Căderea Cortinei de Fier. Ce a construit cancelarul german Helmut Kohl în locul Zidului Berlinului

Căderea Cortinei de Fier. Ce a construit cancelarul german Helmut Kohl în locul Zidului Berlinului

Helmut Kohl a adus bucurie germanilor: a reunificat Estul şi Vestul FOTO: AFP

Până la venirea Angelei Merkel, Helmut Kohl deţinea titlul de cel mai tânăr cancelar din istoria Germaniei. Numele lui apare pe partea vestică a Cortinei de Fier şi, în ciuda scepticilor, a devenit sinonim cu Reunificarea Germaniei. Mai târziu, Kohl şi-a pus semnătura pe Tratatul de la Maastricht, act ce stă la baza fondării Uniunii Europene


Helmut Kohl a avut o viaţă tipică de politician, desigur, german. Le-a făcut pe toate, pe rând, la timpul lor – a muncit, s-a dezvoltat şi a urcat în ierarhie. Simplu. Nu era neapărat învăţat cu provocările. Însă timpurile care i-au pus la încercare abilităţile de politician nu au întârziat să apară: 1989. Recunoştea că perspicacitatea nu i-a fost aliată, căci implozia Uniunii Sovietice l-a luat prin surprindere.

Perioada tensionată RDG-RFG ne este greu de imaginat acum, dar o putem compara cu un cuplu divorţat care îşi împarte custodia copiilor. În privinţa separării celor două Germanii, Kohl nu a reuşit să facă mare lucru. La cinci ani de la ocuparea funcţiei de cancelar, are loc prima întâlnire cu liderul RDG-ului, Erich Honecker – prima dată când primea musafiri din partea cealaltă a Berlinului. Acest lucru indica faptul că ostpolitik, politica de destindere dintre Est şi Vest, era îmbrăţişată de tânărul politician. Fraternizarea a durat prea puţin, căci în vara lui 1989, Honecker închidea orice cale de comunicare – şi către Vest, şi către Est.

Când pisica nu-i acasă...

În Europa de Est, comunismul cădea precum piesele de domino. În RDG erau proteste care, odată cu aniversarea a 40 de ani de la declararea independenţei socialiste, se amplificaseră. Cu toate acestea, Kohl nu bănuia sau nu voia să îşi imagineze că se va întâmpla ceva şi în Germania, indiferent de care parte.

La începutul lui noiembrie 1989, Kohl, împreună cu ministrul Afacerilor Externe, Hans-Dietrich Genscher, plecaseră într-o vizită de cinci zile în Polonia. Vizita, simbolică de altfel, era plănuită din vară, când cancelarul german şi prim-ministrul polonez stabiliseră întâlnirea ca o reconciliere între cele două popoare – se împlineau 50 de ani de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Detalii despre evenimentul fericit, petrecut într-un moment inoportun, oferă trimisul diplomaţiei RFG-ului la Varşovia, Rüdiger von Fritsch: „aproape tot cabinetul federal era acolo, 100 de invitaţi de onoare, peste 300 de jurnalişti... delegaţia era imensă. Ba mai mult, călătoria a avut loc în circumstanţe logistice dificile – ploua şi nu puteai telefona de pe o parte către cealaltă a Vistulei“.

De la Walesa citire

Era 9 noiembrie, Zidul cădea şi veştile ajungeau cu repeziciune şi la Varşovia, chiar în timpul banchetului de primire. Prima dată s-a aflat că RDG-iştii trec în masă graniţa către RFG. Polonezii n-au stat pe gânduri şi, profitând de prezenţa lui Kohl, au schimbat cursul discuţiilor către viitorul lor: „Dacă suntem o ţară liberă, atunci dorim o ţară care priveşte spre Europa. RDG este în calea noastră şi, prin urmare, noi, polonezii, ar trebui să lucrăm pentru reunificarea Germaniei. Apoi, Germania unită va recunoaşte o dată pentru totdeauna graniţa sa de est şi ne va ajuta să devenim parte a Europei“, îşi aminteşte von Fritsch vorbele prim-ministrului polonez.

Cei mai experimentaţi şi-au dat seama că ceea ce se întâmplă în Germania este un moment istoric şi trebuie, într-un fel sau altul, să îl pună şi în avantajul lor. Într-un interviu pentru postul de radio Deutsche Welle, Lech Walesa (foto sus) îşi aducea aminte de această primă întâlnire dintre el şi Helmut Kohl: „Eram sindicalist. Era 9 noiembrie 1989. Polonia avea deja primul guvern democratic condus de Tadeusz Mazowiecki. În acel 9 noiembrie, Helmult Kohl a venit la Varşovia şi trebuia să mă întâlnească şi pe mine, şeful sindicatelor. Eram foarte obosit atunci şi situaţia era destul de haotică. «Domnii mei», le-am spus atunci lui Kohl şi ministrului de Externe, Genscher, «în curând va cădea Zidul Berlinului, în curând se va destrăma Uniunea Sovietică. Sunteţi pregătiţi pentru acestea, în calitate de cea mai puternică ţară din Europa?». Şi atunci mi s-a răspuns, cred că de către Kohl: «Dragă domnule Walesa, ne-am bucura să avem astfel de probleme. Aşa ceva nu vom mai trăi. Până să se ajungă la aşa ceva, vor creşte copaci înalţi pe mormintele noastre». Şi chiar în acea seară au fost nevoiţi să întrerupă vizita oficială, pentru că la Berlin căzuse Zidul.

Cuvântul-cheie: Europa

Aşadar, după ce a cântărit bine lucrurile, Kohl a hotărât reîntoarcerea în ţară. Bagajele s-au făcut, din nou, a doua zi dimineaţă, la ora 8.00, nu înainte ca prim-ministrul polonez Mazowiecki să fie asigurat de însuşi Kohl că se vor întoarce. Cancelarul a fost punctual: pe 10 noiembrie era în faţa primăriei din Schöneberg, liniştind mulţimea. Şi şi-a ţinut promisiunea faţă de polonezi mai repede decât se aşteptau: s-a întors la Varşovia în ziua următoare. „Diplomaţia în pulover“ a lui Kohl era renumită – chiar dacă părea că primează relaţiile apropiate, chiar personale cu marii lideri ai lumii, în defavoarea intereselor RFG-ului,  cancelarul era un om cu cel puţin un pas înaintea tuturor şi un plan de rezervă.

Pentru ambele Germanii, dar şi pentru întreaga lume, părea că Helmut Kohl se distanţează de problema care măcina mai ales RDG-ul. Din acest motiv, discursul său rostit în plenul Bundestagului a uluit pe toată lumea. Cancelarul RFG-ist venea cu un plan de 10 puncte prin care anunţa intenţia organizării alegerilor libere în RDG şi realizarea reunificării cu Germania de Est într-un cadru pan-european. Totul fusese realizat cu mare discreţie, planul fiind redactat chiar de soţia lui Kohl pentru a preveni orice scurgere de informaţii în presă. Noua mişcare avea sprijinul preşedintelui George H.W. Bush – chiar în timp ce el rostea discursul în faţa Parlamentului federal, la Casa Albă sosea o scrisoare din RFG, unde cuvântul-cheie era Europa. De ambele părţi ale Zidului se susţinea faptul că prosperitatea şi liniştea europene depind de evoluţia internă a celor două Germanii. „În procesul de liberă autodeterminare am câştigat unitatea şi libertatea Germaniei. Vrem să servim pacea mondială într-o Europă unită“, spunea preşedintele RFG-ului, Richard von Weizsäcker. Căci da, marii lideri europeni erau îngroziţi de gândul unei Germanii unite şi puternice care ar putea oricând să se transforme într-un al IV-lea Reich.

Când Marea Britanie, Franţa şi chiar Uniunea Sovietică şi-au exprimat îngrijorarea, americanii au venit cu soluţia 2+4: Kohl se ocupă de unirea celor două Germanii, iar cele patru mari puteri organizează un cadru special internaţional pentru noul stat.

Deutschland, Deutschland über alles

Pentru Helmut Kohl, cel mai dificil moment a fost discursul din 19 decembrie 1989 de la Dresda. El se prezenta ca lider, diplomat şi cetăţean german în faţa unei mulţimi volatile – ştia că orice cuvânt greşit poate pune în primejdie măreţul plan pe care-l avea. „Dragi prieteni, în câteva zile, la 1 ianuarie 1990, începe al XIX-lea an, ultima decadă a acestui secol. Este un secol care a văzut, în special în Europa şi, de asemenea, la noi, în Germania, multă suferinţă, multă mizerie, multă moarte, multă întristare – un secol care a pus o responsabilitate specială asupra noastră, germanilor – în faţa răului care s-a întâmplat. [...] Acum este important să mergem pe această cale care se află înaintea noastră în mod paşnic, cu răbdare, cu un sentiment de proporţie şi, împreună cu vecinii, să lucrăm pentru acest scop, să ne ajutăm reciproc în spiritul solidarităţii“.

Lucrurile au mers mai repede decât se aştepta oricine – germanii îşi doreau un acasă întreg. În decembrie 1989, s-a făcut curăţenie în RDG: Partidul Socialist Unit a fost scos de la putere, iar toţi liderii, în frunte cu Egon Krenz, au demisionat. La guvernare se afla în continuare Hans Modrow, care împărţea conducerea cu partidele democrate. Era, aşadar, vremea schimbărilor. Se hotărâseră alegeri libere şi rescrierea Constituţiei RDG-ului. Plus că nemţii aveau liberă trecere: aproape 150.000 au trecut graniţa spre Vest în primele două luni ale anului 1990.

 

Noi, germanii, nu trăim singuri în Europa şi în lume. O privire la o hartă va arăta că tot ceea ce se schimbă aici va avea efect asupra tuturor vecinilor noştri, a celor din Est şi a celor din Vest. Nu are rost să nu recunoaştem că mulţi dintre vecinii noştri văd această cale cu îngrijorare şi unii chiar cu frică. Nimic bun nu poate veni de frică. [...] Casa Germaniei, casa noastră, trebuie construită sub un acoperiş european. Acesta trebuie să fie obiectivul politicii noastre.

Helmut Kohl

în cadrul discursului din decembrie 1989, de la Dresda

Existau unele voci care cereau unirea Germaniei sub semnul neutralităţii, însă Kohl a refuzat categoric, susţinând aderarea la NATO. „Polonia rămâne Polonia chiar şi după căderea comunismului, însă fără comunism, Germania de Est nu are niciun motiv să existe“, se argumenta. Prima parte a anului 1990 a însemnat negocieri peste negocieri – nu doar internaţionale, ci şi de ambele părţi germane. Tratatul de reunificare a fost semnat pe 30 august 1990 şi aprobat de către ambele parlamente pe 20 septembrie 1990. Pe 3 octombrie 1990, Germania de Est înceta să existe. Noua Germanie avea un lider vechi – Helmut Kohl, cel care a făcut posibilă revenirea şi care a fost reconfirmat de către nemţi şi în 1994. 

Bill Clinton: „Kohl ne-a făcut parte a ceva mai măreţ decât noi înşine“

Despre Helmut Kohl se ştie atât: că a fost arhitectul reunificării Germaniei şi că a dat Europei o monedă unică. El a fost cel de-al şaselea cancelar al Germaniei, cel mai tânăr – record pe care l-a doborât Angela Merkel – dar şi cel mai longeviv pe acest post, după cel de-Al Doilea Război Mondial. A avut un parcurs cronologic, dar rapid, pentru un politician: a muncit, a învăţat, a urcat pe scara ierarhică. Şi tot despre Helmut Kohl, preşedinţii americani George Bush şi Bill Clinton spuneau că este „unul dintre cei mai mari politicieni ai Europei secolului XX“.

Helmut Kohl s-a născut pe 3 aprilie 1930, într-o familie unde patriotismul exacerbat a fost domolit de către credinţa romano-catolică. Kohl a făcut parte din generaţia care a ratat „la mustaţă“ participarea la cel de-Al Doilea Război Mondial, însă a trăit într-o familie de eroi: tatăl său a fost veteran în Primul Război Mondial, iar fratele lui a murit pe front, în 1943. La 10 ani a fost obligat, ca toţii copiii de pe atunci, să se înscrie în divizia de juniori din gruparea Tineretului hitlerist. Apoi, la 16 ani, el a devenit membru al Uniunii Creştin-Democrate, căreia i-a rămas fidelă până la finalul vieţii.

„Libertate în loc de socialism“

După ce a absolvit Universitatea, urmând cursuri de drept şi ştiinţe politice, şi-a obţinut doctoratul în istorie, cu o lucrare pe tema politicii landului Renania-Palatinat, după 1945. Apoi, cariera lui în politică a început să ia amploare: a trecut de la a fi consilier în primăria oraşului natal la consilier în parlamentul regional. La doar 35 de ani, a fost numit preşedintele Uniunii Creştin-Democrate din landul Renaniei, pentru ca şapte ani mai târziu, să devină preşedintele întregii Uniuni. În 1976, candidează pentru postul de cancelar împotriva mult mai charismaticului Helmut Schmidt, cu sloganul „Libertate în loc de socialism“. Retorica lui Kohl lăsa de dorit, iar accentul regional nu l-a ajutat, pare-se, la alegeri.

Cu toate că la începutul anilor 1980, cariera sa era în declin, Kohl câştigă alegerile din 1982. Avea 52 de ani, iar acest post nu mai avea să îl părăsească până la 68 de ani, când protejata sa, Angela Merkel i-a luat locul. Asta nu înainte de a-l denunţa pentru primirea unui milion de dolari la începutul anilor ’90. Kohl a recunoscut, dar nu a vrut să dezvăluie numele donatorului.

Diplomaţia de pulover

Kohl dorea să aibă relaţii apropiate cu toţi liderii mari ai lumii. Însă o relaţie specială a avut-o cu preşedintele Franţei, François Mitterrand (foto stânga), cu care a şi pus bazele unui post de televiziune. Imaginea cancelarului german împreună cu preşedintele francez din 1984, la Verdun, este simbolică – prietenia dintre cele două state, care stă la baza fondării Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht şi moneda unică Euro sunt printre proiectele esenţiale în cadrul cărora cei doi lideri de stat, prieteni buni de altfel, au dezvoltat o cooperare vitală pentru UE.

În câteva săptămâni, începe ultima decadă a acestui secol, un secol care a fost martor la atâtea mizerii, sânge şi suferinţă. Astăzi există multe semne de speranţă că anii '90 sunt oportunităţi pentru mai multă pace şi mai multă libertate în Europa şi în Germania. De asemenea, depinde decisiv de contribuţia noastră, cea germană. Cu toţii trebuie să facem faţă acestei provocări a istoriei. 

Helmut Kohl

în cadrul prezentării programului de 10 puncte din noiembrie 1989

 

Jan Cornelius, scriitor: „Când a căzut Zidul Berlinului, parcă s-au deschis porţile Paradisului“
 

Scriitorul Jan Cornelius s-a născut în România, la Reşiţa, în judeţul Caraş-Severin, şi toată adolescenţa a tânjit după libertatea de a scrie. În 1977 şi-a lăsat în urmă familia, prietenii şi ţara şi a plecat în Germania. Acolo a studiat la Universitatea din Düsseldorf, a muncit, a stat în gazdă – şi toate astea din dragoste pentru cărţi. A fost aproape când a căzut Zidul Berlinului şi a observat la firul ierbii procesul de reunificare. Povesteşte cu amărăciune despre evenimentele din Decembrie 1989 – zece ore cu ştiri din România înregistrate pe casetă şi parcă tot nu-i venea a crede. Dorul de ţară şi de familie l-a împins să renunţe la cetăţenia română pentru o simplă vizită. Acum scrie, traduce şi se bucură de libertate, pe care o consideră un privilegiu. Este prins mereu între cele două lumi, Germania şi România, şi, cu toate că sunt atât de diferite, spune că nu ar renunţa la niciuna dintre ele niciodată.

„Weekend Adevărul“: Am înţeles că aţi plecat din România la începutul anilor ’70...

Jan Cornelius: Am plecat în ’77, în decembrie, din România cu un paşaport de Franţa, dar am coborât în Germania, pentru că aveam şi origine germană. Ştiam şi germana, aşa că am rămas acolo.

Şi cum aţi reuşit să faceţi rost de paşaport în perioada aceea?

A fost foarte dificil, era ca un câştig la loto. În timpul ăla nu obţineai aşa ceva decât dacă aveai relaţii cu partidul, cu oameni deosebiţi care erau ai sistemului şi eu nu eram nici măcar membru al Partidului Comunist. Paşaportul l-am primit printr-o întâmplare absolut incredibilă, şi anume: o colegă care preda matematica, la şcoala unde lucram atunci şi predam franceza, în Reşiţa, m-a întrebat dacă nu cumva vreau să dau ore de franceză unui copil din clasa a VII-a al cărui tată era ceva secretar de partid. Eu am lucrat cu copilul, i-am dat ore de franceză şi cândva a apărut acest om, a venit acasă de la Bucureşti şi ne-am întâlnit în hol şi mi-a zis „Vă mulţumesc că vă ocupaţi de fiul meu să-i daţi ore de franceză. Dacă pot să vă ajut cu ceva, spuneţi-mi“, la care eu am avut inspiraţia să-i răspund: „Eu sunt profesor de franceză şi n-am fost niciodată în Franţa şi am depus de trei ori cererea şi am fost refuzat“. Şi atunci el a spus: „Bine, duceţi-vă joi sau vineri la ghişeul numărul X şi o să vi se dea“. M-am dus, am spus din partea cui vin şi cererea mi-a fost acceptată. Când l-am primit, mă uitam la el ca la a opta minune a lumii. Era în perioada Crăciunului când am plecat spre Franţa. Doar că am coborât în Germania şi am rămas acolo.

În Germania aveaţi pe cineva? Sau aţi plecat la drum doar cu dorinţa de libertate?

În Germania existau două verişoare primare ale mamei care plecaseră în timpul războiului, însă nu le ştiam adresa şi nici nu aveam contact cu ele, ştiam numai că sunt undeva, în nordul Germaniei. Deci nu m-am dus la ele. Aveam pe cineva, într-adevăr, fosta mea dirigintă din liceu, care emigrase legal cu vreo cinci-şase ani înainte. Îmi spusese să o caut dacă vreodată ajung în Germania. Zis şi făcut. Nu îi venea să creadă când am sunat-o. Am stat la ea până am reuşit să îmi obţin toate actele.

„Adevăratul motiv pentru care am plecat“

Dar înainte să plecaţi din România aveaţi cunoştinţe în Grupul de acţiune Banat, cel al scriitorilor?

Nu. Chiar dacă sunt neamţ din partea mamei, eu am studiat şi am scris în română – cei din Grup, la facultate, studiau la secţia de germană. Era perioada când începusem să public în Timişoara, dar cenzura a devenit din ce în ce mai aspră şi nu mai apărea nimic, dacă nu erai cu comuniştii. Ăsta a fost adevăratul motiv pentru care am plecat: cenzura. Disperarea era cumplită, neagră. Eram deprimat şi la sfârşitul puterilor.

Dar oamenii din zona Timişoarei sau Reşiţei, mai ales cei de origine germană, ce părere aveau de tranzacţia pe care o făcea Ceauşescu cu Germania: vânzarea germanilor. Cum percepeau ei toată afacerea?

În principal, asta nu a fost o temă de discuţie. Auzisem eu nişte zvonuri că ei depuneau actele – nemţi din toate satele, din Covasna, Timişoara. Dar nu toţi puteau să plece. Şi că nemţii din Germania plăteau pentru nemţii din România şi că Guvernul german plătea nu ştiu câte mii de mărci, pe timpul ăla, pentru a-i cumpăra, sunt lucruri pe care le-am auzit după mulţi ani. Ministrul de Externe de pe atunci al RFG-ului povestea că a stat de vorbă cu Ceauşescu, să stabilească termenii. Îmi amintesc şi acum exact ce spunea: „Negocia de parcă vindea o vită, de parcă era negoţ cu cai. Ceauşescu stătea acolo şi se tocmea: «să nu fie 4.600 de mărci, hai să fie 5.000»“. Toate aceste informaţii le-am avut mai târziu, prin intermediul oficialităţilor germane. Nemţii care migrau aici nu ştiau unul de altul. Câteodată, chiar dacă aveau actele aprobate, mai stăteau doi-trei ani în România.

„Parcă ar fi băut fiecare un litru de şampanie“

Unde vă aflaţi când lumea a început să se schimbe, în 1989? Când a căzut Zidul Berlinului.

În ’89 eram la Düsseldorf, acolo trăiesc de când am migrat, din ’78. Perioada aceea era una febrilă, absolut incredibilă. Gorbaciov începuse cu liberalizarea în Rusia, cândva a picat Zidul de la Berlin, care a fost bombă absolută în Germania. A fost o chestie de ordin internaţional faptul că Germania de Est şi de Vest s-au unit – cu aprobarea ruşilor, englezilor.

Care era atmosfera pe stradă? Cum au reacţionat germanii occidentali?

În momentul în care a căzut Zidul, a fost o euforie absolut generală, în toată Germania, toţi oamenii erau în delir, parcă ar fi băut fiecare un litru de şampanie, atât în Est cât şi în Vest. Se transmiteau mereu, mereu imagini ale nemţilor din Berlinul de Est care intrau în Berlinul de Vest, parcă n-ar fi fost niciodată graniţa la care oamenii erau împuşcaţi dacă se apropiau, se îmbrăţişau. Era o fraternitate enormă. Eu nu eram la Berlin, dar mi-au povestit oameni care au fost şi se vedea la televizor: era aşa o euforie de parcă se deschiseseră porţile Paradisului. Asta a durat încă multe săptămâni, pentru că erau familii despărţite şi, în afară de asta, era momentul suprem al libertăţii totale.

Ministrul de Externe de pe atunci al RFG-ului povestea că a stat de vorbă cu Ceauşescu, să stabilească termenii. Îmi amintesc şi acum exact ce spunea: „Negocia de parcă vindea o vită, de parcă era negoţ cu cai. Ceauşescu stătea acolo şi se tocmea: «să nu fie 4.600 de mărci, hai să fie 5.000»“.

Şi mai târziu, când a fost realizată reunificarea Germaniei, eraţi acolo?

Sigur! Asta a fost evident continuarea. În momentul în care a căzut Zidul s-a făcut reunificarea tacită. Şi a apărut Helmut Kohl, care era cancelar, a ţinut o cuvântare şi a spus că „Germania de Est va fi egală cu Germania de Vest şi vom transforma Germania de Est într-o grădină enormă“. Lucrurile astea nu s-au adeverit la modul acesta, pentru că a început acea emigrare a Estului spre Vest, pentru că se câştiga mai bine. Pentru germanii de ambele părţi a fost o bucurie totală. Că ulterior au apărut tot felul de ciondăneli, asta e altă poveste, dar toată treaba a funcţionat şi merge şi până astăzi.

„Informaţiile false curgeau din România spre Vest“

Dar în privinţa evenimentelor de la Bucureşti, din Decembrie ’89 se vorbea în Germania?

România a fost ultimul bastion al dictaturii şi toată lumea zicea: „Ce se întâmplă de în ţările celelalte a fost aşa o revoluţie blândă?“. Nici până acum nu se ştie ce s-a întâmplat cu adevărat, dar ştiu cum am receptat acolo. La un moment dat, s-a vorbit în mediile germane despre arestarea lui Ceauşescu, despre revolta de la Bucureşti. Scenele când s-a urcat în elicopter şi a fugit au fost prezentate la televizor non-stop. Toată lumea era cu sufletul la gură, inclusiv germanii. Apoi, Ceauşescu a fost împuşcat, iar acele imagini erau şi ele prezentate mereu, împreună cu informaţiile neverificabile, care erau livrate din ţară. Informaţiile false curgeau din România spre Vest. De exemplu, auzeam la ştiri că o grupă de copii de grădiniţă din Timişoara care s-au dus la Teatrul de păpuşi au fost împuşcaţi pe drum, că toată grupa a fost secerată. O imagine cumplită, de cea mai înaltă cruzime. Se povestea că au murit sute de oameni pe stradă. Se spunea că au fost găsite mii de cadavre într-o pivniţă. Oroare. Toate aceste fake-news-uri au dus la o neîncredere totală dinspre Germania spre România. În ziua când Ceauşescu ieşise la balcon, m-am dus cu un prieten la ambasada României de la Bonn. Acolo erau adunate câteva sute de oameni. A venit ministrul german al Muncii şi a încurajat românii: „Suntem cu trup şi suflet de partea voastră şi vă vom acorda tot sprijinul şi vă împărtăşim bucuria. Suntem foarte îngrijoraţi de gravitatea crimelor care se petrec în România“. În România lucrurile nu s-au clarificat nici până astăzi – fiecare este numit de celălalt trădător. Este o treabă întortocheată şi veninoasă. Televiziunile, cele patru-cinci care erau atunci, transmiteau din România non-stop. Toată Germania le ţinea pumnii românilor şi suferea împreună cu ei. Eu îmi înregistram emisiunile pe casetă – am înregistrat vreo zece ore. Acum, o ştire durează două-trei minute, dar pe atunci era o avalanşă. Vedeai din România camioanele acelea cu steagurile din care era tăiată stema şi pe care scria „Libertate“. Cred că şi în România s-au distrus multe acte – spre umilirea celor care au murit – aşa cum s-a întâmplat şi în privinţa Stasi. Imediat după căderea Zidului au fost distruse multe acte în RDG.

„Germanii din Est s-au simţit întotdeauna puţin complexaţi“

Cum eraţi tratat ca român, ca persoană care venea dintr-o ţară comunistă, atât de apropiată de URSS?

Nu erai discriminat. Dimpotrivă. În general se ştia: comunismul e dictatură şi e crunt să locuieşti acolo şi cei ce veneau din dictaturi primeau azil politic. Ceea ce nu s-a mai întâmplat după ce a căzut comunismul. Eu nu am cerut azil politic pentru că eram de origine germană şi am primit germanitatea, mi s-a recunoscut acest drept. Eu am fost la sfârşitul anilor ’70 la universitate în Germania şi vedeam acolo studenţi adepţi ai mai multor ideologii politice – comunişti, maoişti – şi mă uitam la ei ca la felul cinci. Ştiam că aceşti oameni există şi că de fapt sunt de o naivitate cruntă. Când eram întrebat de ce am venit în Germania le spuneam că nu din motive economice, în România nu muream de foame, ci din cauza senzaţiei de lipsă de libertăţii şi a cenzurii extreme. Nu prea înţelegeau: „Hmm, asemănător cu ce se întâmplă aici; şi la noi sunt multe lucruri controlate“. Nu li se părea nimic grav; nu îşi dădeau seama de enormitatea catastrofei. Ştiau că acolo era Cortina de Fier, dar nu le păsa ce e dincolo de ea. Asta e o problemă general umană, nu era numai problema nemţilor şi continuă până astăzi. Exact ca în privinţa refugiaţilor astăzi, care vin din ţări mult mai sărace, din ţări cu război, şi noi le spunem: „Cum vin ăştia la noi? Şi noi suntem săraci“, uitând că oamenii aceia fug ca să-şi salveze viaţa. În general, oamenii sunt egoişti şi se gândesc că vin alţii să le ia ceva. Cu toate astea, Germania s-a arătat destul de generoasă faţă de oamenii nevoiaşi.

După 1989, aţi cunoscut oameni care veneau din Germania de Est?

Am cunoscut. Ei înţelegeau mai bine situaţia din România. În RDG nu a fost atât de crunt ca în România, însă şi acolo era o dictatură. Până astăzi, Estul Germaniei şi Vestul Germaniei uneori se deosebesc. Cei din Est s-au simţit întotdeauna puţin complexaţi – mai săraci, putere financiară mai mică. Şi când au venit în Vest, aici erau trataţi altfel – te duci la unchiul mai bogat şi ăla, dacă nu se poartă frumos cu tine şi îţi spune „Hei, tu ce-ţi închipui, că la noi umblă câini cu covrigi în coadă?“, sigur că e ca şi cum ţi-ar da o palmă. Lucrurile nu s-au întâmplat la modul ăsta foarte extrem, însă sigur că cei din Est s-au încadrat altfel în Germania de Vest decât unul care vine din România. Acum, în Germania este o deschidere internaţională, populaţia este amestecată – ca şi cum ai fi în America. În Düsseldorf sunt oameni săritori, care au o morală pozitivă şi se angajează în a-i ajuta pe cei slabi – donează, oferă locuri de muncă. Nu toţi, repet, că altfel am trăi în Rai.

Am plecat cu sentimentul că se închide o cortină în spatele meu şi poate că niciodată nu pot să mă mai întorc în România sau să-mi văd familia.

600 de mărci ca să renunţe la cetăţenia română

Când eraţi în Germania, înaintea comunismului, nu vă era dor de familia din ţară, n-aţi fi vrut să vă întoarceţi?

Sigur că da! A fost crunt de tot. Nu poţi să compari situaţia de acum. De exemplu, astăzi, dacă un student sau oricine pleacă din România şi zice „eu emigrez“ sau „eu plec în Germania, în Italia, în Spania“, nu pleacă cu sentimentul că nu se va mai putea întoarce niciodată, chiar dacă îşi spune „Eu plec pentru totdeauna şi nu mai vreau să văd România“ – în subconştient ştie că se poate întoarce oricând. În schimb, eu am plecat cu sentimentul că se închide o cortină în spatele meu şi poate că niciodată nu pot să mă mai întorc în România sau să-mi văd familia. Aici este diferenţa. Circulaţia asta liberă care are loc astăzi şi deschiderea frontierelor este o cucerire enormă. În afară de banditismul care se petrece acum la Bucureşti şi de corupţia şi minciunile care nu sunt deloc în măsură să mă încânte, vreau să spun totuşi că libertatea de mişcare e lucru mare. Când am vrut să mă întorc, mi s-a spus: „Păi ăia au dreptul să te aresteze, să te ţină acolo pentru că tu eşti cetăţean român, că ai fugit, ai plecat şi nu te-ai întors“. Pentru a-mi vedea familia am făcut un sacrificiu: m-am dus la ambasada română, care era la Bonn şi am cerut renunţarea la cetăţenia română şi mi-au aprobat treaba asta, nu trebuia neapărat să mi-o aprobe. Şi am plătit, ştiu exact, pe timpul acela am plătit 600 de mărci ca să pot renunţa. Şi aşa, nemaifiind cetăţean român, ci doar german, am putut să mă duc în vizită după doi ani şi jumătate. Nu se puteau atinge de mine. A fost un mare privilegiu. Unii aveau mult de aşteptat, alţii nici nu mai voiau să se întoarcă. Dar există sentimentul ăsta că nu vrei să închizi o uşă definitiv, niciodată.

Dar acum, că există libertatea de exprimare, de mişcare în România, cum aţi spus şi dumneavoastră, nu sunteţi tentat să vă întoarceţi definitiv în ţară?

Nu, definitiv nu este nimic. Eu sunt acum în România, sunt la Ipoteşti. Chiar sunt la Festivalul de Literatură FILIT. Spuneau aici, unde am făcut o întrunire cu traducători internaţionali din diferite ţări pentru al cincilea an, că aş fi sufletul acestor evenimente. Sunt anual cel puţin o lună în România şi vin cam de două ori pe an şi dacă vreau, pot să stau şi trei luni, pot să stau anul întreg. Dar eu pendulez între Germania şi România. Dar ideea că voi rămâne definitiv în România şi să nu mai văd niciodată Germania sau invers nu o pot accepta. Nu sunt genul acesta al extremelor şi al zidurilor impenetrabile. Mie mi se pare mult mai bine şi mai frumos, este mai mult spiritul meu să circul între cele două culturi, pentru că fiecare îmi dă ceva şi sunt bucuros dacă pot să mijlocesc între aceste două lumi, să fac legături în domeniul meu – al literaturii, al traducerilor.

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: