Wahid era profesor de istorie la universitate, probabil de istorie antică, vorbea engleză foarte bine şi de fiecare dată când autocarul militar executa o deplasare mai lungă, ne explica, timp de câteva minute, ce bine o duc egiptenii de azi, adică de acum câţiva ani, pentru că liderul lor, deja răposatul Hosni Mobarak, a ordonat scăderea preţului la gazele naturale casnice, sau la pâine, sau la orice altceva... După care se întorcea la istorie.

Eram la doi paşi de Piaţa Tahrir, vizita se încheiase în muzeu şi majoritatea dintre noi, tovarăşi pentru câteva zile în turul turistic organizat de ataşatul egiptean al apărării din capitala unde eram şi colegi de diplomaţie militară, se risipiseră prin marele bazar local. Pentru un istoric, care vedea epocile trecute altfel decât ca o suprapunere de ziduri şi obiecte, interiorul Muzeului de Antichităţi, denumit, cum altfel, Muzeul Egiptean, ceea ce văzusem timp de câteva ore nu era decât ”un depozit”.

Năduful lui Walid era evident, chiar dacă rostit doar în faţa a doar câţiva băutori de ceai roşu şi rece de hibiscus care, se asigurase, nu erau dintre cei care duc vorbele. Chiar şi pentru noi, însetaţi să admirăm orice venea de dincolo de era noastră, aglomeraţia de sarcofage şi artefacte, înghesuite inclusiv pe holurile de acces, fusese prea mult.

După ”primăvara arabă”, Muzeul Egiptean, confruntat şi el cu suflul nu foarte prietenos al unor proteste, şi-a schimbat, se pare, şi aspectul şi filosofia. Dar afirmaţia lui Wahid despre cum nu trebuie să fie un muzeu mi-au rămas drept un îndrumar laconic şi simplu, atunci când intru pe porţile unuia.

Nu sunt muzeograf, doar un spectator mediu care ştie că muzeele sunt pentru poveştile de istorie, de artă, de orice altceva, pe care acestea le spun celor care le trec pragul, ceea ce sunt paginile cărţilor pentru cuvintele care le populează. Un loc, un spaţiu, o casă. Uneori, mobilată ca un depozit, alteori, construită ca un concept.

O poveste de acest gen, construită în jurul unui concept, este la noi, probabil, Muzeul Ţăranului Român. Poate mai sunt şi altele, nu sunt convins că în Bucureşti. Mi-aş dori mult să fiu contrazis. Dar experienţele recente îmi arată, cele mai multe, că, de obicei, singurul concept este cel de depozit de obiecte, mai mult sau mai puţin interesante. Şi că muzeele se găsesc în aceeaşi penumbră în care se scufundă şi librăriile, şi presa scrisă, chiar şi cărţile.

Uneori, însă, realitatea trebuie luată aşa cum e, pentru că muzeele sunt un fel de replică a noastră, fiinţe înghesuite în acest spaţiu în care ne intersectăm cotidian. Uneori, această realitate este surprinzătoare, alteori...

La Moldoviţa există un muzeu numit Muzeul Ouălor "Lucia Condrea". E un entuziasm local, un fel de odă, într-o casă întreagă, pentru un meşteşug special. Soţul artistei, care e şi ghidul lăcaşului, spune la un moment dat un număr de ouă pictate manuale şi expuse în vitrinele de sticlă. Imens. Undeva între 10.000 şi 15.000. În acest caz nu pot fi consecvent cu descrierea numerică pentru că şi exponatele, deşi umplu conţinutul a peste 100 de vitrine, susţin caracterul neobişnuit, în sens bun, al acestui muzeu local.

În urmă cu câţiva ani, am vizitat un muzeu pastoral, în localitatea Jina, din Mărginimea Sibiului. Proprietara casei, Ileana Morariu, era şi ghid, şi custode, era şi păstrătoarea tradiţiei. Era şi persuasivă, nu am plecat de acolo cu mâna goală. Dar casa, cu acareturile, cu icoanele şi fotografiile vechi, spuneau o poveste. A comunei, probabil, cea mai bogată şi mai rebelă din comunităţile pastorale sibiene. O poveste care te câştiga, cu atât mai mult cu cât gazda îţi oferea, la plecare, direct din gradină, câteva mere acrişoare.

Acum câteva zile, la treizeci de ani de la momentul în care mulţi au intrat fără bilet în reşedinţa Ceauşescu, am fost şi eu, să recuperez timpul şi să văd robinetele de aur. Nu erau decât galbene, ce dezamăgire! Despre viaţa în reşedinţă şi familia care a locuit acolo, am aflat câte ceva de la ghidul cel tânăr care ne-a însoţit şi care ne-a şi mărturisit de unde are informaţiile, ”părinţii mei mi-au spus că aşa se petreceau lucrurile atunci.” OK, merge şi cu genul acesta de improvizaţie, sinceritatea salvează bibliografia obligatorie. Dar kitschul trecutului se răsfrânge şi asupra prezentului. Cât timp îţi iei botoşeii de plastic, poţi frunzări un volum omagial, pe bune, dedicat de un nostalgic din Piteşti liderului care ne-a pingeluit timp de 25 de ani. Iar, la sfârşit, poţi cumpăra un set de săpunuri proletare, busturi turnate după asemănarea ”tovarăşului” şi ”tovarăşei”. Ciudat! Or face spumă? S-or vinde?

La Muzeul Naţional ”George Enescu” din Bucureşti, găzduit în somptuosul Palat Cantacuzino, speranţele ţi se ofilesc de cum calci în curtea odinioară frumos pietruită a aşezământului. Dalele s-au cam risipit, palatul e stingher, maiestuos şi neîngrijit, iar Enescu e trimis în trei încăperi de la parter ale palatului pe care, ulterior morţii sale, soţia, Maria Cantacuzino, l-a donat statului, sperând că va păstra şi folosi memoria celui care ne-a dat, printre altele, Rapsodiile Române. ”Bad choice”, ar spune cunoscătorii. Statul e priceput să pună bariere, Casa Memorială e închisă, restul palatului e utilizat de uniunea celor care trăiesc în umbra compozitorului de geniu. E şi un avantaj, întâlnirea cu Enescu e de patru ori mai ieftină decât cea cu Ceauşescu.

La vest de Bucureşti, la vreo 50 de kilometri, este satul Pitaru, unde s-a născut Nicolae Grigorescu, care, numai prin acest lucru, a lăsat loc de ”bună ziua” pentru comunitarea locală ce şi-a dorit, un secol mai târziu, un ”Memorial Nicolae Grigorescu”. Puţine lucruri, în afară de naştere, îl leagă pe pictor de câmpia din dreapta autostrăzii Bucureşti – Piteşti, dar o poveste se poate construi dacă există acest punct de plecare, un primar, un  profesor de la Bucureşti care să sprijine acest demers. Muzeul e, de fapt, o sală de expoziţie, iar casa o replică după cea de la Câmpina, reprodusă, şi aceea, într-o pictură. Muzeul respiră greu între gardurile de fier forjat, nu se ştie exact dacă locul unde e construit este cel care se presupune că este, dar construcţia e o merituoasă iniţiativă de a recupera un trecut al satului care, altfel, ar rămâne lipit de orizontala câmpiei.

Undeva, la Mânzăleşti, între dealurile cu sare ale Buzăului, este un muzeu, construit tot pe un concept, de unde şi numele, Muzeul ”Timpul Omului”. De fapt timpul satului, spus cu ajutorul memoriei şi talentului comunităţii locale, inclusiv al şcolarilor care au pictat, cu motive tradiţionale, treptele abrupte de la intrare. Trecusem muntele – satul meu natal este pe o vale paralelă - pe drumuri aproape imposibile ca să ajung în vatra localităţii aşezate pe un zăcământ de sare mai mare, spun cei de aici, decât cel de la Slanic, rivalul prahovean, şi era cât pe-aci să rămân în faţa intrarii păzite de lacăt. Dar custodele muzeului, doamna învăţătoare Cecilia Petrescu, chiar a răspuns la telefonul afişat la intrare şi chiar a venit în câteva minute, pe tradiţionala bicicletă rurală a bugetarilor care împacă intelectualul cu săteanul. Aşa am intrat în cele câteva încăperi amenajate modern care spun povestea pietrei, lutului şi sării, într-un mod care aduce vizitatorul mult mai aproape de sensul mitologic şi primordial al satului românesc.

Şi, până la urmă, ce vreau să spun?

Un muzeu este, ca şi o carte, o alcătuire fragilă, poate să aibă personaje dar să nu spună o poveste. Să fie declamativ, dar nesincer.

E de lăudat că ştim să spunem povestea radăcinilor, a satului.

Nu ne iese întodeauna recuperarea personalităţilor care au făcut pentru istoria şi arta românească la fel de mult ca substratul mitic.

Prea  puţină lume mai citeşte cu adevărat, prea puţină mai trece pragul unui muzeu.

Un muzeu este ca şi un tablou. Trebuie să deschizi larg ochii să vezi tot. Şi trebuie să-i închizi, ca să rememorezi povestea. Chiar cea închipuită de Wahid, ghidul din Egipt.

Dacă există una.