Fârţogu

Pe la sfârşitul secolului al 18-lea trăia la Bucureşti un doctor, pe jumătate grec, pe jumătate aromân, pe care îl chema Giorgiache Sculida. Era scund, agitat şi oacheş şi mai ales pus pe plimbări.

Consulta din fugă bolnavii, punând diagnosticul dintr-o ochire, apoi alerga la Palat, unde avea multe legături, îi scria câte o reţetă domnitorului şi imediat după aceea se arunca în trăsură, întotdeauna însoţit de Elisabeta, servitoarea,  cu acelaşi veşnic bagaj care uimise tot oraşul, anume două cufere aurite şi o scatulcă - un fel lădiţă de mână, bună de păstrat lucrurile de preţ. Vizitiul dădea bice şi trăsura, încadrată de şase arnăuţi, lua drumul spre Nicopole, unde era a doua locuinţă a doctorului.

Văduv, cu copii şi-o servitoare - aceasta era viaţa lui! Iar copiii, în număr de cinci, se aflau la vârsta adolescenţei, patru băieţi şi-o fată, pe nume Zoe. De altfel, pentru Zoe se angajase iniţial Elisabeta, ca s-o înveţe să fie femeie, respectiv, să coase, să spele, şi să umbele pe nişte picioroange scurte, care se purtau prin Bucureşti când începeau ploile şi se mocirleau uliţele.  Cataligele astea de lemn se luau ca să protejeze pantofii, ca în tabloul de mai sus, pictat de Liotard (despre care v-am spus că a stat un timp pe la Iaşi, exact în timpul despre care vorbim).

 După ce a învăţat-o pe Zoe, tot ce ştia, a preluat alte treburi, cum se întâmplă într-o casă de doctor, care călătoreşte mult, încât cu timpul a devenit un fel de umbră a doctorului Sculida, care nu pleca nicăieri fără ea. Cum scrie într-o plângere mai târziu, devenise mâna lui dreaptă.

Copiii călcaseră pe urmele tatălui, fiind şi ei la fel de plimbăreţi, ba chiar mai mult, căci cel mai mare intrase secretar pe la patriarhia ortodoxă din Stambul, iar ceilalţi, băieţii şi Zoe, îl vizitau des, ca să vadă capitala lumii de atunci, nehotărâţi între Nicopole şi Bucureşti, având în sânge aventura şi visul descoperirilor mari.

Pentru că acest doctor trăia într-o fugă continuă, bucureştenii îi spuseseră  Fârţogu (neastâmpăratul), iar numele prinsese atât de bine, încât şi în documente este precizat cu această poreclă.

Elisabeta, mulţumită de  rolul ei şi cu încredere deplină în Fârţog, îşi ţinea toată averea în scatulca pe care am pomenit-o mai sus. Drumurile lungi la Nicopole ori la Stambul îi deschiseseră ochii asupra ţării turceşti şi începuse să cheltuie pe diverse lucruşoare care-i bucurau sufletul, nu întotdeauna bijuterii, ci cutiuţe muzicale, papagali de sticlă, ceasornice pictate ori evantaie de pene exotice - multe dintre acestea păstrate în lădiţa secretă, ca de altfel şi banii, ori acul de păr cu granat.  Scatulca, pe care ar fi putut s-o descrie ţi-n vis, avea compartimente secrete, sertăraşe, fund dublu şi un buton în capac, care, apăsat cu artă, de trei ori la rând, scotea la iveală o broască. Iar în capacul acesta, ca într-un penar, se aflau pungile de catifea cu banii importanţi şi actele unor proprietăţi din Nicopole.

Prin anul 1792, într-un noiembrie ca acum, Elisabeta a rămas fără bani şi-a cerut simbria de la doctor, care în momentul acela n-avea mărunţiş. Între ei a avut loc o discuţie aprinsă. Ea a ameninţat c-o să-şi dea demisia, iar doctorul, ca să-şi dovedească buna-credinţă, i-a scris un fel de scrisorică de garanţie, că îi va da în câteva zile banii datoraţi, anume 30 de de taleri.

Era toamnă, căzuse bruma. Bucureştiul era trist ca şi-acum. Trăsura a intrat pe poartă, iar cuferele au fost urcate în casă. Elisabeta s-a aşezat pe scară, iar cei patru copii, care se aflau în clipa aceea la Bucureşti, au ieşit să-şi întâmpine tatăl. Fiica doctorului purta picioroange scurte, ca să nu-şi murdărească pantofii, iar zgomotul lor pe scara de piatră i-a trezit Fârţogului amintiri. Şi-a scos  căciula, un işic de samur, şi- a descheiat giubeaua cu guler de blană. Şi în acea zi de noiembrie, când soarele se chinuia să apară, în lumina puţină, doctorul a căzut în genunchi. Elisabeta pe scară, papucii de lemn ai fiicei şi apoi aleea din faţa casei - au fost ultimele lucruri pe care le-a mai văzut.

 Moartea Fârţogului a stârnit vâlvă, iar pentru membrii familiei a venit ca o catastrofă: Giorgiache Sculida nu avea testament. Prin urmare - un sfert din avere mergea la cutia milei, iar restul la un epitrop, până la majoratul ultimului dintre copii,  care urma să se producă peste un an. Zoe şi unul dintre fraţii ei - au rămas în casa din Bucureşti, sub tutelă.

Băieţii mai mari, atinşi de dorul călătoriilor, dar mai ales considerându-se datori să preia îndatoririle tatălui, au cerut nişte bani, iar administratorul le-a dat 160 de taleri, cum îl obliga legea.

Cu aceşti bani au plecat la Constanţa şi de-acolo, pe mare spre Stambul, la fratele lor. Dar au avut ghinion: corabia lor s-a făcut zob şi s-au înecat. Sau aşa s-a răspândit zvonul. În opinia mea, doi tineri cu ceva bani, fără apărare şi destul de smuciţi, probabil c-au sfârşit-o în vreo piaţă de sclavi sau vânduţi la galere.

Dar cea mai oropsită, între toţi cei care depindeau în totalitate de doctor, a fost Elisabeta, desigur. Nu avea acces la lădiţa cu bunuri şi nici nu mai putea să-şi recupereze mica agoniseală. Cuferele, scatulca, toate bunurile care erau de drept ale doctorului, au fost trecute din mână în mână şi notate cu grijă la catastif. 

Tot ceea ce-i rămânea bietei Elisabeta, după ani lungi de servitoreală, erau cei 30 de taleri, pentru care avea o chitanţă. Dar pentru asta trebuia să aştepte un an când Zoe devenea majoră, iar averea era împărţită între fraţi. Abia atunci ar fi putut să-şi ceară banii, care oricum erau prea puţini ca să-şi întemeieze o viaţă.  Săracă, atinsă de boală şi de vinovăţia că Fârţogu murise supărat, poate din cauza ei, Elisabeta a luat drumul călugăriei.

Toată povestea se află consemnată în lungul proces de împărţire a moştenirii, din vara lui 1794. O parte din poveste o scrie însăşi Elisabeta, în cererea ei, adresată direct domnitorului, prin care îşi revendică cei 30 de taleri. Bineînţeles peste tot pe doctor îl numeşte Fârţogu, încât mă gândesc că aşa îl ştia toată lumea.

Pe lista cu sumele datorate creditorilor şi moştenitorilor se află şi menţiunea că 30 de taleri au fost restituiţi unei călugăriţe, care deţinea o chitanţă.