Autostrada Transilvania sau 2%?

Să ne închipuim că miliardele date pentru Autostrada Transilvania ar fi fost alocate pentru cultură şi educaţie. După zece ani, rezultatele ar fi fost mai consistente decât cele câteva zeci de kilometri de autostradă. Am fi ieşit pe profit net.

Un refren stupid al tranziţiei este că “nu sunt mai mulţi bani pentru educaţie şi cultură” pentru că “ţara e săracă, economia merge prost”. În spatele acestei depline expresii a non-gândirii se află o concepţie învechită, potrivit căreia cultura e un lux, iar o educaţie mai bună trebuie să vină doar după ce am satisfăcut nevoile burţii. În lumea de azi, găsim destule exemple care arată că investiţiile în educaţie şi cultură produc bunăstare, nu sunt simple “mofturi”. Coreea de Sud s-a dezvoltat spectaculos pentru că şi-a creat un sistem educaţional performant, alocând bani mulţi pentru învăţământ încă din vremea când era subdezvoltată. Finlanda şi Suedia – la fel. Dar ca să nu aud iar povestea cu “la ei se poate, la noi nu”, dau un exemplu din România: oraşul Sibiu. După 1989, avea – ca toate oraşele ţării – o industrie ceauşistă obosită şi un patrimoniu cultural şi istoric neglijat. Prima idee care a pus Sibiul în mişcare a fost organizarea Festivalului Internaţional de Teatru, care a ajuns acum la a douăzecea ediţie şi este printre cele mai importante din lume. În 1993, Sibiul era trist şi dezorientat. Azi, e un exemplu de succes. Căci după ce Constantin Chiriac – directorul Teatrului “Radu Stanca” – a perseverat cu Festivalul, a venit şi a doua mare realizare: desemnarea oraşului drept Capitală Culturală Europeană în 2007. Adică renovarea patrimoniului istoric, turism, investiţii noi. Pe scurt: dezvoltarea oraşului se datorează în primul rând unui proiect cultural major, urmărit cu consecvenţă. Nu vreau să minimalizez rolul investiţiilor în infrastructură, în fabrici ori în comerţ. Dar ele au venit după şi pentru că la început a existat un motor cultural care a “pus oraşul pe harta lumii”, l-a făcut atractiv şi interesant. Europa e plină de asemenea exemple în care oraşe şi comunităţi locale se dezvoltă pornind de la investiţii în cultură.

Or, acum zece ani, dacă măcar jumătate din banii alocaţi unei autostrăzi eşuate ar fi fost destinaţi culturii şi educaţiei, am fi avut şansa dezvoltării şi am fi scăpat de o gaură în buget şi de o serie de scandaluri. E adevărat, o parte a opiniei publice ar fi sărit ca arsă dacă guvernanţii ar fi dat câteva miliarde de dolari pentru politicile culturale şi educaţionale (presupunând că asemenea politici ar fi existat; ele nu există nici azi). Dar rezultatele ar fi fost, azi, mai vizibile şi mai eficiente decât bucăţica de autostradă dintre Cluj şi Turda.

În condiţiile în care niciun Guvern nu respectă legea care cere ca un anumit procent din PIB să fie alocat educaţiei, iar bugetul pentru cultură e tot mai mic de la an la an, pentru a finanţa aceste domenii mai rămân două posibilităţi: sponsorii şi cei 2% din impozitul pe venit pe care orice contribuabil îi poate destina unei organizaţii neguvernamentale (religioase, caritabile, culturale etc.). Legea sponsorizării e veche şi proastă: nu reuşeşte să co-intereseze firmele. Iar cele două procente amărâte sunt “donate” de cetăţeni în mai, când completează declaraţiile de venit, şi ajung la organizaţii la sfârşitul anului (iar uneori chiar mai târziu). Iar banii strânşi sunt puţini: anul trecut s-au adunat vreo 25 de milioane de euro de la 1,6 milioane de contribuabili. Îmi este imposibil să-mi explic de ce Statul, în timp ce aruncă lejer grămezi de bani către autostrăzi neterminate şi alte proiecte-mamut, nu vrea să scape de-o grijă, lăsându-i pe cetăţeni să susţină direct cultura, educaţia, organizaţiile caritabile şi alte activităţi comunitare. De ce, adică, nu se modifică aceste legi meschine, astfel încât contribuabilii să fie stimulaţi fiscal să doneze direct către teatrul, orchestra simfonică ori şcoala din comunitatea locală o sumă de bani deductibilă din impozit. Sunt convins că, dacă ar şti că banii săi ajung simplu şi direct la beneficiari, fără să mai treacă prin sistemul birocratic şi prin buzunarele găurite ale Statului, cetăţenii s-ar implica mai mult, sumele adunate ar fi mai mari, iar efectele dezvoltării s-ar vedea mai repede.

Aşa încât reiau o propunere care se tot face de multă vreme: n-ar vrea acest guvern de centru-stânga (căci, după cum ştim, guvernele de centru-stânga sunt iubitoare de educaţie şi cultură) să-şi ia o grijă de pe cap şi să ne lase pe noi, cetăţenii, să susţinem direct proiectele educaţionale, culturale ori caritabile? Nu trebuie decât să modifice nişte legi. Şi asta cât mai repede, până nu se mai iveşte la orizont ocazia vreunui contract faraonic pe care să-l rezilieze prin 2023...