Complici

O specie aparte pe care s-a bazat teroarea comunistă, la noi sau în alte părţi, o constituie complicii sistemului. Cei care, din poziţii profesionale şi sociale câştigate anterior, au girat catastrofa.

Lista este lungă şi acoperă un spectru larg. De la un om de ştiinţă precum Parhon la oameni de litere precum Sadoveanu sau G. Călinescu. Brutal formulat şi oarecum în apărarea lor: şi-au salvat pielea. S-au adaptat din raţiuni atât de uşor de înţeles, umane, încât aproape că ajung să fie exoneraţi de orice vină. Cine nu ar fi fost, în locul lor, gata să facă orice pentru a garanta familiei minima stabilitate? Care dintre noi, cei de azi, nu am face exact acelaşi lucru, dacă nu chiar l-am şi făcut? Cum nu poţi plăti facturile principial, trebuie să „revii“ la realitate.

Logica aceasta, aparent greu de contrazis, are un defect. Majoritatea giranţilor terorii nu doar că şi-au păstrat status quo-ul în plină epocă a schimbărilor dramatice, dar şi-au lărgit baza de influenţă, jucând pe cartea puterii. Şi-au lovit, dacă nu eliminat, competitorii din domeniile lor, s-au autopromovat fără reţinere, şi-au publicat operele în ediţii somptuoase, în vreme ce alţii erau daţi afară din instituţii şi biblioteci, evacuaţi din memoria publică. Pe scurt: au profitat din plin de calitatea de membri ai noii elite politice.

Mai mult decât atât. Prezenţa pe ecranul propagandistic al unor oameni reprezentând, la rigoare, România de dinaintea comunismului, a indus falsa impresie a continuităţii. Or, ceea ce s-a petrecut după 1945 nu a avut absolut nimic în legătură cu proiectul anterior de ţară. Dovadă că un ţărănist precum Maniu sau un social-democrat precum Flueraş, ambii implicaţi în Unirea din 1918, au murit în puşcărie. Un guvern de la Bucureşti care trimite la moarte pe cei care au luptat pentru unitatea naţională este orice altceva, dar nu românesc.

Oricât ar părea de greu, dacă nu chiar imposibil: preţul libertăţii nu este complicitatea. Poţi fi realist, dar nu în mod obligatoriu şi cinic. Poţi să fii constructiv, dar nu fatalmente şi traseist. Moralitatea, rectitudinea, sobrietatea, responsabilitatea, discernământul nu sunt suspendate pe durata momentelor grele. Dimpotrivă. Ele se verifică tocmai atunci. Pe loc şi fără amânare. Miile de deţinuţi politici probează exemplar acest adevăr. Un motiv suficient să nu mai vedem imaginea românului târându-se umil prin istorie, ci stând drept. Fie şi cu lanţuri la picioare.