Mitul vampirului: umitoare istorii din lumea tenebrelor

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Vampirii. Un subiect de eternă fascinaţie, pe care îl întâmpinăm la tot pasul, de la cărţi şi filme la festivaluri horror. Creaturile nocturne aducătoare de moarte au o poveste interesantă, care a evoluat de-a lungul timpului, dar legendele şi superstiţiile au un fond mitic şi psihologic comun pe care vom încerca să-l surprindem în diverse epoci. De unde mitul, legendele şi superstiţiile care au hrănit atâta vreme imaginarul colectiv?

Încă din antichitate găsim aluzii la astfel de monştri. De pildă, în Persia un vas de ceramică reprezintă ceea ce pare a fi un om care se luptă cu o creatură gigantică ce vrea să-i sugă sângele. Dacă aruncăm o privire în mitologia babiloniană, o vom întâlni pe demonica Lilitu, cea care se hrănea cu sângele şi măduva nou-născuţilor. Potrivit unor vechi texte în ebraică, Lilith ar fi fost de fapt prima soţie a lui Adam şi s-ar fi revoltat împotriva sa, devenind stăpână peste demoni şi spirite rele. În China secolului al 6-lea a.Hr. se vorbea despre morţii vii.

Multe legende care pomenesc aceleaşi făpturi demonice circulau şi prin India, Malaezia, Polinezia sau ţinuturile aztecilor şi chiar ale eschimoşilor. Sângele vărsat în concepţia aztecă era cel care asigura fertilitatea pământului. În Japonia se vorbea despre Nukebuki, o creatură al cărei cap zbura de unul singur pentru a vâna oameni. Indienii îl aveau pe Vetala, care poseda corupul oricărei fiinte vii sau moarte, lăsând impresia că se reîntorc la viaţă.

Africanii au şi ei demonii lor. În vest sălăşluia asanbosam, demonul cu dinţi de fier, ia în est impundulu, entitatea care se prefăcea în pasăre ce se hrănea cu carnea oamenilor. Triburile germanice pomeneau de Krampus, un monstru îmblănit şi încornorat care sfâşia victimele. Dar şi Valkiriile, frumoasele însoţitoare ale lui Wotan, aveau obiceiul de a consuma cadavrele celor căzuţi în luptă înainte de a duce spiritele alese în Valhalla.

Ca să ne mutăm pe un teren mai apropiat, şi la vechii greci găsim câţiva precursori ai vampirilor ‘moderni’. Empusa de pildă, fiica zeiţei Hecate, era o fiinţă demonică, cu picioare de bronz, care se hrănea cu sângele tinerilor pe care îi seducea. Lamia, fiica regelui Belus şi amanta lui Zeus, vâna copiii şi le bea sângele pentru a se răzbuna pe Hera care îi omorâse propriile progenituri. Comunicarea cu morţii se putea face dacă aceştia consumau înainte sânge. Ulise, când călătoreşte pe tărâmul lui Hades, trebuie să sacrifice un berbec şi o oaie neagră pentru ca spiritele să se hrănească şi să-şi facă apariţia.

Odată cu propagarea creştinismului, sângele capătă valente pozitive, asociat cu mântuirea. În cursul secolului al XI-lea, şi medicii, dar şi vrăjitoarele, credeau că sângele de fecioară este remediu universal. În acelaşi timp, descoperirea unor cadavre intacte a provocat o isterie generală în toată Europa.

Oamenii considerau că persoanele care nu şi-au primit ultima împărtăşanie, sinucigaşii şi ereticii excomunicaţi se puteau întoarce să-i bântuie pe cei vii. Numeroase astfel de cazuri se regăsesc în lucrări precum Le Dictionnaire Infernal al episcopului de Cahors, De nugis curialium al lui Walter Map sau Historia Rerum Anglicarum a lui William de Newburgh.

Una dintre cele mai faimoase întâmplări relatate de cronicarul englez îl priveşte pe vampirul din Melrose Abbey. Este vorba de un preot, care a preferat o viata uşuratică în locul datoriilor monahale, iar după moarte s-a întors la mănăstire. Găsind porţile încuiate, s-a îndreptat spre casa unei dintre fostele amante, care îngrozită alerteaza toţi sătenii. Aceştia îl urmăresc şi îl vad cum iese din mormânt, unul dintre ei lovind şi cu un topor după el. Mortul însă se întoarce nestingherit în mormânt, dar la ivirea zorilor, este dezgropat şi ars.

Fenomenul vampirirsmului atinge cote alarmante în secolul al XIV-lea, în special în Prusia, Silezia sau Boemia. Ciuma bubonică începe să fie pusă pe seama lucrării spiritelor rele, iar teama de infestare i-a condus pe oameni spre gestul extrem de a-i îngropa pe bolnavi fără a verifica dacă într-adevăr au murit. Nu este de mirare atunci că avem atâtea relatări despre vampirii care încearcă să iasă din morminte, în fapt oameni care se zbat îngropaţi de vii şi se rănesc de moarte.

Citiţi continuarea articolului pe www.historia.ro

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite