Un colos, într-o carte. „China în zece cuvinte“

Binecunoscutul scriitor chinez Yu Hua, autor al bestsellerurilor „În viaţă“ şi „Cronica unui negustor de sânge“, oferă, în volumul "China în zece cuvinte", publicat de Humanitas, pornind de la zece cuvinte-cheie, o perspectivă curajoasă asupra Chinei din ultima jumătate de secol, de la Revoluţia Culturală şi cultul pentru preşedintele Mao la protestele din Piaţa Tian’anmen şi boomul economic din zilele noastre.

„China în zece cuvinte înfăţişează o naţiune compromisă moral, afectată de şomajul galopant, polarizarea de clasă, corupţia şi risipa endemice. La cele două extreme, ţăranii traversează ţara ca să-şi vândă sângele, în vreme ce multimilionarii îşi construiesc vile care imită Casa Albă. Fiecare eseu e dedicat unui cuvânt anume – originilor sale, sensului apreciativ sau depreciativ –, începând cu «popor» şi sfârşind cu «cacealma», un arc care, pentru Yu Hua, pare să sintetizeze în bună măsură ultima jumătate de secol din istoria Chinei“ , scria New York Times.

FRAGMENT

Prima slujbă am avut-o în 1978: dentist într-un orăşel din sudul Chinei. Pentru că eram cel mai tânăr din spital, pe lângă extracţii mai aveam de făcut şi altele, adică, în fiecare vară, îmi puneam pe cap pălăria de paie, îmi luam în spate trusa medicală şi mă duceam din fabrică-n fabrică şi din grădiniţă-n grădiniţă să le fac vaccin muncitorilor şi copiilor.

O fi fost China pe vremea lui Mao Zedong săracă, dar reuşise să aibă un sistem de sănătate public bine pus la punct, prin care toţi cetăţenii erau vaccinaţi gratuit împotriva diverselor boli. Asta era sarcina mea. Pe atunci nu existau ace sau seringi de unică folosinţă, şi din cauza lipsurilor trebuia să le refolosim pe cele pe care le aveam. Metodele de sterilizare erau rudimentare – luam acele şi seringile folosite şi le spălam cu apă, apoi le înfăşuram una câte una în pânză, le puneam în câteva cutii din aluminiu pe care le băgam într-o oală mare în care turnam apă şi pe care o aşezam pe o sobă cu cărbuni şi le fierbeam în aburi timp de două ore, aşa cum faci cu pâinicile din făină de orez.

De la atâta folosire, aproape toate acele aveau vârful îndoit ca un cârlig, aşa că, după ce-l înfigeai în braţ să faci un vaccin, îl scoteai cu o bucăţică de carne. În prima zi în care m-am dus să fac vaccinuri, am mers mai întâi la o fabrică, unde muncitorii s-au pus la rând cu mânecile suflecate şi veneau unul câte unul cu braţul întins să-i înţep, lăsând de fiecare dată câte un grăunte de carne în ac. Muncitorii suportau durerea strângând din dinţi, cel mult icneau o dată sau de două ori. Nu-mi păsa de durerea lor. Toate acele erau îndoite la vârf şi aşa fuseseră şi până atunci, aşa că muncitorii se obişnuiseră deja, că erau vaccinaţi în fiecare an.

Dar a doua zi m-am dus la grădiniţă, unde altfel au stat lucrurile – toţi copiii au început să plângă pentru că aveau pielea fragedă şi grăuntele de carne rămas în cârligul din vârful acului era mai mare decât al muncitorilor şi le curgea şi mai mult sânge. Imaginea îmi este încă vie în minte: toţi copiii plângeau în hohote, iar cei care încă nu fuseseră vaccinaţi plângeau mai tare decât cei vaccinaţi. M-am gândit atunci că pentru un copil imaginea suferinţei este mai dureroasă decât durerea fizică, pentru că teama de durere e mult mai îngrozitoare decât durerea însăşi.

Am rămas ca trăsnit şi n-am ştiut ce să mai fac. În ziua aceea, după ce m-am întors înapoi la spital, nu m-am apucat imediat de spălat şi sterilizat, am luat o gresie şi mai întâi am pilit toate cârligele din capetele acelor, apoi le-am ascuţit din nou şi numai după aceea le-am spălat şi sterilizat. Dar acele erau vechi şi fuseseră folosite ani de zile, metalul nu mai ţinea nici el şi, după ce le-am pilit, le-am mai folosit de două, trei ori şi iar au făcut cârlige la vârf. Pilitul acelor de seringă devenise astfel o îndeletnicire obişnuită şi vedeam că pe zi ce trecea acele se făceau tot mai scurte. În vara aceea, m-am întors acasă după lăsarea întunericului şi, pentru că stăteam mult cu mâinile în apă şi pileam acele pe gresie, aveam mâinile pline de băşici.

De câte ori îmi amintesc toate acestea, mă simt vinovat, pentru că abia când copiii au început să plângă în hohote mi-am dat seama cât de mult sufereau muncitorii. De ce n-am putut să înţeleg suferinţa muncitorilor înainte să văd copiii plângând? Dacă înainte să le fac vaccin mi-aş fi înfipt mie în braţ un ac cu vârful îndoit şi l-aş fi scos cu o bucăţică din propria-mi carne sângerândă, aş fi înţeles ce însemna durerea, înaintea plânsetelor copiilor sau a icnetelor muncitorilor.

Sentimentul mi-a rămas întipărit în minte şi m-a urmărit continuu de-a lungul anilor în care am scris. Numai în momentul în care durerea altcuiva a devenit propria mea durere am înţeles cu adevă rat ce înseamnă viaţa şi ce înseamnă să scrii. Mă gân desc că, în afară de durere, nimic altceva din lumea aceasta nu-i poate face pe oameni să comunice mai uşor, pentru că legătura pe care o naşte durerea izvorăşte din cel mai intim loc din inima omului. De aceea am scris în această carte despre vremurile dureroase ale Chinei şi despre propria mea durere, pentru că durerea Chinei este durerea mea. (Humanitas 2018, Colecţia Istorie, Traducere şi note de Mugur Zlotea)

Yu Hua (foto) s-a născut în 1960 în oraşul Hangzhou, din provincia Zhejiang, într-o familie de medici. Vreme de cinci ani a fost dentist, profesie pe care a abandonat-o în favoarea scrisului, fiindcă „nu-mi plăcea să mă uit în gura oame nilor toată ziua“. Copilăria lui a fost puternic marcată de Revoluţia Culturală, fapt ce a lăsat urme profunde şi asupra scrisului său. A debutat în 1984 cu o povestire şi s-a impus rapid printre cei mai apreciaţi autori de proză scurtă ai generaţiei sale. La începutul anilor ’90, Yu Hua a renunţat treptat la experimentalismul iniţial şi s-a consacrat romanului, publicând: Strigăte în ploaie (Zai xiyu zhong huhan, 1991), În viaţă (Huozhe, 1993; Humanitas Fiction, 2016), Cronica unui negustor de sânge (Xu Sanguan mai xue ji, 1995; Humanitas Fiction, 2017), Fraţii (Xiongdi, 2008), A şaptea zi (Di qi tian, 2013). Pe lângă romane, i-au apărut şase volume de povestiri şi cinci volume de eseuri, între care se remarcă prezentul volum, China în zece cuvinte (Shi ge cihui li de Zhongguo, 2011). Romanele În viaţă şi Cronica unui negustor de sânge au fost incluse pe lista celor mai influente cărţi ale ultimelor trei decenii în China.Yu Hua este primul scriitor chinez căruia i s-a decernat James Joyce Award (2002). Mai multe premii, titluri şi distincţii naţionale şi internaţionale i-au fost acordate de-a lungul timpului: Premio Grinzane Cavour (1998), Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres (2004), Barnes & Noble Discover Great New Writers Award (2004), Premiul pentru contribuţii deosebite în domeniul cărţii (China, 2005), Prix Courrier International du Meilleur livre étranger (2008). Cărţile lui au fost traduse în peste treizeci de limbi. Actual mente, Yu Hua tră ieşte la Beijing, iar articole semnate de el apar în The New York Times.