Profitori

Nu doar călăii şi conducătorii lor ideologici au reprezentat represiunea. Teroarea a luat multe alte chipuri şi a generat situaţii dintre cele mai diferite. Una ilustrează, de pildă, tipologia profitorilor, a corbilor rupând din corpurile victimelor regimului.

Toate marile schimbări motivate politic se produc cu preţul instaurării unei false dihotomii între câştigători şi perdanţi. În Germania naţional-socialismului, evreii sunt deposedaţi cu brutalitate, bunurile lor ajungând în mâinile altora. Odată dat semnalul de pradă, majoritatea se năpusteşte asupra unei minorităţi. Diriguitorii privesc cu satisfacţie la reuşita ingineriei diabolice prin care solidaritatea socială se realizează cu preţul pervers al suspendării omeniei, a regulilor minime fără respectarea cărora cotidianul ar fi un permanent război.

La rândul lor, comuniştii au mizat sistematic pe forţa urii. Lupta de clasă a fost orice dar nu o metaforă. Ea s-a declanşat cu rapiditatea unei metastaze, luând în posesie corpul comunitar. De la leneşul satului ajuns şef de colhoz la mediocrul pus la catedră şi de la bestia pe post de gardian sau comandant de puşcărie la analfabetul jucând totul pe cartea îndoctrinării şi a activismului de partid – societatea egalităţii proletare a produs înainte de toate o nouă, imensă şi durabilă inegalitate. Ea este la baza realităţii noastre de acum, explicând întârzierea fatală a meritocraţiei.

Injustiţia dictaturii proletariatului s-a manifestat inclusiv prin schimbarea decorurilor. Alungată din propriile case, deposedată de tablouri şi argintărie, dar şi de bibliotecile formate timp de generaţii, elita burgheză a înfundat temniţele sau a luat calea exilului. Locul ei a fost ocupat de ţoapele cu idei minime şi violenţă maximă. Profitorii s-au instalat cu cel mai firesc simţ al normalităţii în sufrageriile şi dormitoarele celor care, între timp, lucrau forţat la canal sau îşi numărau zilele în tăcerea impusă de la Râmnicu Sărat, pe priciurile de la Aiud sau în celulele de la Sighet.

Profitorii nu au dispărut în 1989. Ei sunt mai activi ca niciodată. În primul rând, profită de trecerea timpului, sperând ca estomparea memoriei să îi scoată din atenţia istoriei recente. În al doilea rând, tot ei profită de confuzia şi tensiunea care au cuprins, asemeni unei nevroze colective, societatea românească post-totalitară. Pescuiesc seren în ape tulburi. În fine, aceiaşi profită de defectele democraţiei, sucesc dosarele, amână sentinţele, întârziind sine die asumarea oricărei responsabilităţi. Profită de pe urma faptului că nimeni nu le spune pe nume.