Sofia Nădejde, un soldat al emancipării femeilor: Voim să ne trataţi ca pe nişte oameni egali

Sofia Nădejde, un soldat al emancipării femeilor: Voim să ne trataţi ca pe nişte oameni egali

Sofia Nădejde, militantă a feminismului din România, într-o pictură realizată de către fratele ei, Octav Băncilă.

Sofia Nădejde a fost o militantă a feminismului încă din vremea în care nici nu se vehicula un astfel de concept. A fost jurnalistă şi prozatoare, mamă şi membră de partid. A fost prima româncă ce a putut da bacalaureatul într-un liceu de băieţi şi prima preşedintă a unui congres politic. Sofia Nădejde le-a dat româncelor ce aveau nevoie cel mai mult: înţelepciune şi speranţă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Era trecut de a doua jumătate a secolului XIX şi România îşi întindea timid braţele către modernitate. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza se încercaseră câteva schimbări, dar odată cu venirea pe tron a lui Carol I umbla vorba prin popor că tot burghezimea ar fi avut de câştigat şi că idealurile de la 1848 erau date uitării. Chiar la puţin timp după revoluţie, Nicolae Bălcescu spunea cu amărăciune: „Cauza ei se pierde în negura veacurilor. Uneltitorii ei sunt optsprezece veacuri de trude, suferinţe şi lucrare a poporului român asupra lui însuşi“. Cert este că, înainte de a fi revoluţionari, paşoptiştii se convertiseră la tot soiul de doctrine, mai mult sau mai puţin occidentale, ca socialismul, marxismul şi anarhismul. Imediat după revoluţia de la 1848, ei au început să-şi facă datoria de cetăţeni, asumându-şi povara schimbării. Scrisul le-a fost cel mai de seamă prieten – prin gazetărie, literatură, dar şi scrieri academice, au încercat să dea mai departe mesajul socialist: importanţa egalităţii.

Aşa se face că, în rândurile mai tinerilor cărturari, ce-şi ncepeau activitatea prin 1870-1880, cuvântul de bază era militantismul. Indiferent de cauza aleasă, acţiunile se făceau sub pălăria socialismului. Singurul handicap pe care l-au avut socialiştii autentici, de secol XIX, a fost organizarea ineficientă. Ideile erau răspândite în cercuri restrânse de intelectuali, ca mai apoi, spre final de veac, să se organizeze cercuri socialiste cu studenţii din Bucureşti şi Iaşi.

Tineri cărturari, căutăm socialism

Ideile socialismului n-au ajuns prea târziu şi la Botoşani, acolo unde au găsit oameni care doreau să-şi depăşească condiţia prin educaţie şi cunoaştere: Sofia Băncilă-Gheorghiu şi Ioan Nădejde. Ea, încă liceană, ajunsese atât de departe doar prin studiu, dar şi cu ajutorul unui unchi de-ai ei, preot, care s-a oferit să îi susţină financiar studiile. El, mai mare, era încă elev, dar fiind remarcat de cadrele didactice, primise un post de profesor suplinitor cu câteva ore de limbă greacă, putând astfel să-şi
achite studiile. Studiul ştiinţelor umaniste i-a apropiat pe cei doi, însă dorinţa de schimbare i-a făcut de nedespărţit pentru restul vieţii.

Cu toate că Botoşaniul anilor 1870 mustea de evenimente semi-revoluţionare, cei doi adolescenţi au hotărât că viitorul arată mai bine de la Iaşi – aşa că, în 1876, lecturile socialiste şi revoluţionare se citeau din capitala Moldovei. Odată ajunşi acolo, cei doi tineri s-au impus în cercurile elitiste şi nu numai. Ioan Nădejde ocupă un binemeritat post de profesor de limba română la Liceul Naţional, iar Sofia scandalizează întreg oraşul – ea devine prima fată din România căreia i se permite să susţină examenul de bacalaureat la un liceu de băieţi.

Nici viaţa personală nu e lăsată de izbelişte: cei doi se căsătoresc, dând cu semnătura doar la starea civilă. Despre el ştim că era numit „monstrul de ştiinţă“, era oacheş, bărbos şi înalt. Tânăra absolventă era descrisă mai târziu, cu entuziasm, de către Izabela Sadoveanu: „Când am văzut-o prima oară pe Sofia Nădejde era în plină tinereţe. Frumoasă, cu trupul plin, ochii verzi, punctaţi în aur, faţa fragedă şi rumenă, fruntea largă sub părul castaniu, de o nuanţă dulce, în armonie cu faţa ei rotundă, în linii moi şi feminine, deşi plină de energie şi de o hotărâre neobişnuită“.

Coana Pica şi căsuţa din Sărărie

Soţii Nădejde erau atât de dedicaţi doctrinei socialiste, încât şi-au pus la dispoziţie chiar şi casa. Era cunoscută sub numele de „căsuţa din Sărărie“, folosindu-se diminutivul cuvenit unei locuinţe modeste. Aici, în spatele uşilor de lemn, s-a creat practic un sediu al mişcării ieşene, cu tot tacâmul: întruniri, dezbateri, realizări de planuri şi proiecte. Ba mai mult, peste puţin timp a devenit chiar redacţia ziarului „Contemporanul“. Pentru conservatori şi religioşi, locul era cunoscut drept „cuibul nihiliştilor“, ca o săgeată trimisă către cei doi soţi ce negau structurile social-politice ale vremii, în special Biserica – ei nu s-au căsătorit cu preot, nici nu şi-au botezat copiii, dar mai ales au negat existenţa divinităţii în repetate rânduri în presa vremii.

Casa era un miraj al culturii de atunci. Oameni care nu erau în mod special interesaţi de politică veneau pentru a împrumuta cărţi. Adesea, printre lecturile filosofice sau chiar romantice, Sofia strecura şi ceva politică, doar-doar se lipeşte de cititor. Un apropiat al familiei Nădejde şi un vizitator frecvent al casei era Constantin Mille. „Casa mirosea a doftorii, în odaia în care intrasem şi de unde am ieşit înzestrat cu un teanc de cărţi. Acasă m-am pus pe citit adâncind gândurile scriitorilor, indignându-mă de barbaria burgheziei, plângând împreună cu proletarii... Socialist cu inima eram. Voiam însă să fiu cu capul, să găsesc armele de luptă în bătăliile zilnice ce le aveam cu societatea...“, spunea scriitorul.

Loiali cauzei socialiste

Bineînţeles că familia Nădejde nu a scăpat de necazuri. Atunci când, la 1 martie 1881, gruparea Narodnaia Volea îl asasinează pe ţarul Alexandru al II-lea, toată lumea intră în panică, iar socialiştii devin pentru o perioadă paria societăţii. Reprezentanţi ai poliţiei vin şi percheziţionează căsuţa din Sărărie, dar ca prin minune, le scapă carnetul în care erau notate numele socialiştilor cotizanţi. Ioan Nădejde este acuzat de propagarea ateismului, propagarea revoluţiei socialiste împreună cu conceptele de bază. În urma judecăţii, el îşi pierde catedra.

Cu toate că vremurile erau grele şi familia Nădejde avea şase copii, Sofia nu a abandonat idealurile pe care le urma. Ba chiar s-a implicat mai abitir în acţiuni: participa la întruniri şi lua cuvântul în faţa audienţei, realiza broşuri pe care le împărţea în diverse centre de învăţământ. A început să frecventeze periferiile oraşului, unde le vorbea muncitorilor despre drepturi – asta în condiţiile în care la finalul secolului al XIX-lea şomajul cuprindea întreaga ţară, ca o epidemie.

Abia atunci, după persecuţiile pe care le suferiseră, socialiştii ieşeni, în frunte cu Sofia Nădejde, pun bazele ziarului „Contemporanul“. Sofia semnează sute de articole pe diverse teme de dezbatere, foiletoane, discursuri care au la bază emanciparea femeii, dar şi schiţe, nuvele, recenzii şi traduceri din literatura universală. Ziarul ajunge în doar doi ani la un tiraj de 4.500 de exemplare – un număr colosal la acea vreme pentru un canal de propagandă.

Femeia ca lider

Deja de prin 1893 aşa-zisul socialism românesc începea să fie diluat cu concepte marxiste. Obiectivul luptei proletariatului devine tot mai înflăcărat – atât de mult, încât idealurile revoluţionare din România ajung la urechile social-marxiştilor din străinătate, care încep să se implice activ. La iniţiativa soţilor Nădejde şi a altor intelectuali ce militau pentru cauza celor mai puţin avantajaţi de sistem, în 1893 ia naştere, la Bucureşti, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România (PSDMR). Bineînţeles, pentru un partid nou, un ziar nou de propagandă.

Sofia scrie pentru muncitoarele din România. În ziarul abia înfiinţat, „Lumea nouă ştiinţifică şi literară“, ea notează: „Femeia va fi emancipată cu adevărat când va avea în producţie aceiaşi însemnătate ca şi bărbatul şi când producţiunea va deveni socială. Chestia emancipării femeii e o chestie social-economică şi trebuie să-şi urmeze cursul evolutiv înainte...“. Între timp, Sofia este numită director al ziarului „Evenimentul literar“ de la Iaşi – o platformă de propagare a literaturii cu caracter socialist. Drumul ziarului militant a ţinut puţin, căci în octombrie 1894 apare ultimul număr. Sofia Nădejde părăseşte căsuţa din Sărărie şi pleacă la Bucureşti, acolo unde credea că poate aduce doctrina socialistă pe culmile gloriei.

Sofia, femeia anului

Capitala o primeşte pe Sofia aşa cum se cuvine. Militantă feministă, socialistă, om de litere şi de opinie, Sofia era soţie şi mamă. Printre toate aceste activităţi, ea a reuşit cumva să treacă de linia mediocrităţii şi în viaţa de familie. În 1895, ziarul „România literară şi ştiinţifică“ realizează un sondaj printre oamenii de seamă ai culturii, dar şi printre cititori: „Care femeie română e cea mai învăţată?“. Şi iată că votul majorităţii îl primeşte Sofia Nădejde. În acelaşi an, spiritul socialist o susţine pe Sofia să îşi ridice calităţile de orator la un nou nivel. Clubul muncitorilor din Bucureşti, un soi de sindicat care le susţinea drepturile, dar mai ales îi sprijinea în proteste şi activităţi propagandistice, a acceptat să înroleze în rândul conferenţiarilor o femeie. Aşadar, Sofia Nădejde avea să susţină o serie de 55 de cuvântări, sub numele de „Urme de jertfe la români“. Această activitate avea să conteze mai târziu când, ca membră a PSDMR, este aleasă preşedinta Congresului al IV-lea din 1897. Aşadar, Sofia punctează şi acest succes: este prima femeie din România care ocupă fotoliul de preşedinte al unui Congres politic.

„S-au eliberat robii, domnilor, însă noi am rămas“

La început a fost Adam. Apoi, a fost creată Eva şi toată viaţa lor frumoasă din rai s-a dus pe apa sâmbetei. De atunci înainte, pare-se că femeile tot plătesc păcatul strămoşesc al Evei. O moştenire antică pe care au dat-o din generaţie în generaţie, ca o axiomă: femeie, n-ai nicio părere, n-ai nicio putere! Acest statut oficial de fiinţă inferioară bărbatului a fost mult timp garantat de către Biserică. În spaţiul ţărilor române din 1652, caracterul slab şi predispus la păcat al femeilor era atestat prin „Îndreptarea Legii. Pravila cea Mare“, o culegere de legi tipărită în timpul domniei lui Matei Basarab, dar cu aprobare bisericească. Pe atunci nici nu exista vreo urmă din ideea a ceea ce mai târziu, pe la jumătatea secolului XIX, lumea avea să ştie drept feminism. Exista, în schimb, în culegerea menţionată, capitolul „Cum, când şi în ce fel îi este permis bărbatului să îşi bată soţia“.

Mai întâi părerea şi apoi puterea

Nici pasul cel mare făcut spre modernitate de România, odată cu venirea lui Alexandru Ioan Cuza nu a ajutat foarte mult cauza femeilor. Cu toate că legile începuseră a fi scoase treptat de sub jurisdicţia clerică, codul civil din 1864 nu garanta femeilor drepturi politice sau de proprietate, fiind în continuare catalogate drept fiinţe de rang inferior. Cu toate acestea, tot în 1864, prin legea instrucţiunii publice, femeile primeau o speranţă la evoluţie în societate – învăţământul primar, de patru ani, gratuit şi obligatoriu, indiferent de sex. Era prima mare izbândă a ceea ce numim astăzi începuturile feminismului în spaţiul românesc – acest tip de învăţământ era punctul al XVI-lea al Proclamaţiei de la Islaz din 1848, cerut de grupul de revoluţionare, în frunte cu Ana Ipătescu.  Aşadar, ca o premoniţie, această doleanţă revoluţionară a definit într-o oarecare măsură drumul pe care avea să pornească feminismul românesc din a doua jumătate a secolului XIX. Emancipare şi educaţie erau noile directive. Îşi făceau apariţia tot soiul de asociaţii şi publicaţii dedicate luptei pentru drepturile femeii. Imediat după Războiul de Independenţă a apărut la Bucureşti o publicaţie de talie europeană: „Femeia română“, sub atenta conducere a Mariei Flechtenmacher. În noua publicaţie semnau oameni cu convingeri democratice şi socialiste, cunoscuţi activişti ai cauzelor.

„Femeia din popor pe lângă că de obicei munceşte avalma cu bărbatul, se mai pricepe încă la o mulţime de lucruri pe care bărbatul nu obişnuieşte a le face. (…) Pe lângă acestea în decursul veacurilor, ca mai slabă, a trebuit să capete şi să aibă o doză oarecare de şiretlic pentru a putea prin acesta de multe ori să se apere de forţa brutală a bărbatului“

(Sofia Nădejde în „Contemporanul“)

 

În scurt timp de la prima ediţie publicată, apare rubrica „Starea femeii în scurgerea secolelor“, semnată de nimeni alta decât Sofia Nădejde. Cu toate că majoritatea timpului şi-l dedica cauzei generale a socialismului, Sofia îşi făcea timp să studieze situaţia femeii din trecut şi prezent – adunase teorii, materiale, concepţii filosofice şi politice, pe care dorea să le dea mai departe, interpretate sau nu. Şi pentru că în 1879 Iaşiul încă nu avea o publicaţie dedicată publicului feminin, Sofia scrie redacţiei bucureştene. Renumele său ajunsese până în Capitală, aşa că Maria Flechtenmacher a primit propunerea cu braţele deschise: „Suntem fericite de a consacra de astădată primele coloane ale ziarului nostru epistolei ce ne-o adresează o inteligentă şi instruită doamnă, Sofia Nădejde din Iaşi. Mulţumim din suflet d-nei Sofia Nădejde care se înscrie cu încredere şi energie între soldaţii emancipării femeilor“.

Scrieri pentru femei

Sofia nu căuta altceva decât o platformă unde să scrie despre şi pentru femei, câteodată cu un ton revoltat, altădată cu aer de pamfletar. Încă din primul articol pune sare pe rană: educaţia. Iată ce scrie Nădejde în materialul de debut: „Nu-i oare ruşine pentru secolul nostru ca jumătate din omenirea aşa numit civilizată să stea în sclavie? S-au eliberat robii, domnilor, însă noi am rămas. Suntem acuzate că nu învăţăm, dar avem şcoli? Pentru ca femeia să aibă bacalaureatul, trebuie să aibă şi mii de galbeni”. Unii ar spune că Sofia era oarecum ipocrită, luând în considerare faptul că ea a fost prima femeie căreia i s-a permis să susţină examenul de bacalaureat într-o şcoală de băieţi. Sofia a căutat drepturile femeilor, dar nu le-a negat pe cele ale bărbaţilor. Sofia a vrut egalitate. „Într-un cuvânt,
ne-am săturat de a fi tratate ca femei, şi voim să ne trataţi ca pe nişte oameni egali“, aşa conchidea Sofia unul dintre primele sale materiale.

Pentru femei sau nu, Sofia susţinea educaţia prin activitatea ei cotidiană, dar şi prin cea scrisă. Chiar unul dintre punctele programului PSDMR viza acest lucru. Nădejde critica programele şcolare, construite defectuos, pledează pentru importanţa sportului în şcoli ca factor ce contribuie la dezvoltarea armonioasă a corpului şi creierului copiilor. Sofia prioritiza şi educaţia celor din mediul rural prin combaterea alcoolismului şi superstiţiilor, cunoaşterea regulilor de igienă şi a bunelor maniere.           

Feminismul în România

În spaţiul românesc, mişcarea feministă a apărut la începutul secolului XIX. S-a dezvoltat în aceeaşi manieră ca feminismul occidental, dar s-a adaptat la realităţile istorice, sociale şi economice din ţară. La început, mişcarea a cuprins zonele urbane, iar reprezentantele mişcării făceau parte, în general, din elita societăţii. Revendicările femeilor vizau acordarea de drepturi politice, sociale şi economice. Cele mai importante reprezentante ale curentului feminist au fost: Calypso Botez, Eleonora Stratilescu şi Elena Maissner. Dar Alexandrina Cantacuzino a fost cea mai cunoscută figură a feminismului românesc în perioada interbelică, chiar una dintre cele mai apreciate activiste din Europa. În 1929, a fost înfiinţat primul partid independent al femeilor, Gruparea Femeilor Române, fondat de Alexandrina Cantacuzino.

 

Feminismul şi misoginismul în bătălia greutăţii creierelor

Printre multele personalităţi marcante ale istoriei noastre se numără şi Titu Maiorescu. Om şcolit şi educat, membru fondator al Academiei Române, creator al teoriei formelor fără fond şi prim-ministru înainte de începutul Primului Război Mondial. Însă la această prezentare impresionantă se adaugă şi eticheta de misogin, lucru pentru care era cunoscut şi care în epocă nu părea a fi ceva scandalos sau imoral. Cu toate acestea, el a reuşit, într-o conferinţă susţinută la Ateneul Român în 1882, să agite spiritele elitiste şi protipendada sfârşitului de secol XIX.

Bărbatul trebuie să mişte cultura, el conducă sau să susţină statul, el să facă a înflori artele, el trebuie lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trai al omenirii prin descoperiri şi perfecţionări zilnice aduse în sfera practică a vieţii, pe când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mişcarea societăţilor culte“. 

(Titu Maiorescu în cadrul conferinţei de la Ateneul Român, din 1882)

Maiorescu afirma sus şi tare că femeile trebuie să stea acasă şi să se ocupe de creşterea copiilor, bunăstarea gospodăriei şi, bineînţeles, cea a soţului. Toate aceste afirmaţii erau bazate pe argumentul că femeia are creierul mai mic decât cel al bărbatului: „Dacă trecem acum la femei, cată să constatăm mai întâi că nu se cunoaşte până azi un singur caz, care să fi avut volumul cranian de 1.900 cm cubi, în termen de mijloc, capacitatea ei craniană este cu 10 la sută mai mică decât a bărbatului. Din 1.000 de căpăţâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la bărbat şi numai 1.250 la femei. Cu cât ne coborâm însă pe scara vechimii unui popor cu atâta deosebirea cerebrală a sexurilor este mai mică, diferenţa ajunge chiar la 1 la sută. La popoarele sălbatice din Australia găsim, de asemenea, că diferenţa e neînsemnată. Aceasta e încă dovada despre acţiunea culturii asupra masei cerebrale. În starea primitivă, mai că nu există diviziune de travaliu, sau deosebire de ocupaţiuni. Aceleaşi griji şi aceeaşi ordine de idei e la ambele sexuri“.

El creează, ea munceşte

Mai mult de-atât, Maiorescu afirmă că doar bărbaţii sunt capabili să creeze şi să conducă un stat. Emanciparea femeilor, care el credea că se bazează doar pe criteriul frumuseţii, o refuza fără drept de apel: „Cu cât înaintăm însă în civilizaţiune, cu atât rolul bărbatului devine mai greu, cu atât el trebuie să-şi muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în economia socială şi să fie în stare să asigure existenţa şi viitorul familiei sale. El trebuie să mişte cultura, să conducă sau să susţină statul, el să facă a înflori artele, el trebuie să lărgească câmpul ideilor, să înlesnească bunul trai al omenirii prin descoperiri şi perfecţionări zilnice aduse în sfera practică a vieţii, pe când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mişcarea societăţilor culte. Dacă în treacăt vom deschide aici chestiunea emancipării femeii noi observăm atât numai, că ideea, cu toată frumuseţea ei teoretică, în starea de azi a lucrurilor, este precipitată şi... cam nerealizabilă. Cum am putea în adevăr să încredinţăm soarta popoarelor pe mâna unor fiinţe a căror capacitate craniană e cu 10 la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai dezvoltaţi pentru a putea conduce o naţiune pe calea progresului şi a prosperităţii materiale“.

Logica, arma secretă a femeii

Nimeni nu îndrăznea pe atunci să-l contrazică pe marele Maiorescu. Nimeni, cu atât mai puţin o femeie. Dar iată că Sofia Nădejde şi-a dus pledoaria în spaţiul public şi i-a replicat academicianului printr-un material publicat în ziarul „Contemporanul“, nr. 24. Totul se baza pe o logică simplă: „Dacă privim comparativ cavitatea creierului oamenilor primitivi şi pe cea a creierului omului modern, constatăm o scădere de capacitate şi volum, atât la bărbaţi, cât şi la femei. Ceea ce înseamnă fie că şi bărbatul regresează odată cu femeia, fie că un volum mai mic indică o evoluţie. Dacă e să judecăm inteligenţa după greutatea creierului, atunci ar trebui să spunem că unele păsări care au un creier mai greu raportat cu trupul, sunt mai inteligente ca omul“.

Ba chiar mai mult, îl învingea cu propriile argumente: „De câtă iscusinţă n-are nevoie femeia pentru a creşte un copil, aşa bine rău cum îl creşte! În gospodărie ea are o muncă mult mai variată decât a bărbatului şi noi ştim că creierul creşte nu numai cu cantitatea de mişcare, ci şi cu varietatea acestei mişcări, de exemplu un cal produce o forţă mecanică mult mai mare decât omul, cu toate acestea are un creier mai mic relativ cu corpul, decât acesta. Femeia din popor pe lângă că de obicei munceşte avalma cu bărbatul, se mai pricepe încă la o mulţime de lucruri pe care bărbatul nu obişnuieşte a le face, aşa: ţese, coase, împleteşte, pregăteşte de obicei fruptul, scoate păsări şi face mâncare. Pe lângă acestea în decursul veacurilor, ca mai slabă, a trebuit să capete şi să aibă o doză oarecare de şiretlic pentru a putea prin acesta de multe ori să se apere de forţa brutală a bărbatului“.

Cât despre emancipare şi legătura cu frumuseţea feminină, Sofia găseşte şi aici o replică, cu tot cu tentă socialistă, ba chiar îi acuză pe bărbaţi: „Eu cred că trebuie de vorbit de femeie în general şi nu de aceea mică minoritate din care bărbaţii au făcut o jucărie, pe care după ce şi-au format-o după gustul lor, acuma o defaimă şi o tratează de proastă. Aceşti bărbaţi au căutat a avea din femeie o fiinţă care să-i desfăteze în orele libere, cu cochetăriile ei, cu apucăturile ei copilăreşti etc. iar femeile au căutat a forma din bărbaţi nişte producători de bani, care să le poată îndestula toate capriciile. Şi unii şi alţii, prin selecţiunea naturală, au ajuns la culme. În adevăr, eu găsesc că femeile burgheziei sunt cu totul departe de ceea ce ar trebui să fie. Ele defaimă munca şi o privesc ca înjositoare, a căuta să placă pentru a putea trăi e nobil, a munci e ruşine. Ele nu găsesc nici de cum înjositoare viaţa ce duc, căutând numai a plăcea“.

Răspunsul acid dat de Sofia Nădejde, bazat pe cunoştinţele acumulate din ştiinţă şi istorie, l-a lăsat mut pe Titu Maiorescu. Aşadar, a fost un pas mic pentru feminism, un pas mare pentru Sofia.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: