Lungul drum al vorbei către faptă

La 19 februarie 1981, într-una dintre numeroasele şi stufoasele sale cuvântări, Nicolae Ceauşescu spunea că „o importanţă deosebită are intensificarea conlucrarea pentru combaterea terorismului, a activităţii neofascismului care pun în pericol instituţiile democratice, viaţa şi libertăţile cetăţenilor dintr-o serie de state europene”.

La vremea respectivă, au fost comentatori ce au sesizat şiretlicul la care recurgea preşedintele de atunci al României care, vorbind despre relaţia dintre activităţile neofasciste şi terorism, încerca să deturneze atenţia de la terorismul arab, practicat pe scară largă de lideri-prieteni precum Yasser Arafat sau Gaddafi, ori de la terorismul roşu, la care însuşi Nicolae Ceauşescu începuse să facă vârtos apel.

Bunăoară, cu doar câteva zile înainte, mai exact pe 3 şi pe 4 februarie 1981, disidenţii Paul Goma şi Nicolae Penescu de la Paris şi Şerban Orescu de la Köln au primit colete-capcană sub formă de cărţi (ediţia în limba spaniolă a Memoriilor lui Hrusciov), iar la 21 februarie avea loc un atentat la sediul postului de radio Europa liberă din München. Dacă în privinţa coletelor- capcană lucrurile erau întrucâtva clare şi implicarea Securităţii române, prin aripa ei externă, putea fi lesne bănuită, în cazul încercării eşuate de aruncare în aer a Radioului american din Capitala Bavariei situaţia era ceva mai complicată şi mai greu de desluşit.

Explozibilul a fost plasat în zona Departamentului ce emitea în limba cehă, iar autorii acţiunii criminale au rămas multă vreme neidentificaţi. De abia în iulie 1990, graţie unei depeşe emisă de agenţia de presă maghiară MTI, s-a putut afla că atentatul a fost executat de gruparea teroristă a lui Ilici Ramiro Sanchez, cunoscut sub numele de Carlos Şacalul, individ cu antecedente majore în terorismul internaţional, dar şi că sponsorul acesteia era regimul comunist de la Bucureşti prin braţul său înarmat, Securitatea, şi că cel vizat era Serviciul românesc al Europei libere.

Despre felul în care a fost pregătit atentatul, despre numeroasele vizite la Bucureşti ale lui Carlos şi ale acoliţilor săi, despre negocierile avute de aceştia cu fruntaşi ai Departamentului Securităţii Statului, despre ofiţerii de securitate însărcinaţi de generalul Nicolae Pleşiţă să ţină legătura cu şeful grupării teroriste şi soarta acestora, despre amatorismul şi dedesubturile celor petrecute la 21 februarie 1981, despre ceea ce s-a întîmplat după aceea, dar şi despre modul “rezervat” în care autorităţile române venite la putere după decembrie 1989 au înţeles să colaboreze cu justiţia internaţională a apărut recent o foarte interesantă carte (Şacalul Securităţii- Teroristul Carlos în solda spionajului românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2013) scrisă de Liviu Tofan, fost şef al Serviciului de ştiri din cadrul Departamentului românesc al Europei libere în anii 80 şi, mai apoi, director adjunct. Nu intenţionez acum o recenzie a cărţii, o voi face cât mai curând posibil.

Mă mulţumesc pentru moment să observ că lectura volumului datorat lui Liviu Tofan, îndeosebi a acelor pasaje ori capitole în care e vorba despre felul în care au înţeles autorităţile româneşti post-revoluţionare să managerizeze nu doar episodul Europa liberă, ci tot ceea ce ţine de faptele şi imaginea Securităţii, provoacă reflecţii deloc optimiste.

Mai de fiecare dată răspunsurile responsabililor români au fost ambigue, surprinzătoare, decepţionante, dar şi persistente fiind încercarea acestora de a înălbi imaginea organelor de tristă amintire ori de a face uitată “problema”. Dacă în primii ani de după 1989  respectiva atitudine are anumite explicaţii ce ţin de anormalitatea tranziţiei româneşti de la totalitarism la libertate şi democraţie, de omniprezenţa comunismului rezidual, o stare de fapt favorizată de chiar domnul Ion Iliescu în timpul numeroaselor sale mandate prezidenţiale, ceea ce s-a întâmplat în vremea unor administraţii declarat anticomuniste, precum cea a domnului Emil Constantinescu ori cea a domnului Traian Băsescu, dar mai cu seamă după admiterea României în NATO, e mai greu de înţeles.

În prima parte a anilor 90, atât noul SRI cât şi noul SIE, erau împânzite de ofiţerii fostelor servicii secrete comuniste. Nici dl. Virgil Măgureanu, director al SRI, nici dl. Ioan Talpeş, director al SIE, nu erau, în primul rând din cauza contorsionatului lor trecut, dornici să facă lumină în activul şi pasivul serviciilor pe care le conduceau, dar nici în implicarea acestora în atentatul împotriva Europei libere. Dl. Iliescu însuşi era foarte puţin dispus să închidă conturile cu fostul regim totalitar şi cu instituţiile sale represive.

Iar cum Europa liberă în limba română de după 1989 s-a dovedit extrem de critică cu regimul Iliescu, bunăvoinţa şefului Statului român faţă de respectivul post de radio a fost o bună bucată de timp ca şi inexistentă. Nuanţările ulterioare au fost mai degrabă de circusmtanţă şi suprafaţă, decât de substanţă.

Cu toate acestea, la 30 noiembrie 2001, într-o împrejurare festivă, parte a unei operaţiuni de imagine, dl. Iliescu admitea că “nu putem uita atentatul de la München din 21 februarie, coordonat –după cum dovedeşte ancheta în curs- de teroristul Carlos, la comanda fostei Securităţi”. Ancheta în curs a rămas până azi în acelaşi stadiu, adică nefinalizată, lucru mai mult decât bizar. Cel puţin la fel de bizar precum e felul flagrant incomplet în care se prezintă dosarele de urmărire ce le-au fost furnizate, la cererea acestora, foştilor angajaţi ai Departamentului românesc al REL.

O atitudine mai prietenoasă şi mai deschisă în vederea pătrunderii în trecutul serviciilor secrete au manifestat domnii Costin Georgescu (director al SRI în timpul mandatului prezidenţial al lui Emil Constantinescu) şi Cătălin Harnagea (numit director al SIE în decursul aceluiaşi mandat), în vreme ce procurorul militar Dan Voinea a dovedit un plus de disponibilitate în privinţa cercetării şi pedepsirii celor implicaţi în atentatul din 1981. Rezultatele concrete s-au lăsat totuşi pe mai departe aşteptate.

Firesc ar fi fost ca după ce preşedintele Traian Băsescu a denunţat public comunismul, asumându-şi la 18 decembrie 2006 concluziile Raportului Tismăneanu, condamnarea Securităţii, a foştilor săi lucrători, urmărirea lor în justiţie, deposedarea de pensiile uriaşe, etc să devină realitate.

Acelaşi preşedinte Traian Băsescu care a anunţat fără să clipească tăierea salariilor bugetarilor şi care e şi azi mândru de aceasta, construindu-şi din curajul lui de atunci o melodramatică imagine de martir, a manifestat o inexplicabilă timiditate în privinţa pensiilor foştilor securişti. Unii dintre cei implicaţi în “tangoul münchenez” au murit în paturile lor (cazul lui Nicolae Pleşiţă, decedat în 2009), fostul securist Ristea Priboi, însărcinat cu supravegherea emisiunilor în limba română ale posturilor de radio din străinătate, dar şi deţinătorul unui important rol în terorizarea angajaţilor respectivelor organe de presă, ajuns în 2001 protagonistul unui imens scandal, după ce din poziţia de deputat PSD a deţinut funcţia de preşedinte al Comisiei de Control SIE, e azi un prosper om de afaceri, firmele lui ori ale apropiaţilor săi din Constanţa având contracte mănoase chiar cu SRI.

În 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispunea “neînceperea sau, după caz, încetarea urmăririi penale” a lui Nicolae Pleşiţă, a lui Iulian Vlad şi a lui Tudor Postelnicu. Iar un anume Ion Deaconescu, despre care Relu Cioran spune că ar fi fost trimis la Paris spre a-l influenţa pe fratele său, Emil Cioran, era mai-mai să fie numit de Andrei Marga în fruntea ICR Târgu Jiu.

 Sunt, cum spuneam, fapte generatoare de întrebări. Dar şi tot atâtea dovezi că la Bucureşti se joacă încă, şi deloc fără succes, spectacolul cu piesa Lungul drum al vorbei către faptă.