„Exodul creierelor“. De ce au luat intelectualii români calea Occidentului după Al Doilea Război Mondial
0
Intelectuali plecaţi pe furiş din ţară, sentimentul atotprezent al dezrădăcinării şi dezbinarea liderilor politici – iată coordonatele exilului românesc postbelic. Înainte ca termenul de „exod al creierelor“ să fie utilizat pentru a desemna emigrarea specialiştilor dintr-o ţară, românii au cunoscut apariţia unei diaspore construite nu atât de atracţiile altor ţări, cât de oprimarea cu care membrii ei s-ar fi confruntat în ţară.
Pe 6 septembrie 1946, George Enescu şi Maria Cantacuzino se urcau, cu viza de America în buzunar, pe un vapor din portul Constanţa, cu un scop clar şi acceptat de guvernul comunist al României de atunci: un turneu prin diferite ţări care ar fi ajuns până la urmă şi în Statele Unite. Călătoria fusese aranjată de Yehudi Menuhin, celebrul violonist căruia Enescu îi fusese profesor. Înainte de îmbarcarea din septembrie, un întreg plan fusese executat cu atenţie de compozitor şi de soţia sa – în primul, George Enescu a acceptat să concerteze la Moscova, în inima Uniunii Sovietice, care se întindea peste estul Europei, înainte de orice plecare către Occident; în al doilea rând, Maria Cantacuzino vânduse pe rând şi cu discreţie bijuterii şi tablouri din averea familiei pentru a strânge bani. Dacă ai fi judecat după bagajele modeste cu care se îmbarcau pe vaporul din portul Constanţa şi după prezenţa numelui lui Enescu pe lista de candidaţi ai Blocului Partidelor Democrate strânşi în jurul PCR-ului la fatidicele alegeri plănuite pentru noiembrie, nu ai fi ghicit că una dintre cele mai mari personalităţi culturale din istoria României urma să plece definitiv din ţară. La vârsta de 65 de ani, cu o carieră uluitoare care l-a purtat în marile capitale ale lumii, dar l-a întors mereu la Bucureşti, George Enescu lua drumul exilului. A concertat în Statele Unite şi apoi s-a întors la Paris. În nevoia de legitimare din perioada tranziţiei către Republica Populară, autorităţile comuniste se vor arunca în lungi rugăminţi către compozitor, dar acesta a rămas neînduplecat – mai bine străinătatea, decât viaţa în România secerei şi a ciocanului.
Fără bilet de întoarcere
Enescu e doar una dintre personalităţile intelectuale ale României care au ales emigrarea şi solicitarea azilului într-o ţară străină în perioada postbelică. Unii erau chiar plecaţi din timpul războiului, pe alţii i-a prins cu noroc instaurarea comunismului în altă ţară şi s-au mai întors, dacă au apucat, de-abia după Revoluţia din 1989, iar un număr important au fugit într-un fel sau altul din ţară de-a lungul următoarelor decenii. Anii postbelici separă în două lunga istorie a emigrării elitelor intelectuale şi politice ale României către Occident – dacă în perioada secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea, elitele române se educau în Occident şi, în cea mai mare parte a cazurilor, se întorceau în ţară cu idei mai bune sau mai rele, instaurarea comunismului a însemnat deodată că această opţiune era imposibilă. Pentru drumul spre capitalele occidentale, de data aceasta, biletul era doar pentru dus.
Trei sunt etapele în care poate fi împărţită istoria exilului românesc. Prima etapă este compusă iniţial în mare parte de intelectuali pe care începutul războiului îi prinde peste graniţe, de diplomaţii români care refuză să lucreze pentru noua guvernare Antonescu şi, după episodul sângeros din ianuarie 1941 al rebeliunii legionare, de adepţii Gărzii de Fier fugiţi în Germania de teama represiunii organizate de Mareşal. Apoi, după ocuparea ţării de către Armata Roşie, rândurile exilului sunt îngroşate de oricine poate fie să rămână în străinătate, cum este cazul unui număr de diplomaţi activi sub Antonescu ori al unor intelectuali plecaţi cu diferite burse, fie să fugă dintr-o ţară în care laţul se strângea tot mai mult, cu graniţele încet-încet complet închise. Este etapa poate cea mai importantă a istoriei exilului românesc, având în vedere că este singura în care o parte a elitei intelectuale şi politice a României interbelice reuşeşte, pe diferite căi şi prin diverse strategii, să se salveze de la colaborarea cu noul regim ori de la viitorul carceral.
A doua etapă a emigrării şi a formării exilului românesc vine după cele trei decrete din 1963 şi 1964 prin care prizonierii politici sunt eliberaţi, iar pentru o scurtă perioadă de palidă speranţă în timpul regimului comunist părea că ţara se deschide din nou. A treia perioadă este cea din ultima parte a epocii lui Ceauşescu, fiind puternic marcată de acordurile de la Helsinki şi de invocarea tot mai des a încălcării drepturilor omului în vederea solicitării azilului într-o altă ţară.
George Enescu / FOTO Profimedia
Portretul intelectualului în exil
Oricare ar fi perioada analizată şi oricare ar fi statutul regimului comunist în România – de-abia instaurat ori muribund –, membrii exilului românesc suferă adesea de pe urma dezrădăcinării implicite în statutul de exilat, de frământarea formării unor organizaţii româneşti anticomuniste în exil şi, în unele cazuri, de vechiul bagaj politic pe care îl poartă.
Mircea Eliade, de pildă, este plecat încă din 1940 din România ca ataşat cultural la Londra şi apoi ca secretar de presă la legaţia României din Lisabona. „Mă gîndeam la exil fără amărăciune şi fără nici un gînd de răzbunare. În cîţiva ani, avusesem tot ce se avea în România, în afară de avere: glorie, notorietate, prestigiu; fusesem şi poate mai eram încă «şeful generaţiei tinere». De tot ce mi se întîmplase în ultimele luni nu puteam învinui pe nimeni, nici măcar pe Carol sau pe Armand Călinescu. Vedeam aici destinul generaţiei noastre: zece ani de libertate, şi apoi din nou «condiţionaţi» de momentul istoric. Lucrurile s-ar fi putut întîmpla altfel, dar sentinţa nu putea fi abolită; putea fi, cel mult, amînată încă doi-trei ani. De astă dată, ştiam şi eu, ca toată lumea, că războiul se apropie, că, orice am face, vom fi şi noi implicaţi, că singura problemă a românilor era, după expresia lui Anton Golopenţia, cum să iernăm“, scrie Eliade în „Memorii“.
După război, decide că România nu-i mai oferă nicio perspectivă şi rămâne în Franţa – închiderea spaţiului cultural sub presiunea comuniştilor şi greaua moştenire a sprijinirii Mişcării Legionare îl făceau mai mult decât predispus la arest. Primii ani de după război îi petrece la Paris, în mijlocul celui mai mare grup de exilaţi români. Până să plece definitiv în America în 1957, Eliade îşi aminteşte că o bursă primită la începutul lunii ianuarie 1951 îl salvează pentru câţiva ani de situaţia financiară grea, de care încerca să uite aruncându-se în nenumărate proiecte literare şi de cercetare ori în participarea la organizare unei mişcări de rezistenţă anticomunistă a românilor din exil. „Uneori, invitam prietenii la masă; nu le venea să creadă (cum nu ne venise nici nouă) că cinăm într-o sufragerie atît de elegantă. De mulţi ani, se obişnuiseră (ca şi noi) să mănânce pe o măsuţă, într-o cameră de hotel sau de bonă sau, în cazul cel mai bun, într-un restaurant ieftin de cartier. (Cred că, pe atunci, numai Rodica şi Eugen Ionescu dispuneau de ceea ce exilaţii numeau «o adevărată masă de sufragerie»)“, scrie autorul „ Istoriei religiilor“.
„Destinul culturii coincide cu destinul politic“
Cazul lui Eliade în anii ce s-au scurs imediat după război e departe de a fi unic. Când se stinge din viaţă într-o cameră mizeră de hotel parizian, în mai 1955, Enescu cunoscuse deja ani întregi de precaritate financiară în capitala Franţei, ani atent documentaţi de către agenţii Securităţii trimişi de comunişti să-l supravegheze şi – speranţă deşartă – să-l convingă să se întoarcă în ţară. Conştienţi adesea de misiunea pe care contigenţele istoriei le-a aruncat-o în braţe, intelectualii români din exil încearcă să contribuie la păstrarea şi la dezvoltarea unei culturi care în ţară era interzisă şi uitată, dar mulţi încep treptat să se ocupe cu orice le-ar fi putut aduce un venit stabil ori, în cazurile celebre peste graniţe precum cel al lui Cioran, să-şi schimbe limba în care scriau şi cu care se identificau.
„În ceea ce priveşte exilul românesc, trebuie să menţionăm că numărul de intelectuali era foarte redus în raport cu cel al vecinilor noştri. Celor câtorva sute de mii de unguri plecaţi în exil nu corespund decât câteva mii de români. Primenirea spirituală va fi astfel mai dificilă pentru noi decât pentru vecinii noştri. În al doilea rând, intelectualii români trăiau, aproape toţi, în mizerie. Faptul că au supravieţuit până acum, şi că supravieţuiesc încă, nu e un mare merit în sine, pentru că, oricum, în Occident nimeni nu moare de foame. Dar întrebarea care contează este câţi dintre ei au supravieţuit în calitate de intelectuali, adică, câţi dintre ei şi-au putut exercita în continuare vocaţia şi profesia? Căci pentru România de mâine, important cu adevărat nu este ca ei să fi supravieţuit muncind într-o fermă sau într-o mină, ci ca ei să fi supravieţuit ca intelectuali, ca elite. Ar trebui să înţeleagă, înainte de a fi prea târziu, că destinul culturii române de mâine se găseşte în mâinile unor foarte puţini intelectuali şi studenţi care supravieţuiesc în afara frontierelor României; că acest destin al culturii coincide cu destinul politic al României de mâine“, scrie criticul literar Mircea Handoca despre condiţia exilaţilor români postbelici.
Intelectualii din exil, dezbinaţi de bani şi de suspiciuni
Pe Ion Raţiu, instaurarea regimului Antonescu îl prinde la Londra. Franţa deja căzuse, iar România se vedea nevoită să intre în alianţă cu Germania nazistă. Pentru viitorul candidat la prezidenţialele din 1990, alianţa cu Berlinul era inacceptabilă. „După plecarea regelui Carol al II-lea şi înfiinţarea statului legionar, mi-am dat demisia, în septembrie 1940. M-am dus la Ministerul de Externe englez şi le-am cerut să-mi dea azil politic, ceea ce mi-a fost acordat imediat. Am avut marele noroc să primesc o bursă la Cambridge şi am studiat timp de trei ani, luându-mi un Master of Arts, o diplomă ceva mai mare decât licenţa, în ştiinţele economice. În timpul cât eram la Cambridge am făcut o serie întreagă de transmisiuni la radio pe teme patriotice în chestiunea Transilvaniei, mai ales după luarea Transilvaniei de Nord în 1940, şi am fost activ în viaţa studenţescă în asociaţia studenţilor români din Marea Britanie“, îşi amintea într-un interviu acordat în anii 1980 postului de radio Europa Liberă.
Ion Raţiu / FOTO Getty Images
Raţiu ajunge treptat unul dintre principalii actori pe scena politică a exilului românesc. În 1946 îl anunţă pe Maniu că e dispus să se întoarcă acasă şi să lupte alături de ţărănişti împotriva instaurării comunismului. Maniu simte însă prea bine contextul politic complet potrivnic şi îl sfătuieşte să rămână în străinătate. Devine corespondent al unei agenţii americane de presă, specializat în problemele estului Europei şi îşi pune pe picioare o afacere în domeniul transportului maritim. Un gând, însă, nu-i dă pace în toată perioada existenţei regimului comunist – necesitatea unificării exilului românesc, misiune care se va dovedi imposibilă.
Prima mare dezbinare a exilului
În 1948, românii din exil puseseră pe picioare la Washington Comitetul Naţional Român, aflat sub patronajul Regelui Mihai şi condus într-o primă perioadă de generalul Nicolae Rădescu. Era creat din nucleul de diplomaţi, oameni politici şi intelectuali implicaţi în munca anevoioasă de apărarea a României, atât cât se putea, la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946. „Primul şi singurul exemplu de înţelegere şi unitate în cazul românesc al exilului politic postbelic este cel al grupului de acţiune, solicitat de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu şi coordonat de diplomatul Grigore Gafencu, care, în 1946, a reprezentat adevăratele interese ale României la Conferinţa de Pace de la Paris. De altfel, acesta a fost şi prima formă majoră de organizare politică a exilului românesc de după război. Ulterior, de-a lungul a mai bine de patru decenii, exilul a fost pătruns de neînţelegeri, certuri, dezbinări, fărâmiţare şi neîncredere”, spune Andreea Iustina Opriş, doctorandă a Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române.
Unitatea Comitetului a fost însă vremelnică, iar în 1952, Grigore Gafencu, descris adesea drept cea mai respectată voce a românilor din exil, îl părăsea după primul mare scandal. „Este adevărat că au existat disensiuni pe toată perioada exilului, dar primele au fost legate de bani, de aşa-zisul Fond Naţional Român (fondul elveţian), adevăratul măr al discordiei. Nici astăzi nu e limpede totul în privinţa lui, aşteptăm deschiderea fondului arhivistic din SUA (care ar fi trebuit să fie deja accesibil, din 2020, conform «Enciclopedia exilului» de Florin Manolescu). Fiind vorba despre o sumă imensă (mai ales pentru exilaţii rămaşi pe drumuri) care a încăput pe mâna a doi oameni, Alexandru Cretzianu şi Constantin Vişoianu, au existat discuţii şi certuri privind lipsa de transparenţă a cheltuirii banilor. Fondul provenea din banii Băncii Naţionale care ar fi trebuit să susţină lupta anticomunistă a intelectualilor din exil, suma vehiculată fiind de 25 de milioane de franci elveţieni“, a explicat, pentru „Weekend Adevărul“, Liliana Corobca, cercetătoare în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
„La anul, când vom ciocni ouă roşii de Paşti la Bucureşti“
Dincolo de marea problemă a banilor care să finanţeze activităţile Comitetului şi prin care să fie ajutaţi membrii exilului românesc, organizarea elitei politice care reuşise să iasă la timp din ţară s-a lovit şi de orgolile personale ale diferiţilor lideri. Conflictele între viziuni diferite ori simpla dorinţă de influenţă politică se derulau departe de ţară în interiorul unor grupuri care, de la distanţa deceniilor trecute, nu citeau cu prea mare exactitate contextul politic internaţional şi viitorul comunismului în România.
„În exilul românesc postbelic, în special în primii ani ai Războiului Rece, circula o vorbă destul de sugestivă: „doi români, trei partide”. Şi au existat mai multe motive care au dus la această absenţă a unităţii în sânul emigraţiei române. În primul rând era vorba de dimensiunea relativ mică a emigraţiei româneşti – şi nu doar ca proporţie, raportată la naţiunea pe care o reprezenta, ci propriu-zis numeric. Neagu Djuvara, care a şi lucrat în diferite structuri de sprijin ale emigraţiei române, punea acest lucru pe seama unei mentalităţi specifice româneşti care nu era neapărat favorabilă emigrării şi pe lipsa unei frontiere accesibile cu lumea liberă. Pur şi simplu, nu exista o masă suficient de mare a exilaţilor româneşti din care să se ridice nişte structuri instituţionale solide. În plus, dintre cei care reuşiseră să ajungă la vest de Cortina de Fier, prea puţini aveau prestigiul, flerul sau posibilitatea de a-i coagula în jurul lor pe exilaţii români. Sau, cum spunea Regele Mihai I într-un interviu din anii 90, „a ieşit din
ţară cine a putut, nu cine ar fi trebuit”. Acest lucru s-a văzut foarte bine la sfârşitul anilor 40, când s-a constituit Comitetul Naţional Român: liderii partidelor politice româneşti (PNŢ, PNL şi PSD) proveneau din eşaloane inferioare ale formaţiunilor şi nu aveau anvergura liderilor din ţară care, la acel moment, fie erau în închisoare, fie erau sub supraveghere şi aveau, în cele din urmă, să fie arestaţi în Noaptea Demnitarilor, din mai 1950”, explică Lucian Vasile, istoric şi cercetător în cadrul IICCMER, pentru „Weekend Adevărul”.
„Erau disensiuni legate şi de faptul că aproape fiecare lider de partid (din exil) se considera îndreptăţit să ocupe un post onorabil în viitorul guvern, în România, la căderea comunismului. În primii ani de exil, nimeni nu se aştepta la zeci de ani de regim comunist. Dimpotrivă, în corespondenţa exilului, deseori întâlnim urarea «şi la anul, când vom ciocni ouă roşii de Paşti la Bucureşti». Cei mai mulţi au murit în exil, fără a-şi mai revedea vreodată rudele rămase în ţară sau casele abandonate şi fără acel mult visat post de ministru. Dar lipsă de coeziune s-a manifestat şi când cei veniţi mai târziu în exil, după 1965, de pildă, erau priviţi cu suspiciune, bănuiţi că ar fi oameni ai Securităţii. Nu erau mereu neîntemeiate, desigur, asemenea bănuieli. A existat un mare interes al serviciilor secrete pentru activitatea exilului, iar distrugerea unităţii acestuia era un obiectiv major“, a mai explicat Liliana Corobca.
Ion Raţiu şi ceilalţi care îi împărtăşeau speranţele nu-şi vor vedea niciodată visul îndeplinit, iar ouăle de Paşte vor fi ciocnite multe decenii mai târziu într-o Românie care mai avea prea puţine în comun cu cea lăsată în urmă în anii 40. Comitetul Naţional Român va cădea după ani de certuri în completă desuetudine, iar exilul din ultimele două decenii de comunism va avea din multe puncte de vedere aceeaşi structură ca opoziţia internă faţă de regim: indivizi marcanţi şi grupuri răzleţe, vorbind pe voci uneori diferite şi uniţi doar de pribegie şi de ruptura anului 1947.
„Legionarii au fost, fără îndoială, «elefantul din cameră» al emigraţiei române“
Printre intelectuali, diplomaţi şi oameni politici de rang secund din partidele istorice, exilul românesc a numărat şi doi foşti regi şi o mulţime de legionari care şi-au promovat în continuare credinţele politico-religioase, aşa cum explică cercetătorii Liliana Corobca, Lucian Vasile şi Andreea Iustina Opriş pentru „Weekend Adevărul“.
Carol al II-lea într-un con de umbră
Până în 1953, românii au avut doi regi in exil, tată şi fiu – popularitatea şi statutul lor erau însă radical diferite. „Regele Mihai a avut, în primul rând, un rol de coeziune. A fost o voce respectată în exil, la posturile de radio, în publicaţiile româneşti care apăreau în străinătate. Dar ceea ce se cunoaşte mai puţin e că, atunci când s-a stabilit în Elveţia (în 1956), i s-a pus condiţia să nu se implice în viaţa politică. Susţine Fundaţia Regală Universitară Carol I (care are mai mult activitate ştiinţifică şi culturală), dar şi activitatea partidelor democratice din exil. În anumiţi ani, am găsit în revistele exilului discursul lui de Crăciun, preluat de la postul de radio Europa Liberă. Carol al II-lea s-a implicat foarte puţin în viaţa politică a exilului (spre deloc) şi, în general, a fost mai degrabă un personaj discret. Se stabileşte la Estoril, lângă Lisabona, şi câteva chestii interesante apar în corespondenţa lui Busuioceanu (n.r. – Alexandru Busuioceanu, critic de artă şi diplomat român), anume că ar fi scos din ţară mai multe tablouri şi lucruri de valoare «splendide timbre, unice capete de bour», pe care Elena Lupescu, după moartea lui, în 1953, le-ar fi vândut. Un avocat din New York, George de Berea, pretinde că a câştigat 14 acţiuni în încercarea de a salva averea «bietului Rege Carol II, irosită cum ştii şi căzută în ce mâini» şi îi cere concursul lui Busuioceanu, care era un excelent critic de artă, să-l ajute la identificarea tablourilor preţioase, într-un schimb de scrisori din august 1959. Busuioceanu refuză politicos“, explică cercetătoarea Liliana Corobca.
Discreţia lui Carol al II-lea a fost, cel puţin de la un punct încolo, una mai degrabă impusă de trecutul său şi de lipsa de respect de care se bucura. „Carol al II-lea a reprezentat un factor destabilizator şi dezbinător în rândul românilor din afara graniţelor, care s-au împărţit în două tabere principale, una favorabilă şi alta potrivnică lui. În exil, încă de la început, el şi-a dorit să joace un rol politic important, de lider, sens în care a încercat insistent să înfiinţeze un guvern român, cu concursul uneia dintre principalele organizaţii pro-carliste ale emigraţiei române din SUA, Free Romanian Committee for the Triumph of Democracy (FRC). Scopul declarat al acestui guvern era acela de a acţiona într-un cadru organizat şi reprezentativ împotriva naziştilor care, în viziunea sa, distrugeau România şi îl făceau pe regele de drept de la acea vreme, Mihai I, să fie prizonierul lor. Proiectul lui a fost respins categoric de guvernele occidentale, american şi englez, pe lângă care insistaseră inclusiv Iuliu Maniu şi exilaţii români anti-carlişti din Anglia şi SUA, din raţiuni evidente, care ţineau de istoricul politicii externe a lui Carol al II-lea şi, pe cale de consecinţă, de neîncrederea în el şi de faptul că nu şi l-ar fi dorit revenit pe tronul României. Aşadar, rolul de lider politic în străinătate pe care şi l-a proiectat n-a fost atins, Carol al II-lea rămânând într-un con de umbră, aşa cum a fost şi pentru fiul său, regele Mihai, care a refuzat să-l revadă după plecarea acestuia din urmă în exil şi chiar să participe la înmormântarea sa, survenită în 1953”, spune Andreea Iustina Opriş
Regele Mihai, speranţa şi Securitatea
Pe de altă parte, rolul de personaj păstrător al speranţei vechii Românii pe care l-a jucat fostul monarh nu a fost niciodată ignorat de autorităţile din ţară, iar supravegherea Regelui a fost o constantă a activităţii Securităţii. „Regele Mihai a fost un factor de speranţă şi de legătură cu România liberă şi cu trecutul democratic şi pentru românii din interiorul ţării, cărora, în spiritul discursurilor de altădată, a continuat să li se adreseze, pe calea undelor, cu diverse ocazii, precum Crăciunul, Anul Nou, 1 Decembrie, 10 Mai. În exil, suveranul nu a fost lipsit de critici, una dintre cele mai puternice fiind mult prea intermediata interacţiune cu românii de către aghiotantul său, generalul Constantin Petre-Lazăr. Regele Mihai a jucat un rol deosebit de important şi pentru Securitatea română, care l-a supravegheat continuu şi îndeaproape, care s-a infiltrat în mediul său şi care s-a temut permanent de pericolul pe care îl reprezenta suveranul, mai ales că, după precedentul regelui Juan Carlos care transformase Spania dintr-o dictatură într-o democraţie, nu putea neglija un scenariu de revenire a acestuia la tronul României. În plus, autorităţile comuniste române au desfăşurat o amplă propagandă de contracarare a imaginii de simbol a regelui Mihai şi a regatului, în general, subliniind adesea caracterul antiromânesc (nicidecum anticomunist cum era în realitate!) al acţiunilor monarhului în străinătate”, a spus Andreea Iustina Opriş.
Secta emigraţiei române
Din ţară nu au plecat doar regi, diplomaţi şi lideri de rang secund ai partidelor democratice, ci şi membri ai Mişcării Legionare, iar după înfrângerea Germaniei naziste activitatea lor a continuat în diferite forme în cadrul exilului românesc. „Legionarii au fost, fără îndoială, «elefantul din cameră» al emigraţiei române, iar relaţia lor cu restul exilului a fost una foarte complexă. Pe de o parte, liderii partidelor istorice, dar şi foştii diplomaţi, încercau să nu se asocieze cu Mişcarea Legionară, pentru a nu fi acuzaţi de colaborare cu grupări fasciste. În paralel, Horia Sima şi apropiaţii săi căutau aproape cu obstinaţie orice modalitate de colaborare cu structurile principale ale exilului românesc, dar şi cu instituţii ale statelor occidentale (cum ar fi serviciile secrete), pentru a-şi spăla imaginea şi a se rebrendui într-un fel ca o formaţiune frecventabilă, fără veleităţi totalitare şi aplecări teroriste, precum şi ca principala avangardă anticomunistă din exil. Şi, într-o oarecare măsură, au reuşit, dovadă fiind acţiunile comune duse cu serviciile secrete franceze şi americane la începutul anilor ’50, materializate prin trimiterea de echipe de paraşutişti şi alţi agenţi secreţi în România comunistă. Aceste acţiuni s-au terminat tragic, cu Procesul Paraşutiştilor din 1953, când au fost puşi de-a valma legionari, dar şi câţiva sprijinitori, deopotrivă simpatizanţi legionari şi apolitici, judecaţi şi, în majoritatea cazurilor, condamnaţi la moarte şi executaţi“, a explicat Lucian Vasile.
Izolată, nici falanga legionară nu a scăpat de ample disensiuni. „Respinşi de celelalte structuri ale exilului românesc şi aproape fanatici în crezul lor ideologic, legionarii din exil s-au comportat mai degrabă ca o sectă în peisajul emigraţiei româneşti, având propriile publicaţii, propriile tipografii, propriile evenimente şi, nu de puţine ori, o poziţionare inedită în raport cu ceilalţi români din emigraţie. Ilustrativ este cazul raportării la o sursă de legitimare monarhică: dacă emigraţia românească îl recunoştea pe Mihai I ca suveran legitim, legionarii mai întâi l-au curtat pe Principele Nicolae, fratele lui Carol al II-lea, care renunţase la prerogativele regale în anii ’30, iar apoi au găsit un presupus descendent al lui Alexandru Ioan Cuza, pe care îl susţineau ca adevăratul conducător din exil al României. Pe lângă animozităţile dintre legionari şi celelalte structuri ale exilului românesc, trebuie amintite şi disensiunile interne ale legionarilor din exil: au existat grupuri care au rămas pe linie legionară, dar l-au renegat pe Horia Sima (cum a fost cazul preotului Ştefan Palaghiţă), dar au fost şi grupuri, precum cel condus de Horaţiu Comaniciu, care au încercat să se înscrie pe o linie democratică, apropiată de naţional-ţărănişti. Aşa că nu se poate vorbi de o unitate legionară în emigraţie, ci de mai mulţi poli în cadrul exilului legionar“, a mai spus Lucian Vasile.
Rolul Bisericii
„La fel ca alte organisme instituţionale, Biserica Ortodoxă Română a suferit de pe urma conflictelor din cadrul exilului românesc. Spre exemplu, în primii ani postbelici, biserica română din Paris a fost scena unor conflicte între preoţii pro-legionari şi cei anti-legionari. Atât de grave au fost disensiunile, încât autorităţile franceze au decis să închidă lăcaşul de cult până când situaţia s-a domolit. În ciuda acestor disensiuni, bisericile ortodoxe, dar şi cele greco-catolice, au rămas de-a lungul întregii perioade centre în jurul cărora a gravitat viaţa comunităţilor româneşti, unde aveau loc evenimente şi comemorări, dar şi reîntâlniri ale românilor din lumea liberă. Astfel, cred că se poate spune că Biserica Ortodoxă Română a reuşit să contribuie, mai mult sau mai puţin, după caz, la păstrarea unei identităţi româneşti pentru cei din exil“, a clarificat Lucian Vasile rolul jucat de Biserică în cadrul exilului postbelic.
Ce a însemnat exilul pentru cei rămaşi în ţară
„Este foarte greu de dat un răspuns la această întrebare (n.red. - despre influenţa exilului asupra regimului din ţară), iar principalul motiv este că, în ciuda aparenţelor, cunoaştem foarte puţin despre relaţia dintre exilul românesc şi regimul comunist din ţară. Arhivele fostei Securităţi păstrează numeroase surprize, deopotrivă pozitive şi negative. În urma cercetărilor, persoane importante din exilul românesc s-au dovedit, de fapt, ca agenţi de influenţă ai puterii de la Bucureşti: Nicole Valery-Grossu, Silviu Crăciunaş, Eftimie Gherman, Barbu Armand Călinescu, iar lista poate continua. Pe de altă parte, acţiunile exilului românesc au dus la salvarea unor persoane, în special în primii ani postbelici, de multe ori fiind vorba de scoaterea lor contra cost, prin intermediul unor filiere clandestine“, spune Lucian Vasile despre relaţia dintre exil şi cei rămaşi în ţară.
„Privind în ansamblu şi la nivel simbolic, exilul politic şi cultural a fost păstrătorul unei Românii autentice şi democratice departe de ţară, o Românie liberă, alternativă celei din cuprinsul graniţelor naturale. Fără însă ca activitatea sa, asemenea celei a întregului exil est-european al vremii, să aibă puterea de a schimba regimul comunist din interiorul statului său sau de a influenţa prea mult sau prea des eventualele decizii ale Vestului în privinţa Estului ori, în sens mai larg, politica marilor puteri, concentrate pe menţinerea relaţiilor diplomatice cu statele comuniste. Desigur, exilul românesc postbelic nu poate şi nu trebuie fi privit ca un întreg caracterizat de un caracter unanim anticomunist. De-a lungul zecilor de ani, el a căpătat diverse forme, cea a luptei autentic şi puternic anticomuniste şi a rezistenţei, dar şi cea a colaborării cu regimul şi a desfăşurării de propagandă procomunistă”, susţine Andreea Iustina Opriş.
Presiunile puse de vocile exilului au fost de o anumită importanţă, atrag atenţia cercetătorii, mai ales când vine vorba de planul lui Ceauşescu pentru lumea rurală. „Au existat asociaţii, organizaţii, posturi de radio, personalităţi celebre în exil, care au denunţat abuzurile regimului, iar vocea lor a contat pentru cei din ţară. Mulţi opozanţi au fost salvaţi datorită vocilor exilului, a scrisorilor deschise, a acţiunilor de sensibilizare a opiniei publice, a emisiunilor de radio cu maximă audienţă. În 1988, când Ceauşescu propune «sistematizarea» satelor, adică demolarea lor şi mutarea populaţiei la «blocuri săteşti», exilul ia atitudine pentru a stopa această barbarie. Recomand, cu această ocazie, cartea colegei mele Nicoleta Şerban, care tocmai a apărut. «România 1988-1989. Lumea Liberă în apărarea satelor româneşti: Opération Villages Roumains»“, explică Liliana Corobca.
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
