Istoria unui conac care ar merita un roman

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ajuns la vârsta la care amintirile te împresoară în stare să te sugrume, revedicându-şi dreptul la o întâietate anume, mă văd azi dator să mă întorc la vitrina librăriei Kreţulescu, unde, acum mai mult de o jumătate de veac, într-o zi de februarie, am văzut pentru prima dată un manuscris, pagini din romanul „Desculţ” şi coperta cărţii celebre.

Înfăţişând picioarele desculţe ale unui copil, înfipte în nesfârşitul brazdelor de pământ abia întoarse, celebra fotografie semnată de nu mai puţin celebrul fotograf al vremii Aurel Bauh, al cărui original se află la azi la Muzeul Pompidou de la Paris, Bauh făcând parte atunci din avangarda literară şi artistică a vremii, în care, la loc de frunte, se aşezase Zaharia Stancu.

Am mai povestit, aşadar, recunosc, cum am stat cu fruntea lipită de geamul vitrinei librăriei Kreţulescu, sub o burniţă măruntă, igrasioasă, iar eu fericit să văd pentru prima dată în viaţă, abia venit de la ţară, manuscrisul romanului care a intrat definitiv în Istoria literaturii noastre, fiindcă închidea pentru totdeauna, între copertele lui, o imagine unică, tragică a lumii ţărăneşti dintre cele două Războaie mondiale şi una dintre cele mai tulburătoare iubiri faţă de ţăranul român, iubire şi ea tragică, aş spune, văzută şi simţită cu ochii sufletului unui copil, inegalabilă încă şi care, pe mine, până astăzi, m-a obsedat o viaţă întreagă, punându-şi pecetea pe ambiţia mea de a fi şi eu scriitorul acestei lumi şi, de fapt, scriitorul care sunt.

„ – Tudore, ...deschide poarta...” Această chemare cu care începe romanul „Desculţ” a fost şi a rămas obsesivă pentru mine, ca şi când mi s-ar fi adresat mie să intru în universul mirific al literaturii şi artelor, univers care m-a cucerit şi a făcut din viaţa mea întreagă un zbucium nesfârşit în care tot timpul a trebuit să o iau de la început, grăbit şi nerăbdător şi nemulţumit, ca şi când timpul meu ar fi fost mereu înainte şi eu dator să ajung mai curând la capătul lui.

„ – Tudore, ...deschide poarta...” Această chemare m-a trimis paradoxal într-o clipă, aceea clipă anume de care am pomenit, la începuturile neamului meu, a stră-străbunicilor care încă îşi căutau un nume, cum a fost acel vestit Dincă sin Dincă – Sărariu, prieten al lui Tudor Vladimirescu, dar acest Sărariu nefăcând parte din nume, ci atestând doar însărcinarea de slujbaş domnesc, păzitor al izvoarelor sărate de sub malurile Cernei vâlcene. Şi l-am şi văzut pe nepotul acestuia, tot un Constandin sin Constandin, în pridvorul conacului de la Slătioara, abia întors din Războiul de Neatârnare, unde, în Bătălia de la Smârdan, rănit, a devenit erou naţional, cu pieptul plin de decoraţii, însă trecut în controalele armatei numai sergentul Constandin Constandin şi abia acum însărcinarea domnească pomenită Sărariu a devenit nume şi blazon boieresc.  

„ – Tudore, ...deschide poarta...”, deschide poarta să intre în conacul amintirilor pentru a întemeia romanul pomenit, amintiri despre cei pe care i-am iubit şi cei ce m-au iubit şi cei ce nu m-au uitat până în aceste zile de sărbătoare.


 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite