Constantin Noica, filosoful care a visat la îmblânzirea comuniştilor: „Nu mă jenez să am legături cu Securitatea, pentru că ştiu că sunt cu inima curată“

Constantin Noica, filosoful 
care a visat la 

îmblânzirea comuniştilor: „Nu mă jenez să am legături cu Securitatea, pentru că ştiu că sunt cu inima curată“

Constantin Noica a vrut să câştige sprijinul comuniştilor fără a oferi nimic la schimb. FOTO  Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei

Filosoful Constantin Noica a fost un naiv. Înainte de a se retrage la Păltiniş, şi-a dorit să creeze în ţară un mare proiect cultural: a refuzat exilul, s-a certat cu prietenii din Paris, a cerut ajutorul autorităţilor comuniste, a crezut în şansa sa de a-i convinge pe securişti că e onest şi demn de încredere, fără pact. A eşuat şi, mai târziu, şi-a cerut iertare pentru inocenţa de care a dat dovadă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Februarie 1960. Într-un apartament din Paris, Ella Munteanu, soţia criticului literar Basil Munteanu, le telefonează, cât e ziua de lungă, oamenilor de cultură scăpaţi din chingile comunismului românesc ca să le ceară bani. Nu e singură. Mai sunt şi alţi români în exil care freamătă în jurul ei. Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi Emil Cioran ţin contabilitatea: stau cu sufletul la gură peste hârtiile scrijelite cu creionul, unde se adună sumele promise de fiecare dintre cei apelaţi. Se face chetă pentru o cauză nobilă: să-l cumpere pe filosoful Constantin Noica, recent condamnat de comunişti la 25 de ani de muncă silnică.

În doar trei zile, procurorii lui Gheorghiu-Dej au parafat destinul a 25 de intelectuali în procesul Lotului
Noica-Pillat. Capetele de acuzare? S-a lucrat tradi
ţonal: „răspândirea de manuscrise cu caracter duşmănos“ şi „ascultarea de posturi de radio străine care comentau negativ la adresa regimului“. De pildă, Noica fusese prins că se îndeletnicea cu lectura şi recomandarea unor cărţi care cuprindeau texte antiromâneşti, precum „Ispita de a exista“ a lui Cioran şi „Noaptea de Sânziene“ a lui Eliade, dar şi cu scrierea unor texte cu caracter îndoielnic pentru comunişti, ca „Anti-Goethe“ şi „Povestiri din Hegel“. De asemenea, o bună parte din cei condamnaţi în Lotul Noica-Pillat au fost acuzaţi şi de participarea la seminariile private ţinute de Noica la Câmpulung – din cauză că era moşier, filosoful se afla în arest la domiciliu obligatoriu încă din 1949.

Noica nu-i de vânzare

Singura şansă ca Noica să scape din lagărul comunist e, aşadar, să fie cumpărat de prietenii lui din Paris, cu ajutorul unei filiere din Londra, condusă de o persoană aflată în legătură cu Guvernul de la Bucureşti, cunoscută sub numele de Jacober. „Când am auzit de proces, de sentinţă, ne-am spus că e momentul să strângem bani, să ne ducem la Jacober, care ni-l va aduce pe Noica“, îi explica publicistul Virgil Ierunca lui Stelian Tănase, în „Anatomia mistificării: 1944-1989“. 

 

Spre deosebire de alţi români, Noica are însă ghinion. Suma cerută de comunişti în schimbul eliberării sale este exorbitantă, de zece ori mai mare decât cea obişnuită. Intelectualii români nu se lasă însă intimidaţi. Din America, Eliade anunţă că va cotiza cu 500 de dolari, iar Basil Munteanu, prin legăturile sale, înlesneşte difuzarea apelului de solidarizare pe străzile Parisului. Alţii pot să contribuie, însă, numai cu sprijin moral. „Cioran nu poate, pentru că e foarte sărac şi locuieşte într-o mansardă, nota în jurnal Ion Raţiu, implicat şi el în acţiunea de recuperare a filosofului.

Degeaba a reuşit grupul de români să se mobilizeze şi să strângă toată suma de bani, chiar şi aşa, uriaşă cum era. Noica nu mai era de vânzare. „Când Ella reunise suma nefăcând apel decât la intelectuali, prin definiţie săraci, sau, în orice caz, fără dare de mână, pentru a nu lega salvarea lui Noica de capriciile rarilor bogătaşi din exil, Bucureştiul se răzgândise: nu-l mai dădea pe Noica. Acum ştia probabil prea multe asupra sistemului de anchetă şi detenţie“, scria Monica Lovinescu în volumul „La apa Vavilonului“.

Planul eşuează, iar Constantin Noica este aruncat în temniţele întunecate şi reci de la Jilava.

Berceni, o staţie înainte de Păltiniş

Un dram de noroc tot a avut. În vara lui 1964, după şase ani de la condamnare, Noica iese la lumină, fiind eliberat în urma decretelor 767/ 1963 şi 411/ 1964, care, deşi nepublicate în Monitorul Oficial, stabileau amnistia şi eliberarea majorităţii deţinuţilor politic.

În 1965, Noica se stabileşte în Bucureşti, într-un apartament de două camere din Berceni. Primeşte şi un post de cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române. Fără s-o ştie, începe să pună bazele aşa-numitului fenomen Păltiniş, când îi întâlneşte pe cei care îi vor deveni cei mai fideli discipoli: Sorin Vieru, mai tânărul său coleg de la Centrul de Logică, Alexandru Paleologu, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, de la Institutul pentru Istoria Artei.

În apartamentul din Berceni încep discuţii în care se sapă adânc, spre miezul filosofiei hegeliene, platonice şi kantiene. Noica apare din nou ca un om complet, în dubla sa ipostază, de filosof şi de pedagog. E exigent cu discipolii lui, cărora le repetă mereu că filosofia adevărată se face cu un întreg instrumentar în spate, pentru acces neîngrădit la marile texte. Astfel, le cere să stăpânească latina şi greaca veche, dar şi limbi moderne, ca engleza şi franceza, dar, mai ales, germana, în care s-au
scris majoritatea textelor vitale din filosofia modern
ă„În filosofie, nu poţi funcţiona fără germană. Eu n-am ştiut germană până la 25 de ani. Am învăţat datorită insistenţelor domnului Noica şi, după ce-am învăţat, mi-am dat seama că e de neînţeles cum de-am  putut trăi fără ea. Franceza şi engleza erau deja asumate. M-am străduit cu greaca, n-am reuşit cu sanscrita, n-am avut cuminţenia necesară. Revin la exigenţa «meseriei»: limbi străine, disciplină, lecturi: «cele 100 de cărţi», cum le spunea domnul Noica. Şi apoi lucrul pe text: ne întâlneam şi făceam analiză de text pe Platon, pe Hegel, pe Goethe“, povestea Andrei Pleşu despre începuturile în filosofie alături de Noica, într-un interviu pentru „Adevărul“ din 2013.

„Noica mă întinerea considerabil“

Foto: Alături de Wendy Muston, prima sa soţie, de care a divorţat în 1948, pentru ca ea să emigreze în Anglia; Sursa foto: „Jurnalul unei fete greu de mulţumit“ de Jeni Acterian
 
Discuţiile filosofice din cenuşiul Berceni sunt suficiente pentru sufletul lui Noica, într-atât încât nu va exista nicio ofertă de nerefuzat care să-l determine să plece. Nici chiar aceea de a se stabili la Paris, între prieteni.
 
Invitaţia la Paris vine în vara lui 1972, când Noica pleacă în vizită în Occident. Merge la cei care, în urmă cu mai bine de un deceniu, se dădeau de ceasul morţii ca să-i cumpere libertatea. Aceştia îl întâmpină emoţionaţi acasă la poeta Sanda Stolojan. Obişnuit pesemne cu discipolii săi, Noica îşi trece prietenii la lecţii: anunţă o discuţie în termenii riguroşi ai unei dezbateri.
 
„Intrarea lui Noica ar fi putut destinde atmosfera. Dimpotrivă, a solemnizat-o.
O scurtă îmbrăţişare mai curând schiţată, şi apoi direct la catedră. Eram cu toţii oameni maturi, dar ne-am purtat imediat ca la şcoală. Ne-a invitat să ne aşezăm. Am făcut-o. Ne-a rugat să-i acordăm o jumătate de oră, să ne spună ce are de spus, apoi fiecare vom dispune de cinci minute pentru a ne exprima rezervele pe care e bine să le notăm pe carnet ca să fim siguri că rămânem la obiect. Ne-am scos carneţelele şi ne-am pregătit stilourile. Un rest de luciditate m-a făcut să descopăr, nu fără uluire, că situtaţia îmi convenea, de la Universitate nu mai cunoscusem acest tip de emoţie. Noica mă întinerea deci considerabil, lăsându-mi senzaţia că în faţa lui nu poţi fi decât student, ucenic sau discipol“, povestea Lovinescu.
 
Lui Noica îi place să dea una rece şi una caldă. Începe prin a le mulţumi celor adunaţi pentru gestul pe care l-au făcut când a fost condamnat. Apoi le spune că trebuie să-l coboare de pe piedestalul pe care l-au urcat. De altfel, mărturiseşte el, cu acest gând a scris articole pro-marxiste în „Glasul Patriei“, ca ei să nu-l mai vadă ca pe un idol. Argumentarea lui Noica continuă cu viziunea sa asupra rezistenţei prin cultură: „De fapt, dăinuire, nu rezistenţă“. Pe chipurile celor prezenţi în apartamentul din Paris se instalează dezamăgirea.
 
Editorul şi criticul literar Ioan Cuşa e primul care reacţionează. Cu faţa palidă, se ridică şi declară scurt: „Am trăit momentul cel mai tragic al vieţii mele“. Apoi îşi ia rămas-bun şi pleacă. „Cred că rămăsesem cu stilourile în aer. Ce să notezi? Prăbuşirea unui ideal? Îl aşteptam socratic. Ni se arătase sofist. Eram prea fascinaţi pentru a face ca el (n.r. – ca Ioan Cuşa)? Prea impresionaţi de Noica pentru a nu ne imagina că lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par? Prea politicoşi pentru a repeta afrontul lui Cuşa?“, se întreba, consternată, Monica Lovinescu.

„Am câţiva tineri de format“

Foto: Tânărul Andrei Pleşu, discipolul lui Noica, ia parte la discuţiile filosofului cu Alecu Paleologu

În cele şase săptămâni petrecute în Occident, Noica are discuţii din ce în ce mai aprinse cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Emil Cioran şi chiar cu Mircea Eliade, care vine din America să-l revadă. Mărul discordiei e acelaşi: tipul de rezistenţă. Intelectualii din exil practică o rezistenţă în plan etic, în vreme ce Noica a eliminat demult eticul din universul lui filosofic, după cum preciza Ierunca. El şi Lovinescu trec peste divergenţe şi, pentru că apreciază agerimea spirituală a filosofului, încearcă să-l convingă să rămână în Franţa. La schimb îi oferă un microfon la Radio Europa Liberă, unde cu siguranţă ar fi primit o emisiune săptămânală. Noica se gândeşte însă la studenţii lui de-acasă: „Ce-aş putea face eu aici? Acolo am câţiva tineri de format. I-aş pierde rămânând, ce-aş găsi în schimb?“, îi întreabă Noica pe cei doi soţi. Insistenţele lor nu-l conving.

În ciuda faptului că aproape toate întrevederile cu partenerii săi de discuţie se sfârşesc cu scântei, Noi-
ca va nota, la întoarcerea la Bucureşti, că această perioadă în Occident l-a făcut fericit. „Sfârşesc aşadar călătoria sub semnul filosofiei, pe care şase săptămâni de fericire fără echivalent în viaţa mea o eliminaseră. E singura dată când am fost fericit – şi atunci fără filosofie“, îşi noteză el, la 3 iulie 1972, în „Jurnal de idei“.
 

Vizita lui Noica peste hotarele României comuniste a avut în spate un plan fragil, în care îşi cuibărise toate speranţele. În filosofia sa de viaţă, Dumnezeu fusese înlocuit de cultură, pe care avea de gând s-o reclădească în ţară. S-a folosit de călătoria din 1972 pentru a încerca să-şi angreneze colegii de generaţie în acest proiect sortit eşecului din capul locului – căci filosoful spera la sprijin sincer din partea regimului.

Eliade era principala lui ţintă. Voia să-l vadă la Bucureşti, la cârma unui institut pentru studiul religiilor, dar şi cu operele publicate în ţară. „Eliade refuzase sec, cu o fermitate pe care nu i-o cunoşteam“, rememora Lovinescu. Eliade a fost siderat de planurile prietenului său, descriind în jurnal uimirea faţă de „încrederea lui Dinu în posibilităţile creatoare ale culturii româneşti de astăzi“.

M-a mai supărat un alt ofiţer de Securitate, care a venit la mine, după închisoare, m-a întrebat ce am făcut eu «pentru noi, Ministerul de Interne, pentru noi, Securitatea Statului!». La care mie mi-a sărit ţâfna şi am răspuns că voi face ceva pentru cultura românească şi i-am zis că, dacă nu mă apreciază pe linia aceasta, mă poate duce din nou la puşcărie, la Jilava. 

Constantin Noica, în „Constantin Noica în arhiva Securităţii“

„C’est pas possible!“

Planul lui Noica era să încerce să convingă Securitatea, care – ştia – avea să-i sufle în ceafă mereu, că trebuia să-i stea alături în proiectul său de reclădire a culturii româneşti. Iar pentru un astfel de parteneriat la limită, filosoful încerca să stabilească relaţii umane cu ofiţerii şi să le capete încrederea. „Din cauza acestui plan – utopic şi nebunesc –, Noica i-a tratat pe ofiţerii de Securitate, care îl supravegheau neîntrerupt şi din când în când îl interogau, ca pe nişte egali“, scria Marta Petreu în „De la Junimea la Noica“. Chemat la Securitate să discute pe larg ce a vorbit cu cei aflaţi în exil, Noica şi-a scos carnetul de notiţe zilnice: „Era o formă de a le spune securiştilor: «Mă port cu voi deschis, purtaţi-vă şi voi cu mine şi cu proiectele mele pe măsura mea, nu pe măsura voastr㻓, adaugă Petreu.

La plecarea din Paris, Noica a fost refuzat de toţi colegii săi de generaţie, despărţirea culminând cu imaginea lui Cioran care râdea zgomotos şi exclama: „C’est pas possible!“. Noica îi uimise cu tot soiul de păreri: îl ataca pe Aleksandr Soljeniţîn (n.r.– romancier rus, activist şi disident anticomunist), îl considera pe Ceauşescu un rău necesar, dar trecător. Deşi astfel de idei dizolvă posibilitatea de drept la apel, intenţiile filosofului erau cât se poate de pure. Numai naivitatea era monumentală. Sau poate speranţa?

Mărturie pentru gândul curat al lui Noica stau însemnările unor ofiţeri de Securitate care redau replici pline de revoltă în faţa singurului lucru care conta pentru filosof: să nu se piardă cultura. „M-a mai supărat un alt ofiţer de Securitate, care a venit la mine, după închisoare, m-a întrebat ce am făcut eu «pentru noi, Ministerul de Interne, pentru noi, Securitatea Statului!». La care mie mi-a sărit ţâfna şi am răspuns că voi face ceva pentru cultura românească şi i-am zis că, dacă nu mă apreciază pe linia aceasta, mă poate duce din nou la puşcărie, la Jilava. Eu am fost pălmuit în închisoare, când anchetatorul m-a întrebat ceva, iar eu am răspuns că nu sunt informatorul Securităţii! Acolo, mai înţelegeam, că era obrăznicie, că eram interogat“, se revolta Noica, într-o discuţie cu un ofiţer, din 24 octombrie 1973, redată în volumul „Constantin Noica în arhiva Securităţii“, îngrijit de Dora Mezdrea.

„Dacă nu faceţi nici excepţii, rămân supărat“

Foto: Dinu Noica şi Alecu Paleologu, filosofând la Păltiniş; Sursa: Casa Paleologu

Noica vorbeşte despre „un anumit tip de informaţii“ pe care securiştii îl cer, unul pe care el nu vrea să-l ofere nici în ruptul capului, considerând că a cere ca românul să nu aibă voie să discute cu străinii sau, dacă o face, să raporteze ce discută. „Este o măsură ofensatoare la adresa demnităţii ţării.“ La sediul Securităţii, Noica are, deci, ceva din suflul celor aflaţi în exil, argumentele fiind însoţite acum de mult patos. „Eu vă caut pe dumneavoastră să mă ajutaţi să facem ceva în cultură. Eu nu concep să raportez despre legăturile cu străinii. Dacă nu faceţi nici excepţii, rămân supărat.“

Nu erau doar cuvinte spuse să sune eroic în birourile de la Securitate. Noica dovedise că le respecta încă din 1971, când îşi refuzase, de pildă, fericirea de a filosofa printre experţi, la un congres internaţional de logică. Nu voia ca cineva să aibă ocazia să-i ceară să relateze convorbirile pe care le-ar fi avut cu străinii.

„M-am îmbolnăvit de inimă rea“

După îndelungi strădanii inutile cu securiştii, Noica se dezmeticeşte. Marele său proiect cultural e un eşec. Partidul n-a mişcat un deget. Regretă duritatea cu care-i tratase pe cei de la Paris şi deplânge că operele lui Eliade au rămas nepublicate. „Vă spun că, pe undeva, m-am îmbolnăvit şi de inimă rea. Mi-am zis: «Dom’le, cum mi-am permis eu să-i iau de sus pe ăia şi să-i spun Monicăi Lovinescu, anul trecut, când am fost la Paris, să mai termine cu trasul de mânecă al oamenilor; lăsaţi-i pe oamenii de cultură în pace, să facă ce cred». Deci, eu îi iau pe ăia de sus, vin aici, risc obrazul, ca să vin aici şi să nu realizez nimic, să nu pot întreprinde nimic, să nu pot nici măcar să trag o traducere în legătură cu mitul, a lui Eliade!“, îl citează maiorul Pătrulescu într-un raport.

Dorindu-şi din răsputeri să-şi vadă visul cultural realizat, filosoful crede, cu naivitate, că autorităţile comuniste pot fi îmblânzite. Când le vorbeşte despre planurile sale şi le cere ajutorul, Noica intră în aceeaşi ipostază de pedagog din care a încercat să-şi convingă şi prietenii de la Paris. „Eu nu mă jenez să am legături cu Securitatea, pentru că eu ştiu că sunt cu inima curată, spunea Noica, un om a cărui gândire galopa liber şi ticluia măreţe planuri pentru cultură. Totuşi, deşi îi tratează ca pe egalii săi, fără să li se adreseze ca unor călăi, filosoful ajunge să fie tratat în stilul tipic Securităţii, fiind aşezat sub o lupă şi mai mare. „În loc să îi acorde credit cultural, instituţia l-a pus sub o şi mai strânsă supraveghere, înconjurându-l pe acest Don Quijote filosof de şi mai mulţi informatori şi instalându-i în casă aparatură de ascultare“, scria Marta Petreu. 

Iertarea la Noica: practic, din uşă în uşă

Constantin Noica a învăţat să-şi ierte călăii, însă cititorii săi n-au fost atât de mărinimoşi şi l-au judecat aspru pentru ideile sale; Sursă Foto: transilvaniareporter.ro 

În 1990, atitudinea lui Noica faţă de regimul comunist capătă un sens pentru români, odată cu apariţia postumă a volumului memorialistic „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru“. Proaspăt expusă pe rafturile librăriilor, cartea îi înfurie pe oameni. Un sentiment de stupefacţie străbate ţara care încă sângerează după Revoluţie. Românii citesc cum Noica le propune să se roage pentru „învingători“, pentru „cei puternici“, deci inclusiv pentru torţionari şi comunişti de toate felurile.

Cum să te rogi pentru fratele-călău, fără să participi la schingiuirea victimei? Nu mă pot ruga pentru Big Brother – cum mă îndeamnă,
într-un moment de non-sens filosofic, un C. Noica.

Monica Lovinescu, în „La apa Vavilonului“

„N-aş putea spune că le merge chiar atât de bine. Gândeşte-te la gardienii aceştia: trebuie să se uite pe vizetă la noi din cinci în cinci minute, ca să vadă dacă nu complotăm ceva sau nu încercăm să ne luăm zilele. Dacă au cinci celule de supravegheat, înseamnă că din minut în minut se uită pe câte o vizetă. Este asta o meserie de oameni? Merg ca nişte câini, din uşă în uşă“, scria Noica. În dialogul cu un tânăr voleibalist pe nume Alec, filosoful începe să-şi expună ideea de iertare, fundamentată nu pe etică, ci pe dialectica hegeliană.

Munca, o binecuvântare

Foto: Filosoful împreună cu Adrian Păunescu; Sursa: Arhiva personală Norica Becheş

Ideea de iertare a lui Noica porneşte de la un concept-cheie din filosofia lui Hegel, „mişcarea recunoaşterii“, care fundamentează ideea că pentru ca un om să fie uman, trebuie să aibă în cine se oglindi. Altfel spus, are nevoie de celălalt şi de recunoaşterea lui.

Pentru că toţi oamenii au nevoie de recunoaştere, între ei se naşte o luptă care se poate sfârşi în două feluri: fie la egalitate, în aşa-numita „recunoaştere reciprocă“, fie în inegalitate, moment în care se formează cuplul „stăpân-sclav“. În al doilea caz, niciunul dintre ei nu ajunge fericit. „Stăpânul îşi primeşte recunoaşterea nu de la un egal, ci de la unul pe care el îl socoteşte subaltern, de la slugă. Iar sclavul, la rândul lui, este nefericit pentru că pur şi simplu nu a obţinut confirmarea după care tânjeşte, recunoaşterea esenţei şi a identităţii sale umane“, scria Marta Petreu. Totuşi, dintre cei doi, mai uman e sclavul, pentru că, spune filosoful român, are de partea lui munca. „Prin muncă îţi revii cu adevărat în fire, ieşi din cutremur.“ Ideea e reluată şi în memoriile sale din închisoare. Când gardienii îl pedepsesc pe el şi pe Alec să spele podeaua celulei, acesta vorbeşte despre ceva bun şi regenerator în această sarcină: „În lipsa de sens în care ne-au aruncat ei (în care s-au aruncat ei înşişi, cu prea marea putere pe care şi-au luat-o) orice muncă utilă este binecuvântată. O simte din plin şi Alec“.

Mişcarea hegeliană a recunoaşterii a făcut parte din arsenalul lui de axiome, a fost o convingere intimă şi o idee uzuală prin care a ordonat realitatea. Şi prin care s-a raportat la ea.

Marta Petreu, în „De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească“

Rugăciune pentru Marx

Când citeşte „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru“, Monicăi Lovinescu nu-i vine să creadă. Probabil că cel mai tare o loveşte apelul filosofului pentru iertarea lui Marx, scris aproape ca o rugăciune: „Fie-vă milă de felul cum se întoarce biruinţa sa împotrivă-i. Lăsaţi batjocura ieftină, cei care vă simţiţi victime ale lui. Fie-vă milă pentru blestemele ce se vor acumula într-o zi peste capul lui, nefericitul de învingător. Atunci va veni cineva care să spună: «Rugaţi-vă pentru sufletul fratelui Karl. Rugaţi-vă pentru the Big Brother»“. Poate că Noica a insistat prea mult pe iertarea călăului şi prea puţin pe rugăciunea, într-un mod explicit, pentru victimă. „«Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru» a devenit pentru mine breviarul prin excelenţă al decăderii. Cum să te rogi pentru fratele-călău, fără să participi la schingiuirea victimei? Nu mă pot ruga pentru Big Brother – cum mă îndeamnă, într-un moment de non-sens filosofic, un C. Noica“, îşi notează Lovinescu. Totuşi, pentru el, mişcarea de recunoaştere era parte integrantă din sistemul său de gândire: „Mişcarea hegeliană a recunoaşterii a făcut parte din arsenalul lui de axiome, a fost o convingere intimă şi o idee uzuală prin care a ordonat realitatea. Şi prin care s-a raportat la ea“, precizează Petreu.

În timpul detenţiei, Noica a suportat mai uşor bătăile şi batjocura gardienilor, de tipul „mâine ieşi de aici“, decât vina faţă de cei care fuseseră arestaţi pentru că-şi dăduse agenda cu nume securiştilor. Deşi, trebuie spus, o făcuse cu gândul naiv că avea să îngreuneze ancheta: „Atunci brusc mi-a venit în minte ideea că aş putea să-mi scap prietenii paralizând sub un noian de nume pe cei care mă interogau. Îmi făceam socoteala, spunând aşa, că nu se pot aresta optzeci sau o sută de persoane care au avut în mâini o carte perfect inocentă. Mă trezesc spunând: «Aţi luat de la mine agenda cu adrese şi cu numere telefonice. Daţi-mi-o vă rog o clipă ca să pot să-mi amintesc»“. Când, la final, ofiţerul îi oferă o ţigară, Noica realizează cât de naiv a fost.

„A căzut în genunchi şi mi-a sărutat fusta“

După ce-a ieşit din închisoare, împovărat de vină faţă de cei care ajunseseră după gratii din cauza lui, filosoful s-a prezentat la uşile tuturor ca să le ceară iertare în genunchi. A mers, de pildă, la soţii Anatol-George, dar nu a vrut să intre în casă. Venise doar să lase scrisori prin care să se scuze: „Dragă prietene, nădăjduiesc că ai primit rândurile mele şi că ai înţeles din ele şi câtă suferinţă mi-a pricinuit răul pe care ţi l-am făcut şi câtă ruşine îmi este să dau ochii cu dumneata“, i se adresa Noica orientalistului Al-George în unica scrisoare păstrată, redată de Dorina Al-George, în „Şocul amintirilor“. „A căzut în genunchi şi mi-a sărutat fusta. Eu nu ştiam cum să-l ridic“, îi povestea Simina Mezincescu lui Stelian Tănase episodul iertării lui Noica. 

Dacă unii l-au iertat, alţii n-au reuşit. Petreu îi aminteşte pe mama şi apropiaţii violonistului Mihai Rădulescu, care s-a sinucis pe 31 octombrie 1959 ca să nu devină denunţător. După ieşirea din închisoare, desele discuţii ale lui Noica cu ofiţerii de Securitate aveau, cel mai probabil, legătură cu sentimentul de vinovăţie care-l rodea pe filosof, crede Petreu. Spera că, păstrând relaţiile cu ei, avea să-i convingă să mai acorde paşaport câte unui cunoscut. „Ori de câte ori refuzaţi paşaportul unuia dintre aceştia, eu am sentimentul că sunt traumatizaţi din cauza mea“, declara el la Securitate.

După ce şi-a cerut iertare de la victimele sale din carnet şi după ce şi-a vizitat prietenii din Occident, începând cu anul 1977, Constantin Noica s-a retras la Păltiniş, de unde a întreţinut poate cea mai cunoscută şcoală filosofică românească. La Păltiniş şi-a construit „lumea ideilor“ şi tot acolo a murit.

În ziua în care trebuia să se vadă cu Nicu Ceauşescu, prim-secretar la Sibiu, pentru a-l convinge să intervină pentru ca nişte absolvenţi de filosofie să primească burse, Noica a alunecat în cămăruţa sa din cabană şi s-a ales cu fractură de col femural. A fost transportat la Spitalul din Sibiu. 

„M-a rugat să-i aduc cărţile, aştepta să fie operat. A patra zi de stat în spital mi-a spus optimist: «Tot aţi vrut să-mi faceţi supică, când ies din spital vă accept prânzul la ora 18.00»“, rememora episodul, pentru „Adevărul“, Norica Becheş, femeia care a împărţit cabana cu Noica în ultimii ani de viaţă ai acestuia. Totuşi, prânzul a tot întârziat, iar problemele de sănătate s-au agravat. 

În dimineaţa zilei de 4 decembrie 1987, Norica Becheş era anunţată că trebuie să aducă haine pentru trupul neînsufleţit al filosofului care trăise liber în comunism, prin libertatea gândului şi prin dialog cu discipolii săi. Restul e istoria filosofiei româneşti.

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: