Bogdan-Alexandru Stănescu (38 de ani), coordonator al colecţiei de literatură universală „Biblioteca Polirom“ şi scriitor, îşi aminteşte cum, în clasa a IV-a, când a privit la televizor execuţia soţilor Ceauşescu, a simţit că au murit doi oameni pe care-i cunoştea, căci, într-un fel, făcuseră parte din viaţa lui. Pentru cea mai recentă carte a lui, „Copilăria lui Kaspar Hauser“, a obţinut Premiul pentru Literatură, la Gala Radio România Cultural.

Înainte să ajungă scriitor şi „cititor profesionist“, Bogdan-Alexandru Stănescu s-a transformat în diverse personaje întâlnite în cărţile unor autori precum Jules Verne şi Alexandre Dumas. Iar mama lui nu s-a împotrivit. „Am imaginea asta cu administratorul care suna la uşă şi cu ea care nu-i răspundea pentru că-mi citea «Căpitan la cincisprezece ani»“, povesteşte el. În ce priveşte întrebările despre perioada 1989-1990, acestea l-au trimis cu gândul la glasurile oamenilor care au îndrăznit deodată să strige „Jos Ceauşescu!“, la filmul de animaţie „Ferma animalelor“, după romanul distopic al lui George Orwell, difuzat întâia oară de Televiziunea Română, şi la dozatoarele TEC. Anii au trecut, a devenit dependent de literatură şi, până la urmă, s-a dus la Facultatea de Litere. După ce a scris cronici literare pentru revista „Luceafărul“ şi a lucrat la „Ziarul de Duminică“, s-a mutat la Polirom. În biroul lui ticsit de cărţi, Bogdan-Alexandru Stănescu se gândeşte iar că piaţa de carte de la noi e mică, mică. 

„Weekend Adevărul“: Anul trecut ai publicat volumul „Copilăria lui Kaspar Hauser“. Te-a păcălit vreodată memoria, mai ales în ce priveşte momentele din copilărie?

Bogdan-Alexandru Stănescu: Am scris cartea în Priştina, în Kosovo, deci foarte departe, în timp şi spaţiu, de ceea ce îşi aminteşte naratorul meu în carte. Mai târziu, când am mers în locurile din carte cu un fotograf, pentru un proiect, chiar am fost curios să văd ce feste mi-a jucat memoria. Am găsit totul la detaliu, inclusiv cele trei poduri din Parcul Tineretului. Prima memorie, aceea din copilărie, probabil că are cel mai puternic impact. Sunt convins că unele lucruri văzute acum zece ani le-aş greşi, dar amintirile din copilărie nu se şterg. Totuşi, s-au şi schimbat multe locuri pe care le-am descris în carte. Cel puţin scara blocului, unde am situate vreo trei sau patru povestiri, era radical diferită de cea de acum 20 de ani. Şi, pe lângă schimbările generale pe care le ştim cu toţii: că au apărut multe farmacii, bănci şi case de pariuri, în spatele blocului, unde jucam noi fotbal, acum e o parcare. Cel mai interesant  a fost când am mers pe Strada Stoian Militaru din zona Constantin Brâncoveanu, unde acum 30 de ani erau case. Pe vremea lui Ceauşescu, prin curţi erau ţigănci care vindeau borş şi gume Turbo, iar acum casele s-au transformat în vile cu două-trei etaje. Dar pe gardul unde scria „Borş“ când eram eu mic, tot „Borş“ scrie. Locatarii şi-au reconstruit casa, au transformat-o într-o vilă cochetă, dar vând în continuare borş.

În ce zone din Bucureşti ai crescut?

Am avut o copilărie complicată. În Brâncoveanu, unde stăteam cu mama, era viaţa de zi cu zi, iar în Tineretului stăteau tatăl meu şi bunicii din partea lui, unde mergeam în weekenduri. În clasele V-VIII 

am învăţat la două şcoli din zona Tineretului. 

„Traseul du-te vino între două familii“

Era obositor să te plimbi dintr-o casă în alta, de la mama la tata?

Nu, pentru că nu te oboseşte nimic când eşti copil. Mai ales că pe vremea lui Ceauşescu se circula şi prin parcul

Tineretului cu maşina. Ţin minte că mă lua tatăl meu. Poate psihic era obositor, dar asta nu ţine de drum, ci de traseul du-te vino între două familii. Sunt convins că toţi cei care am avut parte de o familie destrămată ştim că eşti împărţit în două, dar nu ne-am dat seama pe loc, ci după. Copilul e foarte egoist şi vede numai apropierea. Bineînţeles că, atunci când mă certa mama, mă gândeam la tata şi invers – aşa apar şi rănile care nu prea se închid. La mine a fost îndelungată lupta de reîncredinţare; a durat până pe la 16 ani. Aunci a fost acea înfăţişare celebră în faţa judecătorului în care luai decizia finală: următorii doi ani îi petreci cu mama sau cu tata? Chiar şi atunci mi s-a părut puţin penibil. Ce să aleg? Să mă mut brusc? Am rămas cu mama.

    (O vacanţă din copilăria lui Bogdan-Alexandru Stănescu 

FOTO: Arhiva personală a scriitorului)

Mama îţi citea cărţi în primii ani de viaţă?

Da, până prin clasa I, când am început să citesc ca lumea. Mi-am dat seama că aşa poţi să-ţi 

controlezi singur povestea, fără să mai stai după mama care e obosită sau poate n-are chef. De atunci am imaginea asta cu administratorul care suna la uşă şi ea nu-i răspundea pentru că-mi citea „Căpitan la cincisprezece ani“. 

Ce personaje voiai să fii?

Proiecţia se schimba odată cu cartea. Am fost multe personaje din seria Jules Verne: marinar, explorator; pe urmă a venit Dumas cu muschetarii şi am trecut prin toate personajele pozitive de acolo.

„Iar ne-a stins Ceauşescu lumina!“

Cele negative nu te atrăgeau?

Mă atrag acum, începând cu cariera mea de cititor profesionist. E mult mai greu să faci un personaj negativ reuşit decât unul pozitiv. Ştim că oamenii nu sunt integral buni sau răi; bogomilismul ăsta nu funcţionează, iar dacă faci o proză structurată pe personaje antagonice e ratată din start. E o regulă în creative writing: să faci un personaj care să nu fie monolitic. Un personaj negativ trebuie să aibă nişte părţi bune. De exemplu, Humbert Humbert din „Lolita“ nu e numai un monstru pedofil, ci e fermecător în felul lui. Asta e şi ambivalenţa romanului: devii atras de un monstru, de multe ori te identifici cu el şi, la un moment dat, trebuie să îţi revii, să îţi dai seama că nu e bine. Prozatorul reuşeşte să te vrăjească.

Ajungi să empatizezi cu personajul.

Da, deşi nu vrei. 

Şi e bine?

E bine pentru experienţa lecturii şi pentru că te pierzi câteva ore în lumea aia. Nu ieşi 

de acolo la fel cum ai intrat. 

O să mă întorc la vremuri de demult, mai precis la Decembrie 1989. Erai mic atunci, ce-ţi aminteşti despre Revoluţie? 

Da, eram în clasa a IV-a. Îmi amintesc o stare generală de tensiune, mai ales în zilele în care se auzea despre ce se întâmpla la Timişoara. Adulţii vorbeau în şoaptă despre lucrurile alea. Pe urmă îmi amintesc ziua în care au început să treacă pe sub balconul meu coloanele de muncitori care veneau de la IMGB (n.r. – Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti). Şi ţin minte miile de oameni şi şocul pe care l-am simţit când am auzit strigându-se: „Jos Ceauşescu!“. Mi s-a părut ireal. 

Cine era Ceauşescu pentru tine la vârsta aia?

Era nenea a cărui poză se afla pe prima pagină a fiecărui manual, nenea din tabloul de deasupra tablei negre, nenea căruia îi cântam „Trei culori cunosc pe lume“. Prin ’87 - ’88, se închidea lumina regulat vreo oră, în fiecare seară şi probabil auzisem pe la şcoală ceva sau nişte adulţi vorbind, că, la un moment dat, eram acasă în bucătărie şi am zis: „Iar ne-a stins Ceauşescu lumina!“. Şi atunci mama m-a plesnit pentru prima oară: „Să nu mai spui aşa ceva!“. 

Îmi amintesc o stare generală de tensiune, mai ales în zilele în care se auzea despre ce se întâmpla la Timişoara. Adulţii vorbeau în şoaptă despre lucrurile alea. 

„Cred că suntem o generaţie traumatizată“

Ce gânduri ai mai avut când ai auzit lumea scandând „Jos Ceauşescu!“?

De gânduri originale n-am avut timp, pentru că apăruse panica părinţilor. Se vorbea despre 

aşa-zişii terorişti care împuşcau oameni. Pe urmă, s-au organizat gărzi de locatari care făceau cu schimbul la o puşcă în scara blocului şi totul s-a desfăşurat rapid. Ăştia care eram copii atunci cred că suntem o generaţie traumatizată, fiindcă am avut parte şi de acea execuţie de Crăciun, televizată cu mândrie. M-am uitat cu toată familia, a fost ca un film, dar nu mai ţin minte reacţiile celor din jur. Cred că am fost atât de şocat, încât n-am mai înregistrat ce spuneau. Probabil erau îngroziţi şi fericiţi în acelaşi timp. Apoi, primul film pe care l-a dat Televiziunea Română chiar noaptea a fost „Ferma animalelor“. Film de animaţie, de fapt. Eu m-am bucurat că vedeam desene la ora aia!

Dincolo de faptul că te-ai mirat, când ai privit execuţia la televizor, te-ai şi speriat?

Bineînţeles. Erau nişte oameni pe care îi ştiam din manualul şcolar. În plus, coloana oficială trecea câteodată pe sub balconul nostru, că blocul era la Şoseaua Olteniţei, singurul drum care ducea spre IMGB. A fost la fel de şocant ca moartea unui copil de pe scara blocului, care s-a înecat; vorbesc despre el şi în carte (n.r. – „Copilăria lui Kaspar Hauser“): nişte cunoscuţi de-ai tăi sunt împuşcaţi în direct. Şi am avut senzaţia că ceva nu era în regulă, pentru că împuşcăturile alea nu sunau ca în filme, ci erau ca nişte pocnitori. 

Părinţii ţi-au vorbit atunci despre viitor? 

Mi-e teamă că părinţii erau prea tulburaţi pentru a face proiecţii de genul acesta. Am zis de generaţia noastră că e traumatizată, dar n-aş vrea să fiu în pielea lor, a celor care erau maturi atunci. Ei se născuseră şi crescuseră în comunism şi cunoşteau foarte bine acel sistem, se deprinseseră şi cu lipsurile. Brusc a început capitalismul sălbatic de după ’90. Au devenit pasionaţi de politică, cei mai mulţi au votat greşit şi nu dau vina pe ei, pentru că nu au avut cum să-şi păstreze capul pe umeri în haosul ăla. Asta am înţeles abia după vârsta de 30 de ani.

Ce schimbări importante îţi aminteşti de la începutul anilor ’90?

Apariţia dozatoarelor TEC şi prima îngheţată ca lumea, nu aia cu ursul polar. Cel mai puternic şoc a fost, cred, când am realizat că există mai multe arome de îngheţată şi de suc. Erau cuvinte foarte exotice care veneau la pachet cu aromele: mango, de exemplu. Noi ştiam doar de banane şi de portocale: bananele erau verzi şi apăreau iarna, trebuia să le ţii pe ziare să se coacă, iar portocalele, tot aşa, erau de multe ori cadoul de Crăciun. De Moş Gerilă, de fapt.  

Poţi să-mi faci un portret al elevului Bogdan-Alexandru Stănescu, din şcoala generală până în liceu? 

O să fie un potret destul de compozit, pentru am fost un elev cuminte în clasele I-IV, după care a urmat o adolescenţă lungă şi zbuciumată. Include exmatriculări repetate, prima din Şcoala Generală „Ion Creangă“, în clasele V-VIII, care s-a lăsat cu o mutare în Şcoala Nr. 97, şi a doua în Liceul „Spiru Haret“, care s-a lăsat cu o mutare dintr-o clasă de mate-fizică la uman, la limbi străine, unde, în sfârşit, m-am liniştit. Când dorinţa părinţilor se suprapune tăcerii copilului, ajungi la mate-fizică, unde nu ai ce căuta. Şi te uiţi la tablă şi începi să protestezi în felul tău. 

Părinţii unde lucrau?

Tata lucra la TAROM, era economist, şi mama la Centrul de Calcul, la IMGB. 

Am citit într-un interviu că tatăl tău s-a mutat în Statele Unite la un moment dat.

Imediat după Revoluţie. A avut un job câţiva ani buni acolo, unde mă mai chema vara. Să te trezeşti la 11 ani în New York era ceva de vis! Abia apăruse „Terminator 2“ şi l-am văzut la un cinematograf de pe Broadway. N-am înţeles nimic la prima vizită, dar îmi aduc aminte întoarcerea, după două luni, care a fost deprimantă. ;

„Am prins tot soiul de revolte ale Ligii Studenţilor şi am ieşit în stradă în vreo trei ani diferiţi“

FOTO: Eduard Enea 

La ce te-ai gândit când te-ai apucat să studiezi literatură?

M-am gândit că asta făceam bine: citeam. Mi-am dat seama prin liceu, pentru că atunci am reuşit să mă desprind radical de dorinţa părinţilor de a mă vedea avocat sau economist. Şi prima oară m-am opus vocal prin clasa a XI-a: „Vreau să dau la Litere“. Au urmat contraargumente cu duiumul: „o să mori de foame“, „sunt atâţia talentaţi care nu reuşesc“, „o să ieşi profesor şi o să-ţi urăşti zilele“. Ştiu că atunci aveam această proiecţie a mea la 40 de ani: profesor de literatură într-un liceu şi eram foarte fericit. Nu s-a îndeplinit. 

De ce?

Mi-am găsit altă meserie! Dar am predat şi încă mai predau creative writing. Ţin minte că am intrat în presă din anul II de facultate şi că mi-au plăcut oamenii pe care i-am găsit în redacţie, nu neapărat meseria. Am avut privilegiul de a fi coleg cu Ioan Es. Pop şi cu Daniel Nicolescu şi de a învăţa de la ei să fac corectură, redactare, chiar să şi scriu. De acolo până la editură au fost cinci ani în care am făcut mai multe lucruri, chiar şi puţină televiziune, care nu mi-a plăcut. 

Emil Botta: Droguri, pasiuni, literatură

Cum a fost studenţia, din moment ce nu te-ai mutat din Bucureşti?

Au fost nişte vremuri complicate, pentru că am prins tot soiul de revolte ale Ligii Studenţilor şi am ieşit în stradă în vreo trei ani diferiţi. Îmi aduc aminte şi acum sloganurile urlate în Piaţa Universităţii: „Nu staţi la balcoane, că muriţi de foame!“. Dar a fost bine, pentru că încet-încet se restrângea aria de studiu, iar la masterat am făcut ce mi-a plăcut, în sfârşit: literatură comparată, cu subiect ales de mine, literatura manierismului – jurnalul lui Pontormo, însemnările lui Da Vinci, sonetele lui Michelangelo.

Când l-ai descoperit pe Emil Botta, despre care ai povestit cu alte ocazii?

Era un anticariat la facultate, pe casa scării care ducea spre barul de la Litere. Într-o coşmelie plină de cărţi de sus până jos, stătea un tip ciudat şi palid care fuma non-stop. Noi mergeam acolo în căutarea unor cărţi din seria de studii de teoria literaturii, iar el ne spunea: „Lăsaţi prostiile astea, citiţi literatură, că e mai bună decât teoria“. M-am dus odată singur, i-a plăcut lui de mine şi mi-a dat un volum de Emil Botta: „Un dor fără saţiu“. M-a taxat cu un leu şi mi-a şi citit atunci din carte un poem despre opium. Aşa am avut revelaţia că un poet pe care nu-l cunoşteam foarte bine putea scrie despre droguri într-o perioadă destul de puritană, cel puţin la suprafaţă. Lumea lui Emil Botta e destul de complexă şi aiuritoare: cu droguri, cu pasiuni, cu multă literatură. Doctoratul meu e despre Emil Botta.

A debutat ca poet după 30 de ani

Când ai intrat la facultate, erai nerăbdător să cunoşti anumiţi scriitori? Îţi vin în minte nişte întâlniri?

Ca orice student care dă la Litere din pasiune, am crezut că facultatea aia te face scriitor. Prin al doilea an mi-am dat seama că nu e nimic mai fals şi că scriitorii trebuie căutaţi în altă parte. Ce m-a ajutat a fost faptul că m-am angajat din al doilea an de facultate şi am intrat în lumea scriitorilor, cu tot ce presupune ea: orgolii, boemă, risipă, talent şi o doză enormă de inconştienţă. Pentru mine, providenţială a fost redacţia „Ziarului de Duminică“, pentru că am învăţat o meserie în timp ce colegii mei de facultate încă se jucau pe computer în Grozăveşti şi pentru că mi-am dat seama relativ devreme ce vreau să fac. O altă întâmplare providenţială a fost angajarea, în paralel, în redacţia revistei „Luceafărul“, unde am început să scriu foarte serios cronică literară şi am învăţat, de unul singur, să citesc profesionist. Am cunoscut foarte mulţi oameni grozavi în perioada aceea, oameni pe care n-o să-i uit niciodată: un exemplu care-mi vine acum în minte e scriitorul Alexandru George.  

La debutul literar ai avut temeri?

Nu aşa mari, pentru că am luat-o uşor. Am debutat cu un volum de epistole, scris cu Vasile Ernu, iar responsabilitatea s-a împărţit. Apoi, am debutat cu un volum de poezii, după 30 de ani, când nu mai ai nici emoţiile, nici inconştienţa tinereţii. Ce pot ceilalţi să-ţi facă? Eventual să-ţi spună că eşti slab, dar există întotdeauna ocazia de a dovedi că nu eşti şi de a scrie ceva mai bun. 

Le recomanzi tinerilor scriitori să privească lucrurile aşa, dacă la debut nu sunt primiţi cum se aşteaptă?

Mă feresc să fac recomandări, pentru că fiecare are drumul lui şi e puţin stupid să spui: „Trebuie făcut aşa“. M-aş feri de debutul grăbit, dar şi de cel întârziat. Momentul potrivit e cel când eşti foarte sigur şi simţi că trebuie să scapi de textul ăla ca să te apuci de altul. Îmi amintesc că am vrut să debutez când lucram la revista „Luceafărul“, prin 2003-2004, mai ales că aveam destule poezii adunate. Nu ştiu de ce n-am făcut-o, dar acum mă felicit, pentru că le-am recitit: erau texte încărcate de metaforă. De exemplu, îmi imaginam nişte smârcuri, erau şi mulţi peşti acolo. Ideea nu era rea, dar era prost transpusă în text. După 20-23 de ani, vine un soi de luciditate. În plus, ai timp să citeşti mai mult. Fără să citeşti nu cred că poţi să faci literatură.

„Piaţa de carte din România începuse să îşi revină spre sfârşitul anului trecut, dar ne-au izbit cu noi taxe“

 La Gala Radio România Cultural    FOTO: Alexandru Dolea

Cum ai ajuns la Polirom?

Lucram la „Ziarul de Duminică“ şi la ProTV, când a apărut pe site-ul editurii un anunţ că se caută redactor-şef. Mi l-a arătat cineva şi mi-am depus CV-ul, deşi n-am crezut că o să mă angajeze. Eram jurnalist, ţineam cronică literară, dar redactarea de ziar e cu totul diferită de cea de carte. N-am ştiut în ce mă băgam.  

Cum au fost primele zile?

Groaznice. Am avut mari emoţii, mai ales la prima carte, „Frica“ de Michael Crichton, căreia i-am dat bunul de tipar. Romanul era plin de termeni tehnici. 

Astăzi te scoate din sărite vreun scriitor de la noi sau din afară?

Mai mulţi, dar nu o să zic cine. În meseria asta primeşti mii de manuscrise în fiecare an şi toate sună la fel, deci mai curând mă scoate din minţi un curent general editorial decât un autor anume, pentru că autorii fac ce pot: scriu. Totuşi, nu-mi place scriitorul arivist, care vrea de fapt să ajungă în altă parte. Îmi place scriitorul pasionat de propriul text ca Filip Florian, care bibileşte un roman ani întregi. Dacă ar vrea să câştige ceva, ar preda un roman pe an. Şi îmi plac mulţi poeţi autentici, care nu au ce câştiga din această meserie. 

În viaţa ta profesională, cine e pe primul loc: scriitorul, cititorul sau traducătorul? 

Ca frecvenţă a muncii depuse e cititorul, iar al doilea cred că e traducătorul. Depinde. Anul trecut am scris mult şi n-am tradus. Anul ăsta traduc trei cărţi deodată şi o să scriu mai puţin. 

E ceva ce nu-ţi place deloc la munca de editor?

Faptul că lucrez în România. E atât de bine să fii editor în altă parte, dar nu în ţara cu cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor din Europa. E o piaţă foarte mică şi de aici decurg altele: tiraje foarte mici, faptul că plătim slab traducătorii, că şi noi, editorii, avem salarii mici. Am făcut o ofertă pentru un roman care face furori acum în Statele Unite şi agentul mi-a mulţumit şi m-a întrebat: „Dar de ce oferi atât de puţin? Uite, din Ungaria am primit un avans de 6.000 de euro, din Polonia 4.500 de euro. Tu dai 1.000?“. I-am răspuns: „Păi, da. Şi avansul corect calculat ar fi cam de 500 de euro, dacă comparăm cele trei pieţe de carte“. Asta e partea care nu îmi place, dar practic nu are legătură cu editarea de carte. Din nefericire, n-am cum să fiu optimist, pentru că nu se vede nicio lumină la capătul tunelului – piaţa din România începuse să îşi revină spre sfârşitul anului trecut, dar ne-au izbit cu noi taxe şi impozite.  

Cu Filip Florian, Mircea Cărtărescu şi Jan Koneffke, la Târgul de Carte de la Leipzig din acest an

FOTO: Facebook Zoom in Romania

O întrebare pentru latura scriitoricească: Cum ai găsit vocea pentru volumul „Copilăria lui Kaspar Hauser“?

Vocea a fost cea mai dificilă parte din căutarea care a premers scrierii. Intuitiv, o aveam de ani, de când am început să scriu pentru o colecţie făcută de Editura Art, am tot exersat-o, o ştiam cumva, dar nu-mi ieşea stilul povestirii: era prea rapid, aruncam totul dintr-o singură frază. Am şi o povestire scrisă aşa, dar controlat. Mi-a luat vreo şase-şapte proze până să-mi dau seama că trebuie să mă calmez un pic şi să povestesc domol. Aveam o teamă faţă de abordarea tradiţională a prozei; trebuia să fie un pic mai avangardistă. Am temperat pornirea aia, pentru că, dacă o duci la extrem, s-ar putea să-ţi pierzi cititorii de la prima pagină. 

Ţi-ai stabilit structura cu mult timp înainte?

Nu, am început să scriu cu prima proză şi, după aia, au curs cronologic, cu excepţia unei proze pe care am scris-o în ultimul rând şi am inserat-o pe la mijloc. Simţeam că e ceva neclar între perioada liceului şi cea a primului job. Lipsea facultatea. 

Au fost şi reacţii negative după publicarea cărţii?

Am avut obiecţii, dar părerea generală a fost pozitivă. Am fost norocos, dat fiind că-l consider un fel de debut în proză. Dintre părerile negative nu pot spune că au fost critici aduse calităţii textului, ci porneau de la opoziţia proză scurtă – roman, pentru că am lăsat o ambiguitate în carte. Prozele pot fi citite de sine stătător sau pot fi văzute ca nişte capitole ale unui roman de formare, iar criticile veneau din partea celor care preferau să-l citească ca pe un volum de proză scurtă şi spuneau că e o exagerare să îl numeşti roman. N-am scris nimic sub titlul cărţii, dar apare pe coperta a patra un text cu care sunt de acord. Şi eu consider că e roman, mai curând, decât volum de proză scurtă, pentru că avem aceeaşi voce şi acelaşi personaj matur care filtrează amintirile şi unifică corpul textului. Poate fi un roman caleidoscopic, un roman de proză scurtă, poate fi orice. Cred că nici nu contează aşa mult. 

„Lucrând cu memoria, totul devine ficţiune“

Ţi-ai propus să îi determini pe cititori să îşi pună anumite întrebări după încheierea lecturii?

Nu neapărat să îşi pună întrebări, dar să-i zgudui puţin, să rămână tulburaţi, să nu treacă prin carte ca prin apă. Nu am avut un public în minte; în momentul în care anticipezi foarte exact reacţia publicului, scrii pentru a o obţine. A fost şi un act terapeutic, un act existenţial mai mult decât pur literar.  

Cred că ţi s-a mai pus întrebarea asta: care parte e realitate şi care e ficţiune?

Da, şi de fiecare dată am răspuns că nu contează, pentru că, lucrând cu memoria, totul devine automat ficţiune. Chiar dacă mă contrazic cu ce am explicat mai devreme, că locurile pe care le-am descris din amintire sunt exact aşa, intervine un aer care schimbă tot ce era în amintire. Nimic nu trece netransformat în literatură. Ce ar trebui să ne dorim ar fi: ce facem în literatură să aibă impactul pe care îl are amintirea asupra celui care scotoceşte după ea. 

Cum îi explici cuiva care n-a citit „Copilăria lui Kaspar Hauser“ cine e Tătuţu?

E un factor de maturizare; trebuie să apară în viaţa unui copil un povestitor. Te ataşezi de un model, de un om care îţi prezintă lumea într-un anumit fel şi te învaţă şi cum să te lupţi prin ea. El e un personaj fabulos care îi oferă logosul, arma cuvântului, acestui copil nefericit şi rupt între două familii. Îl învaţă limba cartierului, îl învaţă să iasă din încurcături vorbind. Nu-i reuşeşte întotdeauna, mai pleacă şi cu vânătăi, dar e modelul lui de povestitor. 

Familia reuşeşte să te scoată din literatură?

Suntem o familie destul de unită. Soţia mea lucrează cam în acelaşi domeniu, iar copiii – băiatul meu are 10 ani, iar fiica mea împlineşte în vară 8 ani – au început să înţeleagă cu ce ne ocupăm, cam care sunt valorile pe care le avem şi că ar fi cumva diferite de ale altor familii pe care le cunosc. Au început să citească şi ei destul de serios. Dacă eu scriu, mai pun şi ei mâna pe creion; au început să scrie tot felul de basme. Încerc să îi smulg din trendul imitaţiei celorlalţi copii, pentru că, dacă i-aş lăsa, ar fi 

non-stop la calculator.

CV              

Numele: Bogdan-Alexandru Stănescu

Data şi locul naşterii: 29 mai 1979, Bucureşti 

Studiile şi cariera: 

Este absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti şi, din 2012, este doctor în literatură cu teza „Emil Botta: Ars moriendi“. 

A debutat cu cronică literară în 1999, în revista „Luceafărul“, când era şi junior editor la „Ziarul de Duminică“.

O perioadă, a lucrat pentru emisiunea TV „Parte de carte“, iar din 2006 este coordonatorul colecţiei „Biblioteca Polirom“, din cadrul Editurii Polirom. 

În 2010, a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul „Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc“. Doi ani mai târziu, a debutat ca poet cu volumul „Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul“. 

În 2014, a fost distins cu Premiul „Tânărul scriitor al anului 2014“, la Gala Tinerilor Scriitori. 

A tradus, printre alţii, din Alberto Manguel, James Joyce şi Paul Auster. 

Locuieşte în: Bucureşti