Zorii Revoluţiei Române. Ultimul episod. Gorbaciov, în decembrie 1989: „Sunteţi mulţumit, tovarăşe Ceauşescu?“

Zorii Revoluţiei Române. Ultimul episod. Gorbaciov, în decembrie 1989: „Sunteţi mulţumit, tovarăşe Ceauşescu?“

În primele zile ale lui decembrie 1989, şefii ţărilor comuniste s-au întâlnit la Moscova. S-au discutat problemele statelor din blocul comunist, printre care şi chestiunea veche a invaziei Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia în 1968. Acesta a fost subiectul care a stârnit schimbul de replici acide dintre Mihail Gorbaciov şi Nicolae Ceauşescu: „Pe problema asta nu vom ajunge niciodată la un acord“. „Cu asta sunt de acord“.

Ştiri pe aceeaşi temă

După întâlnirile de la Moscova, în perioada 3-4 decembrie 1989, aparatul de măsuri active al blocului sovietic a continuat să disemineze rapoarte despre dialogul lui Ceauşescu cu Gorbaciov, în care liderul român refuzase să accepte orice culpabilitate a României pentru invazia din Cehoslovacia, în 1968, ca o renunţare la politica de peste 20 de ani de condamnare a doctrinei Brejnev şi a practicii intervenţiilor militare străine. Nevoit să facă faţă instituţiilor conservatoare conduse de armată în încercarea sa de a elimina din politica sovietică şi ultimele vestigii ale doctrinei Brejnev, Gorbaciov voia, fireşte, să răspundă presiunilor populare pentru retragerea forţelor sovietice, păstrând pe cât posibil o imagine cât mai bună a URSS. Iar realitatea „crudă“ adusă în prim-plan de liderul român ameninţa să-i submineze aceste eforturi.

Dezacordul

Raportul acestei întâlniri, inclus în buletinul CIA, „National Intelligence Daily“, nu indică poziţia României. Dar informaţiile privind „sincerul schimb de opinii“ între liderul român şi cel sovietic a fost interpretat ca fiind datorat opoziţiei manifestate de Ceauşescu faţă de reformă – o explicaţie plauzibilă, date fiind diferendele intens popularizate pe această temă între Moscova şi Bucureşti. Autorităţile sovietice şi cele ale Pactului au „întors“ cu un succes deosebit evidentul dezacord de la întrunirea din decembrie 1989, ca fiind cauzat de pretinsa susţinere acordată de liderul român invaziei în Cehoslovacia din 1968.

Întreruperea ilegală a procesului democratic în Cehoslovacia a avut consecinţe pe termen lung. Istoria ne-a arătat cât este de important, char şi în cele mai complexe situaţii internaţionale, să utilizăm mijloacele politice pentru soluţionarea oricăror probleme, şi să respectăm cu stricteţe principiile suveranităţii, independenţei şi neamestecului în treburile interne ale altor state, în concordanţă cu preceptele Pactului de la Varşovia.

Mihail Gorbaciov, Moscova, 1989

Ironia

Presa franceză, spre exemplu, relata că în vreme ce URSS, Bulgaria, Polonia, RDG şi Ungaria îşi ceruseră toate „scuze pentru acţiunea lor“ de invadare a Cehoslovaciei în 1968, „Ceauşescu, ale cărui trupe nu au luat parte la intervenţie, nu a condamnat-o“, sugerând astfel că regimul din România considera acum invadarea Cehoslovaciei justificată. Analiştii americani au căzut în aceeaşi capcană, remarcând doar ironia faptului că Ceauşescu – singurul care a denunţat invazia atunci când aceasta s-a produs – acum „nu a fost de acord cu declaraţia despre acţiunea din Cehoslovacia, din 1968“.

 „Întreruperea ilegală a procesului democratic în Cehoslovacia a avut consecinţe pe termen lung. Istoria ne-a arătat cât este de important, chiar şi în cele mai complexe situaţii internaţionale, să utilizăm mijloacele politice pentru soluţionarea oricăror probleme, şi să respectăm cu stricteţe principiile suveranităţii, independenţei şi neamestecului în treburile interne ale altor state, în concordanţă cu preceptele Pactului de la Varşovia“, declarase liderul de la Kremlin, Mihail Gorbaciov. Ironia consta în faptul că toţi analiştii americani au crezut că România renunţase la politica ei veche de un sfert de secol şi că relaţia ostilă sovieto-română se păstra intactă doar când cele două părţi îşi asumau roluri diametral opuse.

„Scuza“

Unii analişti occidentali care  s-au bazat pe aceleaşi surse au ajuns la concluzii similare, la fel de eronate. Spre exemplu, un analist susţinea că Ceauşescu refuzase să semneze rezoluţia care condamna invazia şi să respingă doctrina Brejnev, sugerând că liderul român prefera acum utilizarea intervenţiei militare. Argumentul conform căruia a proceda astfel ar fi însemnat să accepte responsabilitatea pentru o invazie pe care România o condamnase întotdeauna e considerat de analistul în cauză „o scuză lamentabilă“.

În 1968, Nicolae Ceauşescu a condamnat invazia Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia; Fotografii: Fototeca Online a Comunismului Românesc

România nu iese pentru că România nu a intrat

Cele două versiuni româneşti asupra întrunirii de la Moscova care s-au păstrat – cea a ministrului român de Externe Ion Stoian şi cea a fostului ministru al Apărării, generalul Constantin Olteanu, care a participat în noua sa calitate de şef al secţiei de Propagandă a CC al PCR – coincid în privinţa aspectelor fundamentale: Gorbaciov se lansase într-o prezentare foarte generală – şi în general nesatisfăcătoare – a întâlnirilor sale cu preşedintele Bush în Malta, când brusc a abordat problema „revizuirii şi reevaluării ocupaţiei militare a Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varşovia în 1968“.

Enervarea lui Ceauşescu şi invazia Cehoslovaciei

Liderul român s-a enervat imediat, după ce subliniase în mod repetat că alianţa sovietică nu putea efectua operaţiuni militare decât pe bază de unanimitate – condiţie neîndeplinită ca urmare a vetoului României şi a condamnării ulterioare a invaziei. Ocupaţia, a insistat Ceauşescu, fusese pusă în practică de trupele sovietice, poloneze, ungare, bulgare şi est-germane, nu de Pactul de la Varşovia.

Nu am intrat fiindcă am considerat că era o încălcare gravă a suveranităţii şi independenţei unui stat, un act agresiv, contrar normelor şi principiilor pe care se bazează relaţiile dintre state, care a făcut mult rău socialismului şi Uniunii Sovietice.

Nicolae Ceauşescu, Moscova, 1989

În conformitate cu Stoian, Gorbaciov a propus apoi o declaraţie sau un comunicat al celor „implicaţi atunci, excepţie făcând România“, despre care a adăugat că „iese din această discuţie“. În acel moment, Ceauşescu l-a întrerupt, precizând că România nu „iese“, fiindcă în primul rând „nu a intrat în Cehoslovacia“: „Nu am intrat fiindcă am considerat că era o încălcare gravă a suveranităţii şi independenţei unui stat, un act agresiv, contrar normelor şi principiilor pe care se bazează relaţiile dintre state, care a făcut mult rău socialismului şi Uniunii Sovietice“.

Stoian relatează că liderul de partid maghiar Reszö Nyers „a aprobat imediat“ remarcile lui Ceauşescu, în conformitate cu practica Ungariei de a călca pe urmele României şi a se asocia rapid cu poziţiile sale disidente. Discuţia ulterioară asupra textului comunicatului propus a devenit în mare parte una bilaterală, între Gorbaciov şi Ceauşescu, şi aceasta fiind o trăsătură des întâlnită a întrunirilor CPC.

Să fim de acord că nu suntem de acord

În cele din urmă, Gorbaciov a anunţat că acum puteau conveni cu toţii asupra textului, dat fiind că până şi tovarăşul Ceauşescu se arătase de acord. Această remarcă a dus la următorul schimb de replici:

Ceauşescu: Deşi, formal vorbind, lucrul acesta nu ne priveşte – noi ne-am exprimat demult punctul de vedere, opunându-ne invaziei – putem conveni asupra textului. Pot spune că, dacă noi am fi redactat comunicatul, ar fi fost mult mai bun. De exemplu, retragerea trupelor sovietice din Cehoslovacia ar trebui menţionată şi ea într-o exprimare clară.

Gorbaciov: Aceasta este o problemă pe care o vom rezolva bilateral, cu tovarăşii cehoslovaci. Ştiţi, eu cred că între noi şi Cehoslovacia există un acord referitor la staţionarea trupelor sovietice pe teritoriul cehoslovac.

Ceauşescu: Da, ştiu, există un acord bilateral încheiat după ocuparea Cehoslovaciei.

Gorbaciov: Pe problema aceasta nu vom ajunge niciodată la un acord cu dumneavoastră.

Ceauşescu: Da, cu asta sunt de acord.

Ceauşescu, singur împotriva tuturor

Aşa cum raportează şi generalul Olteanu, după ce Gorbaciov a propus ca toţi „să semneze declaraţia de condamnare a intervenţiei din Cehoslovacia“, Ceauşescu a spus că „numai cei care au intervenit ar trebui să semneze“, subliniind că „noi nu am intervenit, nu avem nimic de semnat“.

O chestiune periculoasă

Gorbaciov s-a arătat de acord, „vizibil iritat“, dar nu a apucat să înainteze prea mult în expunerea sa, când Ceauşescu l-a întrerupt iar, recomandând ca „trupele sovietice să fie retrase din Cehoslovacia“, fapt care a stârnit murmure şi proteste în sală. Când Gorbaciov şi-a exprimat intenţia de a discuta chestiunea separat cu delegaţia cehoslovacă, după întrunire, Ceauşescu a intervenit din nou, de data aceasta declarând că „ar trebui ca trupele sovietice să fie retrase din toate ţările socialiste“. Cuvintele sale au iscat un val de proteste din partea celorlalţi membri ai Pactului de la Varşovia şi lucrările au fost imediat
întrerupte. Ca fapt divers, Gheorghiu-Dej provocase aceeaşi reacţie, de uimire urmată de o bruscă întrerupere a lucrărilor, când îi recomandase lui Hruşciov ca Uniunea Sovietică să-şi retragă toate trupele din România, în 1955, şi din nou, când sugerase retragerea reţelelor sovietice de spionaj din toate ţările socialiste, în 1962-1963.

În conformitate cu generalul Olteanu, comportamentul lui Ceauşescu a stârnit admiraţia celorlalţi membri ai delegaţiei române, încă o dată luându-i pe interlocutorii sovietici prin surprindere şi lăsându-i deopotrivă uimiţi şi frustraţi. Liderul român, relatează Olteanu, a abordat intenţionat această „chestiune extraordinar de periculoasă“, solicitând retragerea completă a forţelor militare sovietice din Europa Centrală, „singur împotriva tuturor“.

Retragerea Armatei Roşii

Problema era, într-adevăr, una copleşitoare. Liderul sovietic abia dacă reuşea să gestioneze schimbările în interiorul blocului sovietic aşa cum erau ele. Cu două săptămâni înainte, Ceauşescu solicitase în mod explicit Moscovei să elimine consecinţele negative ale pactului Ribbentrop-Molotov în Europa, inclusiv staţionarea forţelor de ocupaţie pe teritoriul ţărilor est-europene.

La nici două săptămâni după întrunirea din decembrie 1989, o serie de grupări poloneze aveau să înceapă să ceară în mod public trupelor sovietice să părăsească ţara, iar Parlamentul ungar urma să fie îndemnat de membrii săi de rang înalt, printre care ministrul Apărării, Ferenc Kárpáti, „să organizeze convorbiri cu guvernul sovietic pentru retragerea completă a trupelor sovietice“, dat fiind că nu existau „motive politice şi nici militare pentru ca trupele sovietice să fie staţionate în Ungaria“. Iar la scurt timp după aceea, autorităţile cehoslovace aveau să anunţe discuţii despre prezenţa trupelor sovietice în ţara lor, descriind „acordul pentru prezenţa sovietică“, încheiat după invazia din 1968, ca „invalid“.

Aceasta este întrebarea

Deocamdată, Gorbaciov încă mai exercita un control eficient – deşi tot mai greu – prin intermediul liderilor de partid loialişti. După pauza survenită în timpul întrunirii, prim-ministrul est-german Hans Modrow, pe care KGB îl alinta numindu-l liderul „reformist liberal“ de la Berlin – a explicat că el nu a fost de acord cu solicitarea lui Ceauşescu de retragere a trupelor sovietice din RDG. Gorbaciov s-a întors spre omologul lui român şi l-a întrebat, nu fără sarcasm: „Sunteţi mulţumit, tovarăşe Ceauşescu?“.


Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei. Pentru a consulta varianta în limba engleză a textului, precum şi trimiterile bibliografice, accesaţi siteul larrylwatts.blogspot.ro.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: