Ce ne-a adus bun Centenarul Marii Uniri? Răspund reprezentanţi ai societăţii civile. „Mă încearcă un sentiment pe care l-aş avea faţă de un copil chinuit”

Ce
ne-a adus bun Centenarul Marii Uniri? Răspund reprezentanţi ai societăţii civile. „Mă încearcă un sentiment pe care l-aş avea faţă de un copil chinuit”

Pe 1 Decembrie, românii au sărbătorit un veac de la formarea României Mari. Au făcut-o cum au putut, unii având mândria în sânge pentru neamul românesc, alţii, forţând bucuria în ciuda realităţii, majoritatea – privind cu un gust amar la festivismul şi superficialitatea unor evenimente organizate de instituţiile publice. La finalul lui 2018, ne-am întrebat: ce evenimente au marcat cu adevărat 100 de ani de la Marea Unire?

Despre sărbătorirea Centenarului se vorbea încă de acum doi ani, când începuse să se discute despre marile evenimente şi proiecte care aveau să încununeze meritele înaintaşilor noştri, cunoscuţi şi necunoscuţi, de a lupta cu toate mijloacele-de la acţiunea de pe frontul de luptă până la cea la nivel diplomatic- pentru dublarea teritoriului, pentru ca astfel, toţi românii să aparţină aceluiaşi stat. Părea că există o perspectivă. 

În fapt, în 2018, ce evenimente au marcat secolul de la Marea Unire? Unde sunt punctele slabe, cele din cauza cărora stagnăm, chiar şi când vine vorba de a ne celebra istoria? Au răspuns, pentru „Weekend Adevărul“, renumiţi scriitori, profesori, activişti şi sociologi, care încearcă, constant şi neobosiţi, prin activităţile pe care le desfăşoară, să tragă semnale de alarmă atunci când ţara nu merge în direcţia bună. 

Mihaela Miroiu, profesor Ştiinţe Politice (SNSPA):

„Au fost evenimente care au respirat şi altceva decât o imagine încărcată de coroane“

Contextul în care vă răspund este exasperant, e adevărat. Încerc să fac abstracţie de aceasta, deşi este greu să faci abstracţie când ai sentimentul că a sărbătorii devine ridicol şi jenant, odată ce îţi sunt ameninţate singurele bunuri cu care poţi onora patria construită printr-o mare jertfă de către înaintaşii tăi (străbunicii şi bunicii generaţiei mele) acum 100 de ani, respectiv: faptul că trăim în Uniunea Europeană, deci într-o democraţie consolidată, cu un stat de drept bine aşezate la temelia existenţei noastre.

M-am şi bucurat în contextul anului centenar: întâi de toate, pentru faptul că am reuşit să fiu parte a unui proiect construit de către Tania Nicolau, transformat în filmul documentar: „Inima nomadă a Marii Uniri“. Filmul o restituie pe Regina Maria ca decidentă politică de mare impact (fie şi doar prin uriaşă presiune şi influenţă) în alianţele de război, ca organizatoare excelentă a reţelei de îngrijire a răniţilor şi ca diplomată internaţională crucială în recunoaşterea României Mari. Pe scurt: cred că acest film o redă ca imagine substanţială pe cea care şi-a asumat cu întreaga minte, întreaga inimă şi întreaga viaţă aspiraţia de profunzime a poporului căreia a ales să îi fie regină. Şi a făcut asta ca o britanică ce se afla: asumându-şi fără rest moralitatea de rol a unui mare monarh democrat. 

Mi-am petrecut seara de 1 Decembrie într-un fel atât de încărcat de farmecul istoriei şi culturii, încât încă nu îmi vine mie să cred. Alice Barb, directoarea Casei Artelor Dinu Lipatti, un loc intim, discret, excelent reconstituit cu mare respect pentru farmecul unei case încărcate de muzica lui Enescu şi Lipatti. Ea, Alice Barb, a dorit să unifice sub spiritul acelei case, iubitorii de muzică sensibili la poezie, interesaţi de Regina Maria, dar interesaţi şi de reflexiile unei teoreticiene a politicului (acesta a fost rolul meu) despre Discursul lui Iuliu Maniu la Alba Iulia. Trei ceasuri neîntrerupte de imagine, muzică, poezie şi gândire reflexiv-critică în care niciun om nu a dorit să se ridice de pe scaun. Familia mea a fost acolo cu mine. Familia oamenilor care ştiu că România a dat lumii şi muzică simfonică, poezie înaltă şi filosofie consistentă a fost acolo prin cei care şi-au trăit seara Centenarului aplecându-se cu iubire către marele şi prea adesea durerosul drum din 1918 spre 2018.

Ştiu că au fost multe evenimente de mare calibru, evenimente care au respirat şi altceva decât o imagine militară, încărcată de coroane, folclor şi fasole cu cârnaţi. Bune şi cele pomenite, populare, uneori chiar foarte reuşite. Ştiu şi cât de mule evenimente culturale de ţinută a organizat Institutul Cultural Român în afara graniţelor. Cei mai însetaţi de acestea au fost, fireşte, cei care au fost şi nu mai sunt cu noi la bine şi la greu: românii de peste Prut. Numai ICR a organizat 126 de evenimente în Republica Moldova.

Sintetic vorbind, jubileu centenar a fost bogat. Dar în Evenimente. Pe scurt, a abundat de insule pe toate gusturile. Ceea ce cred că a lipsit şi lipseşte major este transformarea insulelor bune sau măcar binevoitoare într-un arhipelag conştient de sine, capabil să gândească această societate ca proces şi progres. Centenarul a arătat cum arătăm şi noi: o dispersie până la invizibilitate a oamenilor minunaţi, a cetăţenilor implicaţi, a grupurilor creative, greu de coagulat într-o mare comunitate, România şi într-o comunitate de comunităţi: Uniunea Europeană.

Radu Vancu, scriitor:
„Civismul de azi e efectul concret al Unirii de acum 100 de ani “

Lucrul cu adevărat pozitiv la Centenar este activarea spiritului civic. Nu i-aş spune „naşterea spiritului civic“, fiindcă Ioan Stanomir a arătat, într-o carte admirabilă despre centenarul românesc apărută la Humanitas, „La Centenar. Recitind secolul României Mari“, că unul şi acelaşi spirit a făcut posibile şi România Mare, şi rezistenţa lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, şi rezistenţa din străzile şi pieţele României din ultimii ani. 

Civismul românesc, la care toată Europa se uită acum surprinsă şi admirativă, este trăsătura noastră de caracter cea mai preţioasă: nu doar fiindcă indică un curaj şi o perseverenţă de care nu ne mai credeam capabili ci, mai ales, fiindcă e dovada empirică cea mai convingătoare a faptului că Unirea chiar s-a produs şi a produs efecte. 

                                                                                                            Foto: Rareş Helici

Civismul de azi e efectul concret al Unirii de acum 100 de ani. Pentru mine, mişcarea Vă vedem din Sibiu e corelativul obiectiv al acestui civism românesc; dar el a fost activ şi în Bucureşti, şi în Iaşi, şi în Cluj, şi în Timişoara, şi pe străzile din Alexandria, Bârlad, Vaslui, peste tot unde cetăţeni români cu nervul etic intact au ieşit în stradă, exasperaţi de România politicienilor & îndrăgostiţi de România concretă. Nimic mai frumos decât acest civism, decât acest nerv etic românesc nu e imaginabil la Centenar. El, acest civism, e proba ultimă că acest Centenar chiar există şi chiar are sens.

Barbu Mateescu, sociolog: 

Anul Centenarului – perspectiva normalităţii

Să pornim de la fundaţia ţării. În acest an, strict datorită diferenţei dintre numărul deceselor şi al naşterilor, populaţia oficială s-a redus cu 70 de mii de persoane – cât Reşiţa sau Slatina. În aceiaşi termeni, o Oradea (200 de mii de oameni sau mai mult) a migrat în străinătate. 400 de mii de oameni, adică echivalentul unui municipiu imens, au migrat dintr-o localitate în alta.

În unele cazuri a fost vorba de oficializarea în acte a relocalizării dinspre o metropolă spre suburbiile sale. Zeci de mii de studenţi au plecat de acasă, mărind fervoarea vieţii din centrele universitare care le sunt acum gazdă. În alte cazuri, s-a migrat la muncă. Unde anume? Dacă tendinţele din anii şi deceniile trecute s-au menţinut, ponderea zonei Bucureşti-Ilfov în totalul PIB-ului naţional a crescut în acest an cu jumătate de procent, iar cea a Moldovei şi Munteniei (exclusiv Bucureşti-Ilfov) a scăzut cu jumătate de procent. Suntem mai puţini şi avem un PIB mai mare – ogoare lăsate vraişte au fost recuperate şi folosite, lanţuri de magazine s-au extins, contracte mai bănoase sau mai numeroase au fost încheiate de zeci de mii de firme din România, de la IT până la industria clasică, cu parteneri din afară. Toate aceste fenomene, minuscule dar autentice, descriu creşterea economiei româneşti.

În mentalul colectiv, anul 2018 a fost anul unei desprinderi de paradigma spre care se părea că ne îndreptăm – iar această desprindere reprezintă un fenomen fericit. Faliile de dezvoltare, valori şi perspective nu s-au acutizat şi nu au devenit populare. Din perspectivă sociologică, se poate afirma că un discurs eurofob şi revanşard, paseist-ceauşist, a fost atât de suprareprezentat în rândul deţinătorilor puterii pe cât era de absent în populaţia ţării. Ca speţă, Centenarul nu a produs ascensiunea unor atitudini revanşarde şi naive. În rândul elitelor profesionale autentice, o discuţie importantă a început cu privire la ce nu merge bine în societate şi cu privire la ce trebuie făcut în continuare. La nivelul maselor, sensibilitatea românilor la teme altfel la modă în alte părţi, de sorginte tradiţional-conservatoare, a fost testată iar insuccesul referendumului cu privire la modificarea Constituţiei arată că grijile sunt altele, concrete şi ca de obicei legate de stat şi administraţia publică – a cărei lipsă de eficienţă devine din ce în ce mai evident marea problemă a naţiunii. Mişcările civice de protest au evoluat, momentul „10 august“ jucând un rol important în acest sens – semnificaţiile sale mai largi vor putea fi înţelese abia în 2019.

Nu totul e roz, dar cele mai multe din lucrurile care merg prost pot fi reglate. Cele mai multe – nu toate. Situaţia în prăbuşire a bugetului de stat e un motiv real de îngrijorare. Bucuria consumeristă de azi e izvorul lacrimilor de peste câţiva ani. Acest pas greşit, vizibil doar celor interesaţi de subiect, este de fapt marea umbră a anului.


Elena Calistru, co-fondatoarea asociaţiei Funky Citizens: 

„Am făcut nişte paşi uriaşi în faţă“

Ca om din societatea civilă, tind de multe ori să mă uit critic la România. Dacă fac, însă, un pas înapoi şi mă uit unde suntem, cred că, raportat la scara istoriei, am făcut nişte paşi uriaşi în faţă. Nu doar în cei 100 de ani, ci şi în cei nici 30 de ani trecuţi de la căderea comunismului. 

Când mă uit la această ţară, mă încearcă un sentiment pe care probabil l-aş avea faţă de un copil chinuit şi ajuns mare, trăit în sărăcie, furat uneori, bătut, umilit, dar care cumva a reuşit nu doar supravieţuiască, ci şi să îşi croiască un oarecare rost în viaţă. Pe copilul ăla ajuns mare aş vrea să îl strâng în braţe şi să îl asigur că o să fie bine pentru că, uite, a reuşit să se ridice şi în vremuri mai tulburi. Numai că ştiu că l-aş minţi dacă i-aş da o asigurare atât de simplistă.                                                                                                                         Foto: Eduard Enea 

Pentru că eu cred că României nu o să putem să îi spunem pur şi simplu „o să fie bine“. Ce ne ţine şi ne-a ţinut în loc e un soi de fatalism hrănit de un gând neconstructiv: că suntem la mâna istoriei sau a oamenilor ei. Îmi vine în minte un prieten american care şi-a tatuat, după nişte ani trăiţi în România, un „asta ≠ e“. Mă enervează că nu am avut ceva similar Solidarităţii poloneze în comunism. Mă enervează că generaţia părinţilor mei şi-a acceptat cu atâta uşurinţă eticheta de „generaţie de sacrificiu“. Mă enervează că avem prea des impresia că nu putem schimba direcţia în care o ia ţara. Nu judec atitudinea asta, însă mă enervează.

Ţara noastră e ca o mare familie disfuncţională. Unul dă foc la casă, alţii fură banii tuturor şi îi joacă la păcănele, după care ne zic că e bine să îi iertăm, totuşi, că sângele apă nu se face, în vreme ce unii studiază sau muncesc pe brânci ca să fie de unde fura şi să avem şi din ce plăti facturile. Alţii îşi găsesc energia să le explice oilor negre că e vremea să le vină mintea la cap. Cineva mai împăciuitor bagă colaje din poze – unele reale, altele puternic fotoşopate – ca să arate că suntem o familie mare şi fericită, cu speranţa că măcar acolo, în poza aia, dăm bine.

La început de decembrie, am fost la Alba Iulia. Acolo, Forum Apulum, o organizaţie născută după protestele faţă de OUG 13, lucrează cu tineri alături de care învaţă că poate schimba şcolile, ţara, lumea. Oamenii aceia nu s-au mulţumit să iasă în stradă şi s-au pus să construiască. Şi de asta cred că avem nevoie acum. De construcţie şi de încăpăţânarea de a nu ne mai accepta fatalist formele de ţară din care emigrăm (în exterior sau în interior). Nu va fi uşor, nu va fi neapărat bine imediat. Dar timpul (şi timpurile) chiar nu mai au răbdare cu noi.

Simona Tivadar, medic primar de diabet şi nutriţie: 

„Istoria comună nu este suficientă“

Pentru mine, ţara înseamnă oamenii ei: noi, cei de acum, strămoşii care ne-au făurit patrimoniul cultural, lingvistic si istoric, şi generaţiile viitoare, care vor moşteni de la noi identitatea de român. Înainte de orice, mă uit la oameni şi cred că cei din generaţia mea nu şi-au făcut datoria: fie au emigrat masiv, fie s-au izolat în aroganţă şi ţâfnă, pentru că nu le-au fost recunoscute poziţia şi valoarea. Fie au fost atăt de pervertiţi de comunism, încat au perpetuat racilele lui devastatoare: hoţia, minciuna, manipularea, falsificarea adevărului. 

Dar mai ales generaţia mea nu a ştiut să comunice cu generaţiile anterioare, înlemnite în mentalitatea anilor ’70-’80; nu a ştiut să înveţe generaţiile smintite de comunism să facă pasul necesar înainte. Şi, iată, la 100 de ani, România este o ţară a faliilor ireconciliabile între oameni.                                                   Foto: Eduard Enea 

Singura generaţie adecvată istoric este generaţia „millennials“ sau generaţia „y“, din care fac parte cei care au astăzi între 25 şi 40 de ani. Sunt optimişti, muncitori, întreprinzători, inovatori şi utilizează cu uşurinţă tehnologia modernă. Ei reprezintă speranţa. Deocamdată, generaţia mea nu a reuşit să comunice prea bine nici cu ei; i-a confruntat cu Marea Recesiune economică, în 2007, îi blochează accesul la funcţii de conducere şi îi utilizează insuficient resursele. Este posibil ca astfel să îi alunge şi pe ei. Sper, totuşi, că România oamenilor va avea înţelepciunea comunicării şi colaborării cu aceşti tineri, singurii nepervertiţi de comunism. Dar, dacă ratăm această şansă şi le blocăm ascensiunea sau îi alungăm din ţară, România nu mai are niciun viitor: o ţară nu există fără oameni care să o alcătuiască şi să o iubească, iar istoria comună nu este suficientă. 

Dan Perjovschi, artist vizual: 

„România e acolo unde sunt şi românii“

În această vară, am început un proiect la Teatrul Naţional din Sibiu. Un proiect menit să marcheze Centenarul Marii Uniri. La teatru, e un fel de pridvor şi, pe tavan, am pus magneţi din diverse locuri. Noi îi spunem „cerul de magneţi“. Am rugat oamenii să doneze şi ei, la rândul lor, magneţi din diverse ţări şi oraşe şi au fost receptivi şi-au mai eliberat astfel frigiderele :). Am vrut să subliniem că, în România, nu mai celebrăm anumite graniţe. Astăzi există români în toată lumea, nu? România e acolo unde sunt şi românii. Putem, astfel, să celebrăm mai degrabă libertatea de mişcare. E un proiect care, la prima vedere, n-are o miză grea, sărbătorească. Dar, până la urmă, nici nu cred că trebuie neapărat să celebrăm un moment important istoric printr-o sărbătoare la fel de grandioasă.

                                                                                                           Foto: Eduard Enea

Personal, spitalul pentru copiii bolnavi de cancer care se contruieşte în curtea spitalului „Marie Curie“, din Bucureşti, strict din donaţiile oamenilor şi din sponsorizări private, este un proiect cu adevărat lăudabil în acest an aniversar. Mult mai important decât Catedrala Mânturii Neamului, fără a intra în polemica catedrale versus spitale. E o sărbătorire mult mai interesantă a României, pentru că ea celebrează o comunitate, nu neapărat etnică, ci una a oamenilor care înţeleg nevoile noastre şi doresc să contribuie la realizarea lor. Cu atât mai mult cu cât acest spital – iniţiat de Asociaţiei „Dăruieşte viaţă“– s-a clădit împotriva credinţei: noi nu putem, nu facem, nu ducem până la capăt. De asemenea, aş mai lăuda, din proiectele desfăşurate anul acesta, un festival care a avut loc la Alba-Iulia. E vorba de CivicON, organizat de Forum Apulum, dedicat societăţii civile. Acea societate civilă care-i stă în gât puterii.

Când celebrează, lumea se uită de regulă în urmă, la ce a fost. Nu e mai bine oare să ne uităm înainte? Pentru că eu am copilărit cu „Cântarea României“ şi nu mă aşteptam să fiu cotropit din nou cu orgiile acestea naţionaliste, ceauşiste, de o istorie factual greşită. Intri în depresie când vezi că asta se întâmplă în continuare. Trebuie să vină voci care să spună „Domle , hai să mai schimbăm chestia asta“. Să fie voci „mai comunitare“. Să scoatem societatea din militari şi să o facem mai a comunităţii. Pentru că victorii există nu numai pe front, ci şi în comunitate. Sunt oameni care ştiu să salveze alţi oameni, oameni care strâng bani să facă un spital, oameni care se ocupă de oamenii străzii – ei toţi merită să fie celebraţi de Centenar.

Cristian Neagoe, curator Street Delivery: 

„Avem o societate civilă mai organizată ca oricând în istoria ţării“

2018 nu e un an rezervat exclusiv României pentru Centenar. Zeci de ţări sărbătoresc încheierea Primului Război Mondial, unul dintre cele mai oribile conflicte din istoria omenirii, în care au căzut victime peste 40 de milioane de oameni. Multe dintre ele şi-au câştigat independenţa, altele s-au reunit, cum a fost şi cazul României.

Tocmai fiindcă avem termeni de comparaţie, fiindcă putem vedea cum sărbătoresc alte ţări, ce s-a întâmplat în România de Centenar a fost cu atât mai dureros. Am avut parte de nişte festivisme jalnice cu iz naţionalist-comunist, de înscenări groteşti cu copii obligaţi să cânte în ii subţiri la temperaturi sub zero grade, cu pâine şi sare şi săruturi jilave din partea unor bătrâni securişti aduşi de decor, zone tampon pentru politicieni de carton care n-au avut nici măcar curajul de a                                   Foto: Facebook/ Roald Aron

participa la manifestările din Alba Iulia, cu urale şi huiduieli amestecate, cu monumente ale kitschului pe care s-au cheltuit sute de milioane de euro din bani pe care nu i-a muncit nimeni din cei care au ales să-i arunce pe fereastră.

Ştim cu toţii câtă greaţă ne-au produs evenimentele organizate de nişte incompetenţi meschini şi corupţi pentru sărbătoarea de 100 de ani a României. O să dau, însă, un exemplu de contrast: Finlanda, o ţară cu 5 milioane şi jumătate de locuitori, a convins alte 30 de ţări să lumineze în culorile steagului său peste 50 de monumente iconice ale lumii, de la statuia lui Iisus din Rio la Cascada Niagara, de la Colosseum-ul roman la Palatul Culturii din Sofia. România n-a participat nici la ideea asta. Îmi vine greu să cred că n-a fost invitată. Probabil n-a răspuns, cum se întâmplă de obicei prin birourile administraţiei. Guvernul Finlandei a trimis, în schimb,  câte un sms de felicitare către fiecare finlandez. Într-un gest de bună vecinătate, Norvegia a încercat chiar să-i ofere Finlandei un vârf de munte, care ar fi devenit cel mai înalt punct geografic de pe teritoriul său. Nu s-a întâmplat, fiindcă ar fi încălcat primul articol din Constituţie, dar tot e o idee frumoasă care arată de câtă preţuire se poate bucura un popor din partea celor cu care îşi împarte colţul de lume.

În 2018, Finlanda şi-a făcut cadou o nouă bibliotecă multimedia în centrul capitalei. Costul ei? 98 milioane euro. Ce şi-a făcut cadou România din bani publici? O catedrală mare şi urâtă, fără nicio legătură cu modestia credinţei ortodoxe, în curtea unei clădiri faraonice şi hidoase, pe cadavrele a mii de muncitori, pe ruinele unui cartier istoric, cu costuri de 400 de milioane de euro. Două gesturi semnificative: cărţi versus habotnicie, eliberare versus supunere, cunoaştere versus credinţă (fără cercetare).

De ce arată lucrurile azi aşa, ce ne tot ţine pe loc? Sentimentul de neputinţă, lipsa de motivaţie, neîncrederea, lenea, frustrările, birocraţia, corupţia, provincialismul, conducătorii prost aleşi, o biserică care şi-a abandonat misiunea spirituală, căderea în oboseala produsă de tehnologiile care ne răpesc atenţia de la cele mai importante lucruri. Printre altele.

În lipsă de altceva, românii şi-au făcut singuri nişte cadouri:

Un film excepţional precum “Touch Me Not”, premiat cu Ursul de Aur la Berlin, care deschide o discuţie la nivel global despre felurile în care ne raportăm la intimitate şi la propriul corp. Într-un an centenar în care Parlamentul şi aşa-zisa Coaliţie pentru Familie ne-au făcut cadou un referendum al urii, acest film vine la fix pentru a contrabalansa demonizarea, pentru a ne ajuta să redescoperim frumuseţea în toată diversitatea ei. E de văzut neapărat, chiar dacă nu e cea mai confortabilă vizionare!

Muzeul Memoriei a adunat perspective şi istorii subiective din Primul Război Mondial de la cei care l-au trăit sau îşi amintesc de el, pentru a crea un parcurs emoţional prin fragmente de vieţi descoperite în fotografii, amintiri, cărţi poştale, înregistrări, jurnale şi documente istorice transpuse în proiecţii, instalaţii sonore şi realităţi virtuale. Un proiect independent mai bun şi mai sincer decât orice am văzut făcut pe bani mulţi de autorităţi habarniste.

Un cântec de dor onest şi înfrigurat. Pe Mădălina Pavăl o ştiţi din trupa Subcarpaţi, în care a fost solistă. De ceva timp lucrează la un proiect nou, o întoarcere la doinele bucovinene, reinterpretate şi aduse în contemporan. Fără lupi norvegieni, lanuri de grâu ruseşti, voci de announcer TV sau virgule lipsă, ca în clipul oficial aruncat în scârbă de Guvernul României. Doar oameni simpli din România şi dorurile lor de-un veac. Doina se cheamă “Cată-ţi, dorule, alt loc!” şi o puteţi găsi aici.

 Aş fi vrut să mai menţionez o carte sau două, dar în afară de un scurt eseu al lui Lucian Boia despre cum era România mult mai cosmopolită acum 100 de ani (“În jurul Marii Uniri de la 1918”, ed. Humanitas, 2017), singurul bilanţ care merită menţionat nu e scris de un român, ci de un austriac, Oliver Jens Schmitt, care se apleacă asupra unui veac de istorie a românilor cu un ochi critic, dar plin de simpatie, fără menajamente, însă cu respect faţă de un popor care a reuşit, cel puţin până azi, să treacă testul timpului: “România în 100 de ani”.

În fine, trebuie spus că avem o societate civilă mai puternică şi mai organizată ca oricând în istoria României, care nu mai permite să fie călcată în picioare de conducători rămaşi în mentalităţi feudale. Nu ştiu dacă asta se pune la categoria “cadouri”, dar eu aşa o simt. Cred că e una dintre cele mai integre forţe care se opun ca România să fie antagonizată, ruptă în bucăţi care se urăsc între ele prin minciuni, înfierări, confiscarea justiţiei şi distrugerea economiei de către unul dintre cele mai stupide şi rău-voitoare guverne din ultimele decenii.

Să ne revedem peste 100 de ani pe un pământ care să ne mai suporte şi într-un timp care să mai aibă răbdare!

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările