NATO a început atacurile asupra Serbiei după ce aceasta a fost proclamată stat agresor din cauza provocării presupusei catastrofe umanitare din Kosovo cât şi a eşuării negocierilor asupra viitorului provinciei care avuseseră loc la Rambouillet, Paris.

Operaţiunea a fost susţinută de 19 ţări şi a utilizat nave din Marea Adriatică, precum şi patru baze aeriene din Italia, susţinute de operatorii strategici care au decolat din baze aflate în Vestul Europei.

Alianţa militară NATO a luat decizia de a ataca Serbia fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU, ceea ce a creat un precedent.

La 16 ani de la bombardarea Serbiei de către NATO motivele raţionale sunt greu găsit. De ce a intervenit NATO într-un conflict care nu făcea obiectul său de activitate, de ce au trebuit să fie bombardate şcoli, spitale, trenuri de călători, poduri, chiar sediul Ambasadei Chinei de la Belgrad etc. Era Serbia singura ţară care avea regim dictatorial? Rămăsese Miloşevici singurul dictator din lume? Unde în lume după un război încheiat prin înlăturarea unui dictator s-a instaurat un regim cu o democratie veritabilă aşa cum declarau oficialităţile americane?

Desigur că motivaţii există doar că Serbia a rămas încă afectată. Cei care au intervenit pentru înlăturarea tiranului, pentru democraţie, pentru o Serbie care să se integreze în marea familie europeană au ştiut înainte de conflict că sârbii vor plăti factura grea şi de neînţeles. Încă sunt ţinuţi la distanţă de intrarea în linie dreaptă în U.E.

24 martie v-a rămâne în istorie ca ziua în care cea mai mare forţă militară din lume - după câte auzim din ce în ce mai des - a bombardat timp de 78 de zile micuţa dar încăpăţânata Serbie. Preşedintele Serbiei, Tomislav Nikolici la 16 ani distanţă de la acele evenimente a ţinut un discurs care cred eu ar trebui popularizat şi explicat. Din declaraţia sa: „Au ţintit casele noastre şi cea mai mare comoară a noastră – copiii noştri”. Preşedintele sârb a ţinut să se adreseze sârbilor din Aleksinac un loc devenit de tristă aminitire după ce NATO a bombardat un loc de promenadă, o piaţă unde au murit 11 persoane şi rănite 50. De acolo a ţinut să spună: „Serbia va ierta mereu, dar nu va uita niciodată”.

Aşa cum mulţi consideră Nikolici a opinat că declararea  independenţei provinciei Kosovo „ A deschis cutia Pandorei cu consecinţe teribile pentru comunitatea internaţională. Singulară şi tragică, vocea Serbiei s-a pierdut în cacofonia tiranilor ce au distrus ţesătura ordinii internaţionale. Întâi prin cuvinte şi decizii arbitrare, apoi prin bombe. Consecinţele deciziei arogante de acum 16 ani sunt resimţite şi azi şi toată lumea le suportă”.

Cu toate că au trecut 16 ani seful statului atrage atenţia asupra unui fapt ce ţine mai mult de educaţie: „Serbia îşi aminteşte acele zile, păstrează memoria victimelor inocente şi îi numără printre sfinţii ei martiri. Cei care nu şi-au cerut scuze, cei care nu şi-au asumat responsabilitatea pentru acţiunile lor, cei care nu au fost chemaţi în faţa justiţiei pentru „greşelile colaterale” nu merită nici să fie amintiţi, nici să fie iertaţi. Când ei, dacă o vor face vreodată, vor rosti cuvintele prin care ne vor cere iertarea, vor auzi vorbele pe care patriarhii le foloseau atunci când îngenuncheau în faţa morţilor de pe câmpurile de luptă: vom ierta mereu, dar nu trebuie să uităm niciodată. Unii continuă să bombardeze chiar şi azi, în timp ce Serbia plânge şi cere doar nişte scuze decente de la cei care au bombardat o ţară în Europa la finalul secolului 20″.

Cu gândul la viitor Tomislav Nikolici a concluzionat: „Când menţionăm trecutul nostru, ei ne spun că tot ce contează este viitorul. Când vorbim de viitorul nostru, ei ne spun că nu-l merităm din cauza trecutului. Nu suntem lăsaţi să construim un viitor mai bun, până ce, zic ei, nu ne vom confrunta trecutul şi deciziile luate. Până nu ne vom cere scuze pentru tot ce ne-au făcut ei nouă. Într-adevăr, o eroare s-a produs atunci, dar nu a fost colaterală, ci una inumană şi istorică. Şi a fost a lor”.

1.200 de avioane de vânătoare NATO împreună cu mii de rachete Tomahawk au atacat mii de ţinte din întreaga Serbie. Au fost ucişi civili nevinovaţi. Desigur că atacul NATO nu trebuie luat separat şi înţeles ca un punct final în dominoul reprezentat de statele foste componente în construcţia cu numele Iugoslavia.

Despre Miloşevici şi prizonieri

Cei din NATO au presupus că sârbii vor cere pacea oricum ar fi ea doar să nu fie bombardaţi. Numai că loviturile aeriene i-au unit pe sârbi hotărâţi să-şi apere vatra strămoşească în jurul conducătorului lor. Mai mult, într-un gest de revoltă sârbii au început să poarte cu mândrie la piept insigne pe care scria ţintă.

Dusko Doder şi Louis Branson în cartea subiectivă Miloşevici Portretul unui tiran Editura Bic ALL, 2004 redau un episod din timpul bombardamentelor NATO. Conform autorilor după refezul Camerei Reprezentanţilor din Congresul american de a mai aproba alte lovituri aeriene în urma votului 213 pentru 213 contra, pe 28 aprilie Miloşevici a început să spere din nou într-o destrămare a aliaţilor.

În acelaşi timp a venit la Belgrad reverendul Jesse Jackson, renumit luptător pentru drepturile civile împreună cu Rod Blagojevich (american de origine sârbă) si cu un grup de lideri religioşi americani. Scopul acestora era să-l convingă pe preşedintele sârb să-i elibereze pe prizonierii americani capturaţi la graniţa cu Macedonia. Miloşevici „i-a întâmpinat calm şi jovial, iar când Blagojevich l-a salutat în sârbo-croată, Slobo i-a răspuns în engleză (p.310)

Conform oaspeţilor Miloşevici le-a oferit o lecţie de istorie: „n-a fost generaţie de sârbi, în acest secol, care să nu fi cunoscut ororile unui război. Uitaţi că noi, sârbii, am fost singurul popor din Balcani care în ambele războaie mondiale ne-am situat de partea Occidentului, chiar dacă acest lucru a însemnat pentru noi uriaşe sacrificii şi pierderi de vieţi omeneşti? Uitaţi că albanezii, croaţii şi toţi cei cărora le-aţi luat apărarea, în ultimii ani, au fost cei mai fideli aliaţi ai lui Hitler şi Mussolini şi că v-au ucis poate părinţii veniţi să lupte în Europa? (p.310)

În continuarea relatării discuţiei acestea spun: „Când a fost ridicată problema violării femeilor albaneze de către sârbi, Miloşevici care nu ştia termenul „rape” (îmi e greu să cred că nu ştia, înainte de a fi preşedinte a lucrat în domeniul bancar, trebuia să ştie limba engleză, călătorea foarte des în S.U.A) a cerut lămuriri translatorului şi, când a aflat despre ce este vorba, a izbucnit furios: E o minciună! Dacă vreţi să ştiţi, sârbilor nici nu le plac albanezele!” (p.311)

Firul epic detaliat de către autori continuă cu: „Miloşevici şi Jackson au ieşit să se plimbe singuri, într-o grădină a Palatului Alb(sediul Preşedenţiei sârbe).

Ce-aţi spune dacă aş elibera unul dintre prizonieri? Cel care este căsătorit şi are un copil mic, de pildă, a întrebat preşedintele.

Nu puteţi face asta, nu vă daţi seama? A replicat Jackson care a motivat că acel soldat este alb şi unui asemenea gest i s-ar da o tentă rasială, de vreme ce ceilalţi doi prizonieri sunt de origine hispanică”. (p.313)

După discuţie, liderul de la Belgrad a pus la punct eliberarea prizonierilor. Momentul este consemnat pe 2 mai. Acesta cu ochii închişi, a rostit rugăciuni alături de Jackson şi de ceilalţi clerici, îmbrăţişându-se cu ei, într-o atitudine creştinească, în vreme ce reverendul rostea versetele din cartea profetului Isaia despre leul ce stă alături de miel.

Cum ar mai putea fi el, Miloşevici comparat cu tirani ca Hitler, Stalin sau alţii după ce a rostit rugăciuni impreună cu foştii prizonieri?


„Adevărul” vă propune o serie de articole despre fosta Iugoslavie multietnică, de la începuturile sale până în momentul în care s-a produs secesiunea formaţiunii. Bloggerii adevarul.ro comentează în episoade despre regimul din Iugoslavia, pe care unii îl numeau „comunismul cu faţă umană”, dar şi despre conflictele sângeroase interetnice care au condus la scindarea entităţii în statele independente de astăzi: Serbia, Croatia, Slovenia, Bosnia şi Hertegovina, Macedonia, Muntenegru.