La început, am crezut că Preşedintele României are un plan concret în domeniu pe care nu aş fi avut nicio rezervă să îl pun, cât puteam, în practică. Cel puţin aşa păreau să indice declaraţiile unuia dintre consilierii săi, care anunţa iminenţa unui proiect realizat, nu am înţeles de ce, cu Ministerul Afacerilor Externe. Timpul a arătat însă altceva: au fost vorbe, simple vorbe. Nimic consistent, nimic concret. În schimb, în câteva rânduri, atacuri la adresa IICCMER strecurate în discursurile prezidenţiale. Una peste alta, un exemplu de policianism fără miză, de joasă înălţime, decerebrat.

Ulterior, am căutat un spaţiu, vechi sau nou, după caz, care să ofere idealului un trup material. De la Casa Presei Libere la fosta reşedinţă a familiei Ceauşescu, de la Casa Poporului la sediul Securităţii – nicio locaţie nu s-a deschis conceptului. În plus, cererile adresate Regiei Autonome Administraţia Proprietăţii Protocolului de Stat (RA-APPS) şi Primăriei Generale a Capitalei s-au lovit de acelaşi refuz. Pe scurt, pentru istoria dramatică a unei jumătăţi de secol nu s-a găsit niciun spaţiu adecvat, în vreme ce pentru alte teme s-au alocat mii de metri pătraţi.

Fără ziduri, proiectul Muzeului Crimelor Comunismului în România (MCCR) a continut pe două paliere „imateriale”. Primul: încurajarea, prin două ateliere pe an, primăvara şi toamna, a iniţiativelor publice şi private în domeniul memorializării trecutului recent. Al doilea: realizarea, împreună cu Fundaţia Konrad Adenauer, a unei expoziţii itinerante care să reprezinte miezul unei viitoare naraţiuni istoriografice a MCCR. Expoziţia Comunismul în România a fost până acum la Biblioteca Naţională a României, la Palatul Culturii din Iaşi, iar anul 2019 o găseşte în bastionul Maria Theresia din Timişoara.

La trei decenii de la căderea simbolică a comunismului în majoritatea ţărilor Europei Centrale şi de Est, nu cred că este o simplă ambiţie, personală sau instituţională, reclamarea necesităţii unui muzeu tematic. Dimpotrivă. Cred că este o obligaţie, mai ales dacă ţinem cont că numărul foştilor deţinuţi politici se micşorează de la o lună la alta. Or, acestora ar trebui să îi fie dedicat un viitor MCCR, aşa cum tot ei ar fi fost, în faţa tinerelor generaţii, cei mai potriviţi şi mai credibili povestitori despre o epocă a ororilor camuflate pervers în spatele „dezvoltării” şi al altor mitologii criminale.