Definiţii

Recentul episod din procesul intentat de fiul lui Gheorghe Ursu privind tragerea la răspundere a celui care l-a torturat pe fostul opozant anticomunist a ridicat un semn de întrebare. Potrivit judecătorului militar, Ursu nu ar fi fost, de fapt, dizident! Cum aşa?

Ei bine, la un sfert de secol de la căderea regimului Ceauşescu, nu se operează cu definiţii clare. Înainte de orice, în lipsa unei legi a lustraţiei, repetat amânată şi apoi declarată neconstituţională, nu suntem în posesia unei descrieri univoce a încadrării, morale şi juridice, a celor care au făcut posibil sistemul totalitar. Uciderea ritualică a perechii dictatoriale, în decembrie 1989, a urmat logica ţapului ispăşitor, eliberând de orice responsabilitate nemijlocită pe toţi cei care au încurajat delirul acesteia. Astfel s-a garantat o continuitate otrăvită, securistul ajungând afacerist şi agitatorul parlamentar.

Nici eticheta de colaborator al Securităţii nu este univocă. Legea care guvernează activitatea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii lasă loc interpretărilor care se tranşează politic şi prin instanţă deopotrivă. Este, să recunoaştem, o construcţie strâmbă, dar preferabilă imobilismului de dinainte. Chiar şi dovedit drept colaborator, urmările concrete sunt uimitor de blânde. Persoana în cauză nu mai poate face parte din structuri decizionale în stat, însă îşi păstrează toate beneficiile unui statut social şi material câştigat prin delaţiune, prin ticăloşie. Este un om „murdar-curat”.

Liniştiţi, pensionaţi de multă vreme, foştii zbiri, anchetatori, magistraţi, agenţi, ofiţeri, caralii sau bătăuşi în numele revoluţiei proletariatului nu au nici ei de ce să le fie teamă. Acţiunile Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, începute în urmă cu aproape un deceniu, sunt singurele care aduc la suprafaţă o realitate derutantă: în ciuda căderii comunismului, instrumentele acestuia sunt în continuare plătite ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Cuponul de pensie probează solidaritatea, fatală pentru o democraţie la început de drum, între puterea post-totalitară şi cea de ieri.

Revenind la definiţia dizidentului, faptul că Gheorghe Ursu este executat a doua oară, pe hârtie, ilustrează nu doar reaua voinţă a unui judecător, incapacitatea acestuia de a încadra istoric şi social actul de justiţie, ci mai ales cât de anevoios se schimbă mentalităţile şi practicile. Aşa ne putem explica de ce, printr-o simetrie cinică, avem un număr de “revoluţionari” în creştere, în timp ce acela al adevăratelor victime, ştiute şi neştiute, este, pe cale naturală, în continuă scădere. Se pare că, pentru unii, a profita de libertate a fost şi este mai lucrativ decât a lupta pentru câştigarea şi menţinerea ei.