Cinemateca bucureşteană, locul filmelor „interzise” de comunişti
0Începută ca o curiozitate, atracţia faţă de imaginea filmată va deveni o constantă a societăţii moderne şi o parte a universului cultural şi cotidian. Dacă ar fi să comparăm cu ceva apariţia cinematografului, invenţia lui Gutenberg ar fi, probabil, cel mai potrivit termen de referinţă; căci aşa cum cartea a adus informaţiile mai aproape de fiecare individ în parte, tot aşa, pelicula ne-a apropiat de imaginile în miş
Dezvoltarea de o manieră explozivă a filmului, cu tot ce presupune acesta – de la săli de proiecţie la noi invenţii tehnice, la curente artistice, la propagandă, ba chiar la lărgirea universului imaginar a fiecărui individ în parte – este un fenomen comparabil probabil doar cu revoluţia informatică. Totuşi, agresivitatea şi repeziciunea ce îi caracterizează creşterea fac în aşa fel încât filme, procede artistice sau tehnice să treacă neobservate. Se ajunge ca la un moment dat să nu mai poţi privi înapoi.
Cele trei momente în care filmele au fost luate drept maculatură, şi, deci, distruse
Apariţia
cinematecilor, a filmotecilor, a videotecilor şi a arhivelor
particulare, regionale sau naţionale de film, au stat atât sub semnul
pasiunii pentru film, pe care personaje asemeni lui Henri Langlois au
dezvoltat-o, cât şi a elementelor care fac din film o artă supusă
curiozităţii şi efemerului: dubla dimensiune a cinematografului industrie şi artă;
demodarea rapidă; uzarea rapidă a suportului pe care este imprimat (cea
mai mare categorie a filmelor „vechi” au fost imprimate pe peliculă);
tratarea imaginii filmate drept consumabil.
Mai citeste:
Legenda numelor stațiilor de metrou din Capitală. Știți care este singurul peron din București aflat la suprafață?
Putem identifica, astfel, cel puţin trei momente în care filmele au fost luate drept maculatură: în anii ’20 s-a operat prima dată spălarea sau arderea a tot ce se făcea înainte de război, din cauza cerinţelor, a evoluţiei tehnicii etc. pierzându-se cam 90% din producţia antebelică, apoi, în anii ’30, se produce o mutaţie similară, când filmul mut este înlocuit cu cel sonor, iar în anii ’50 înlocuirea peliculei de nitrat cu cea de acetat a dus la distrugerea unor filme sau măcar la condamnarea altora la uitare şi deteriorare[1]. Şi aceasta fără să mai socotim acţiunile barbare îndreptate asupra unor pelicule doar pentru că ele nu se potriveau cu regimul pe care unele ţări l-au adoptat la un moment dat.
Se încarcă comentariile...
