăţirii cu orice preţ. O Constituţie creştină garantează cu adevărat dreptatea şi pacea socială, aşază într-o rânduială limpede şi funcţională puterile din stat - parlament, guvern, preşedinţie, justiţie etc. - promovează şi apără familia prin norme cu caracter nu declarativ, ci practic, încurajând cu elemente concrete naşterea de prunci, de exemplu. Însă mai presus de toate, o Constituţie care îşi asumă valorile creştine oferă în mod real puterea poporului, sub chipul unei democraţii în care regula este firescul izvorât din armonia divină şi naturală, înlăturând orice posibilitate ca statul să fie controlat de vreo castă ocultă a jefuitorilor de naţiuni.

Dezbaterea privind reforma constituţională este abia la început. Rămâne de văzut dacă ierarhia Bisericii noastre va folosi impresionanta reţea parohială şi puternica legătură de comunicare pe care o are cu poporul credincios pentru a obţine şi a promova, în lumina poruncilor lui Hristos, opiniile românilor despre cum îşi doresc să fie ţesută noua haină a Cezarului.

Oricum va fi această nouă haină, noi rămânem credincioşi Bisericii lui Hristos, acceptând să îmbrăcăm haina Cezarului doar dacă ea nu ne opreşte să dăm ”cele ce sunt ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu”. (Luca 20, 25)