VIDEO „Splendoare“, un nou roman de Margaret Mazzantini, autoarea bestsellerului „Nu te mişca“

Margaret Mazzantini a renunţat la cariera de actriţă pentru a scrie.    Foto: iitaly.org

Volumul scriitoarei Margaret Mazzantini (53 de ani), „Splendoare“, a apărut anul acesta la Editura Polirom, în traducerea Gabrielei Lungu. Regizorul Sergio Castellitto a ecranizat bestsellerul „Nu te mişca“, semnat de Mazzantini, în care joacă el însuşi alături de Penelope Cruz.

Romanul „Splendoare“ de Margaret Mazzantini, publicat şi în ediţie digitală, a apărut în colecţia „Biblioteca Polirom“. Traducerea din limba italiană, precum şi notele de subsol îi aparţin Gabrielei Lungu. Margaret Mazzantini este autoarea bestsellerului „Nu te mişca“, cu peste două milioane de exemplare vândute şi tradus în 35 de limbi. Sergio Castellitto, soţul scriitoarei, a regizat pelicula adaptată după roman, în care Penelope Cruz deţine rolul feminin principal.

„Splendoare“ este un roman despre adolescenţa a doi băieţ neliniştiţi. După copilăria petrecută împreună, Guido şi Costantino merg pe drumuri separate. În ciuda despărţirii, legătura tensionată dintre ei creşte şi, odată cu maturizarea tinerilor, se transformă în dragoste homosexuală. 

„Un tribut adus iubirii eliberate de orice constrângere, care găseşte curajul de a transforma ruşinea în frumuseţe“, scrie publicaţia italiană „Il Centro“.

„Un roman care transcende graniţele simplei istorisiri de viaţă pentru a cuprinde desfăşurarea a două existenţe, din copilărie până la maturitatea târzie. Şi face acest lucru cufundându-se în curgerea vieţii, printre splendori şi prăbuşiri, printre loviturile sorţii şi alegerile dramatice, abandonându-se ca şi cum ar fi în orice moment pradă unei voinţe care o călăuzeşte şi o determină“, notează „Il Messaggero“. 

Margaret Mazzantini s-a născut în 1961, la Dublin. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în diverse ţări europene, mai ales în Spania, până când familia ei s-a stability definitiv în Italia. A urmat cursurile Academiei de Artă Dramatică din Roma. După o carieră în teatru, cinema şi televiziune, a renunţat la scenă în favoarea scrisului. A debutat în 1994 cu romanul „Ligheanul de zinc“. Pentru „Nu te mişca“ (2001; Polirom, 2004, 2013), ecranizat în 2004, a obţinut premiile Strega, Grinzane Cavour şi Rapallo Carige. Romanul „Venit pe lume“ (2008; Polirom, 2010) a fost distins cu Premiul Campiello.  

Fragment

Două fete se aşezaseră lângă mine şi vorbeau. Una avea părul lung lăsat peste un guler de blană, care emana un miros plăcut, prietena ei era o fetişcană strânsă într-un pardesiu prea subţire care-şi freca tot timpul braţele. Salutaseră, ieşiseră să fumeze o ţigară apoi intraseră din nou. Aveau aerul că sunt de-ale casei în sala

aia de aşteptare, viitoare soţii, eventual. Strângeam pachetul învelit într-o minunată hârtie în relief, stând acolo între cele două logodnice şi îmi venea să râd. Mă simţeam un înger nespus de pur care trecuse peste graniţele meschine ale unei lumi definite sexual de astfel de femeiuşti sârguincioase, de asemenea soldăţei, ca un birou de impozite şi taxe.

Costantino a ieşit împreună cu alţi câţiva soldaţi. Am sărit în picioare, am ridicat braţul. A schiţat un zâmbet către mine, şi-a rotit încet privirea prin încăpere. Slăbise mult, obrajii-i erau scobiţi. S-a aplecat să semneze, pixul i-a căzut din mână, l-a cules de pe jos, a semnat. Era acolo, nemişcat, trecut prin toate cele.

— Hei, salut !

M-a îmbrăţişat grăbit cu un sigur braţ, m-a prezentat prietenilor săi. Am rostit câteva saluturi vesele, câteva vorbe: e al naibii de frig. Înăuntru e şi mai rău, am ieşit cu toţii râzând.

Tipa cu pardesiul subţire nu pierdea timpul, sărise în braţele prietenului ei care o ţinea ridicată de la pământ, în timp ce se sărutau. Între timp celălalt soldat o îmbrăţişa pe fata cu gulerul de blană jumulit, care era mult mai mică decât el, aşa că trebuia să se aplece destul de mult. Am rămas să ne uităm la spinările acelea împerecheate ale logodnicilor, perechi reglementare compuse dintr-un trup mare şi ocrotitor şi unul mic căţărat pe tocuri, împodobit pentru chemarea sexuală.

Am strâns geaca pe mine, eram pur şi simplu îmbibat cu parfumul de santal care-i plăcea lui Costantino. S-a întors spre mine, vino Guido, mă uitam acum la răsuflarea lui care se pierdea albă în frigul de-afară.

O vreme am tras după noi un al treilea băiat, singurul care nu era cu cineva, un sicilian scund şi guraliv, care nu mai termina de vorbit, de povestit tot felul de chestii. Îi dădea deja târcoale o tristeţe care nu peste multă vreme, când ar fi rămas singur, l-ar fi năpădit. Priveam mâna lui Costantino, abandonată ca o labă ruptă. Muream de dorul de a o strânge. Sicilianul a intrat într-un bar să-şi cumpere ţigări, iar noi ne-am pierdut în piaţă. Ceaţa era mai deasă, iar felinarele păreau să se nască direct din cer, agăţate de nimic, fără fire sau stâlpi. Mergeam în spatele lui, dar nu atât de mult încât să nu-i simt respiraţia şi mirosul aproape de mine. Mi-am apropiat mâna de a lui, m-a lăsat să i-o prind, m-a ţinut strâns. Şi o bucată de drum ne-am mişcat aşa în candoarea aceea lăptoasă, cu el care, strâns în uniformă, mă trăgea aşa cum face un poliţist cu un hoţ îngrozit şi agitat. Când am fost în siguranţă ne-am îmbrăţişat, n-am mai fi putut rezista, iar siguranţa a fost oblonul unui magazin imediat ce am ieşit de pe strada principală. I-am simţit gura proaspătă, inima care-i bătea în piept. Ne-am strâns în braţe ca doi saci căzuţi unul peste altul de sus, fără să ne ridicăm capul din parfumul trupurilor noastre. Am alunecat pe metalul care a bubuit. Am rămas o vreme agăţat de gâtul lui, în timp ce mă mângâia pe cap.

— Guido, Guido...

Iar numele meu pronunţat de el, cu vocea aceea răguşită şi profundă, numele meu care se năştea în pieptul lui şi-i trecea prin gât, era cel mai frumos din lume dădea curaj nefericitului de mine, aluneca înăuntrul meu şi mă definea, îmi dădea un loc şi un timp şi o origine sigură.

Din piaţă se auzea o colindă, iar noi continuam să ne atingem ca două animale intr-un dans al iubirii în ceaţă, o curtare languroasă şi animalică pe străzile pe care oamenii se mişcau în grabă şi magazinele se pregăteau să închidă. M-am repezit la Costantino, i-am scos boneta, am aruncat-o în mijlocul pieţei, a rămas cu capul gol.

— N-avem voie s-o scoatem, la dracu’.

S-a aplecat să-şi ridice boneta, i-am furat-o din nou.

— Dacă mă vede un superior, o să mă închidă în cazarmă să spăl closetele (Copyright Editura Polirom).