Dincolo de semnificaţia datei de 14 martie 1881, se impune să vedem ce l-a determinat pe tânărul prinţ Karl von Hohenzollern-Sigmaringen să accepte domnia unei ţări dependenete încă de Imperiul Otoman ca putere suzerană şi de Puterile Garante.

Pe de o parte, tânărul prinţ era al doilea în succesiunea la tronul Prusiei, deci avea înainte o viaţă de curte, ca membru al casei domnitoare prusiene. Pe de altă parte, s-a pus problema că ar fi trebuit să se închine sultanului, ca domn, confrom obiceiului, pentru a spera la obţinerea firmanului, fapt care teoretic nu era permis pentru un descendent al unei case regale conducătoare a Europei.

Beneficiind şi de rudenia cu Napoleon III, iubit în România, tânărul prinţ a ales să-şi urmeze destinul de glorie, ale cărui prime trepte le urcase ca ofiţer combatant în războiul prusiano-danez pentru Schleswig-Holstein din 1864. Iubitor al istoriei şi artelor, tânărul Karl a ales să devină român, a ales lupta şi zelul de constructor simplei şi liniştitei vieţi de curte din Prusia.

Se spune că în timpul discuţiilor cu Ion C. Brătianu, tânărul prinţ ar fi studiat harta României de la 1866. Văzând cum, în acest spaţiu se regăsesc gurile Dunării, Marea Neagră şi arcul carpatic, el ar fi exclamat cu convingere că acea ţară va avea un viitor. Ştia că nu-l aşteaptă lucruri uşoare.

Ştia că va avea de a face cu oameni politici care aveau un stil de a face politică sinuos, letargic şi duplicitar. Ajuns rege, Carol I avea să-şi amintească cu simpatie de biata căsuţă boierească din Bucureşti, cu orătănii tăvălindu-se prin băltoace cu noroi, de drumul plin de peripeţii, până la Bucureşti, de primele controverse cu politicienii români, adepţi ai liberalismului şi conservatorismului.

Carol I a reuşit să facă din România un stat independent

Cu o rigoare tipic germană, după depunerea jurământului la 10 mai 1866, Prinţul Carol a iniţiat o politică de organizare a României, începând cu legea fundamentală din 1866, devenind un arbitru al vieţii politice interne. Reuşind să obţină recunoaşterea puterilor europene, inclusiv a Imperiului Otoman, Carol a izbutit, la un deceniu de la venirea sa pe tron, să facă din România un stat independent.

Drumul nu a fost uşor. În ţară domnea o puternică atmosferă de simpatie faţă de Franţa, care, prin Împăratul Napoleon III fusese factor dominant în recunoaşterea prinţului Carol de către sultan în toamna lui 1866.  Pe măsură ce rivalitatea franco-germană devenea tot mai vizibilă în Europa, opoziţia din România îl privea cu o răceală accentuată şi de faptul că, la un moment dat, prinţul a decis să renunţe la instructorii şi armamentul francez, dominante în tânăra armată română, în favoarea celui prusian, cunoscut perfect de prinţul Carol.

Un semnal vizibil a fost la 8 august 1870, când a avut loc o demonstraţie de solidaritate cu Franţa, la Ploieşti numită de Nicolae Iorga „ridicola republică de câteva ceasuri a lui Candiano-Popescu”, savuros parodiată de Ion Luca Caragiale, ca fiind „revoluţia republicanilor”.

La nici o lună, s-a produs înfrângerea Franţei la Sedan, 1 septembrie 1870, însuşi împăratul Napoleon III predându-se ca prizonier Împăratului Germaniei. Se sfârşea practic războiul declanşat de Franţa, în iulie 1870, ca urmare a intrigilor lui Bismarck.

A urmat, în România, un puternic conflict politic şi de presă, legat de falimentul trustului Stroussberg, care se angajase să construiască reţeaua de cale ferată a României, finanţat de bancherii germani de la Bleichroder-Hansemann, favoriţi ai cancelarului Otto von Bismarck (mai ţinem minte Bechtelul american, căzut în dizgraţie că era musai să aibă un os şi firmele comunitare dacă ne place să stăm sub flamura albastru-înstelată n.n.). Practic totul trebuia şters cu buretele (că aşa vroia Europa de la acea dată, adică Bismarck,  n.n.), conflictul generând căderea guvernului Manolache Costache Epureanu în decembrie 1870 şi asumarea guvernării de către moderatul Ion Ghica.

După două luni, atunci când colonia germană din Bucureşti a dorit să celebreze ziua Kaiserului, la ”Sala Slătineanu”, la 10 martie 1871 a avut loc o demonstraţie, cu marea complicitate a autorităţilor locale, dirijate de liberalii radicali, care l-a determinat pe Carol să ameninţe cu abdicarea. El a condiţionat rămânera ca prinţ domnitor de renunţarea la guvernare a radicalilor din jurul lui I.C. Brătianu, suspectat, pe bună dreptate, că era în spatele manifestărilor anti-Carol. 

Publicarea unor fragmente din corespondenţa sa cu tatăl, Karl Anton, a făcut opoziţia să-l acuze chiar de trădare, s-a organizat chiar un atentat împotriva sa (eşuat n.n.) de care Rusia nu era chiar străină, prin agenţii săi care roiau sub masca socialismului. Rusia chiar ar fi dorit să-i ofere titlul de Rege, şi independenţa statului său dacă s-ar fi căsătorit cu o prinţesă rusoaică, fapt pe care Carol l-a refuzat.

Epopeea independenţei naţionale

A urmat epopeea independenţei naţionale. Călit în luptele pentru unirea Germaniei, Prinţul Carol a condus oştirea română peste Dunăre, la solicitarea Rusiei, care pornise războiul cu Turcia, acoperindu-se de glorie la Plevna, Griviţa, Rahova.

Tratatele de pace de la San-Stefano şi Berlin din 1878 impuneau condiţii grele pentru recunoaşterea independenţei câştigate prin luptă, precum cedarea către Rusia a sudului Basarabiei (5000 de km pătraţi, care asigurau Rusiei ieşirea la Dunăre n.n.), ştergerea datoriei Stroussberg şi modificarea articolului VII din Constituţie. Evreii din Europa blamau statul român pentru că articolul menţionat îi priva de cetăţenie pe cei ce nu aveau credinţa creştină ( se considera că erau vizaţi evreii născuţi în România şi cei ce locuiau de mai mulţi ani aici,  fără a beneficia de protecţia unui stat n.n.), ceea ce a pus în discuţie modificarea acestui articol prin introducerea posibilităţii naturalizării individuale.

Singurul câştig, în afara independenţei, a fost Dobrogea, care de pe vremea lui Mircea cel Bătrân (1417) se afla sub stăpânirea otomanilor.

Practic, tânărul suveran asigura ţării sale ieşirea la Marea Neagră. Ca o recunoaştere a meritelor sale, prinţul Carol a primit titul de Alteţă regală încă din septembrie 1879. Până în 1880 a obţinut recunoaşterea independenţei României de către  toate puterile europene.

Să intrăm puţin în culisele actului de la 14 martie 1881.  Aflată în plină guvernare liberală, România trebuia să facă pasul firesc spre monarhie. Luptând el însuşi pentru independenţa ţării care-l adoptase, era firesc să-i devină rege. Chiar şi cei mai însemnaţi adversari ştiau că nu-i pot nega acest merit fundamental.

Dacă proclamarea independenţei a fost lăsată pentru data de 10 mai 1877, chiar dacă ostilităţile începuseră după 9 mai 1877, când, în Parlament, se spusese că tunul de la Vidin deja glăsuise dorinţa de independenţă a Ţării, şi proclamarea Regatului urma să se circumscrie aceleiaşi date. Însă, precipitarea lucrurilor pe scena politică internă în sensul că liberalii erau acuzaţi că vor să instaureze Republica (cu zece ani în urmă, radicalii au fost implicaţi în protestul de la Ploieşti), a fost accentuată şi de asasinarea ţarului Alexandru II, la 1 martie 1881. În plus, grupuri de ruşi, acuzaţi de nihilism pătrunseseră în România, guvernul fiind acuzat că i-a tratat cu lejeritate.

Practic, la 14 martie 1881, miniştrii guvernului liberal i-au prezentat prinţului Carol solicitarea de a fi de acord cu proclamarea în acea zi a Regatului, de către Camera Deputaţilor, ceea ce prinţul a acceptat.

Recunoaşterea internaţională a acestui act a survenit repede, la finele lunii martie toate statele europene, dar şi Statele Unite ale Americii folosind în corespondenţa lor formula Regatul României.

Cum era şi firesc, încoronarea Regelui Carol şi a Reginei Elisabeta s-a făcut la 10 mai 1881.

Pentru practica politică românească, se cuvine să precizăm că spiritul radical republican al liberalilor grupaţi în jurul lui ion C. Brătianu se concentrase spre promovarea unor reforme cu adevărat modernizatoare, al căror centru de greutate era dinastia de Hohenzollern.

Brătianu era conştient că politcienii români nu aveau maturitatea neceasară de a funcţiona sub un sistem republican. Experienţa domniei lui Alexandru Ioan Cuza arătase cât de rapid se putea merge spre autoritarism, în caz de lipsă de comunicare cu puterea legislativă. Între cele două curente, liberal şi conservator ersu numeroase disensiuni, cea mai intensă fiind cea în jurul chestiunii ţărăneşti, urmată de cea electorală.

Necesitatea alcătuirii unei strategii de politică externă şi legăturile sale dinastice l-au determinat să încerce o apropiere de Germania, aliată cu Austro-Ungaria şi Italia (Tripla Alianţă din 1882), concretizată prin actul de aderare din 1883 (tratat cu Austro-Ungaria, la care a aderat imediat Germania şi, mai târziu, în 1888 Italia).

Conştient de temerile clasei politice româneşti legate de Rusia dar şi de ura opiniei publice faţă de Austro-Ungaria care îi subjuga pe românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, a decis, împreună cu oamenii politici să ţină pactul secret.

Chiar dacă de la tribună opoziţia critica puterea pentru atitudinea binevoitoare faţă de Austro-Ungaria, mai ales după procesul Memorandum-ului, pactul a rămas secret, nu a devenit o armă utilă câştigării alegerilor, o piatră aruncată spre inamicii politici.

Regatul României, proclamat în 1881 a ajuns să aibă un termen derivat care să desemneze apartenenţa, răgăţean, folosit îndeosebi după Marea unire din 1918, pentru a-i desemna pe românii din Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea, adică „România Mică”.