Totalitarismul, dincolo de cifre şi de date

Pentru cei mai mulţi dintre noi, istoria înseamnă o succesiune de evenimente ce s-au petrecut într-un secol ori într-un an anume, într-o lună sau într-o zi. Iar secolele, anii, lunile, zilele reprezintă, în chip fatal, numere şi se transcriu în cifre. Numere, cifre ce trebuie memorate.

De unde, poate, şi locul comun, dar nicidecum riguros exact potrivit căruia istoria, mai exact istoriografia, pot fi ceva nu tocmai agreabil fiindcă suprasolicită capacitatea noastră de a memora.

Deşi apărută în colecţia Istorie contemporană a editurii Humanitas, cartea Diavolul în istorie- Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX, semnată de Vladimir Tismăneanu, scrisă iniţial în limba engleză, tipărită în 2012, la editura Universităţii California şi tradusă în limba română de Marius Stan, nu este nici pe departe o carte de istorie. Dar nu este una ostilă istoriei. Cu atât mai puţin nu este una în care importantă să fie supremaţia numerelor ori obsesia cifrelor.

Lucrarea face, fără doar şi poate, apel la date, la evenimente istorice. Cele mai multe din intervalul secolului al XX lea. Menţionează numere, citează cifre. Se serveşte de ele, le interpretează din perspectivă calitativă. Obsesia comparativ-cantitativă e programatic exclusă şi sistematic evitată. În scrierea acestui eseu, copleşitor prin profunzimea şi originalitatea analizei, prin bogăţia informaţiei, prin vastitatea bibliografiei, profesorul Vladimir Tismăneanu a pornit de la o aserţiune fundamentală aflată într-o carte de căpătâi pentru cine vrea să cunoască adevărata istorie a secolului al-XX-lea. E vorba despre Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin, carte semnată de Tymothy Snyder, accesibilă şi cititorilor români graţie tot editurii Humanitas care ne-a pus-o la dispoziţie în anul 2012. „Regimurile nazist şi sovietic au transformat oamenii în cifre. Misiunea noastră, ca umanişti, ‒ subliniază Tymothy Snyder ‒ este să transformăm din nou cifrele în oameni“.

Exact asta face Vladimir Tismăneanu. Se ocupă de oameni, de oamenii secolului al-XX-lea, ba chiar într-o oarecare măsură şi de cei din secolul al-XXI-lea, care au fost parte ‒ victime sau autori ‒ ai vastelor operaţiuni de inginerie socială reprezentate de totalitarismele şi religiile seculare reprezentate de comunism şi de fascism. Un comunism şi fascism care adesea şi-au reclamat raporturile, poziţiile, ideologiile discordante, antitetice, inamice. Dar care, şi unul, şi celălalt, „au detestat şi au denunţat liberalismul, democraţia şi parlamentarismul“ socotiţi „inamici concreţi“, au propăvăduit dispariţia clivajelor sociale, au avut ambiţia de a sacraliza politicul, au subordonat individul grupului, au căutat vinovaţi şi ţapi ispăşitori pentru ceea ce li s-a părut lor că ar fi esenţa răului, au promis un bine utopic, iar în numele lui şi al unui viitor incert au transformat, în cel mai criminal mod cu putinţă, binele în rău. Cu costuri achitate, după cum spuneam, de oamenii secolului al-XX-lea, dar a căror notă de plată mai trebuie onorată şi în veacul în care ne e dat să trăim acum.

S-au scris deja un număr consistent de studii şi de cărţi al căror scop constă în a compara, de a stabili asemănări, de a marca deosebiri între fascism şi comunism. Din felurite motive, pe unii astfel de comparaţii îi irită, îi scandalizează. Poate şi pentru că, după ce stabilesc asemănări, se grăbesc să opereze diferenţe, supralicitând exact şi exclusiv criteriul cantitativ. Capitolul Radicalism utopic şi dezumanizare din cartea de acum a lui Vladimir Tismăneanu revine asupra acestei discuţii cu un oarecare istoric, elimină din analiză criteriile cantitative (ce ţin de durată, întinderea teritoriilor, număr de victime, ş.a.m.d.). Autorul eseului ce prilejuieşte aceste însemnări le examinează „intimitatea negativă“, stabilindu-le în chip original şi convergenţele, dar şi divergenţele.

Pentru noi, cei care ne-am trăit o bună parte din viaţă sub comunism, acesta se identifică frecvent cu un lider suprem şi cu un exacerbat cult al personalităţii. În URSS, celui al lui Lenin i-a urmat cultul personalităţii lui Stalin, violent denunţat de succesorul acestuia, Nikita Hrusciov. Anii stagnării brejnesviste nu au fost însă deloc defectivi de cultul personalităţii lui Brejnev. În România, cultului personalităţii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a urmat cel încă şi mai apăsat, şi mai grotesc, al lui Nicolae Ceauşescu. Ceauşescu a fost Conducătorul. Surprinzător, profesorul Tismăneanu, bun cunoscător al comunismului, al stalinismului pentru eternitate aşa cum s-a manifestat el în România, al totalitarismelor din veacul trecut în integralitatea lor, apreciază (cf. Mitul partidului predestinat) că partidul a existat şi în Germania nazistă, dar „nu a existat niciodată acelaşi tip de magnetism carismatic instituţionalizat pe care l-au manifestat formaţiunile leniniste“. Mai exact, „leniniştii venerau partidul (şi pe lider drept garant al liniei corecte de partid), în vreme ce fasciştii preamăreau personalitatea magnetică a unui lider presupus infailibil“.

În Germania nazistă, teroarea s-a exercitat în special împotriva minorităţilor, de orice fel ar fi fost ele (naţionale, fizice, sexuale), în vreme ce comunismul şi-a orientat represiunea împotriva indivizilor din toate mediile sociale. În fine, e de subliniat că Vladimir Tismăneanu socoteşte fals criteriul înşelător-comparativ ce ar îngădui, pasămite, să se spună că regimurile comuniste ar fi fost mai rele decât cele fasciste. Ambele au fost rele. Rele, fără grade de comparaţie. Rele în absolut.

Comunismul înseamnă triada Marx, Lenin, Stalin. Cele mai multe analize se concentrează, după cum bine ştim, asupra lui Stalin. El e răul suprem. Teoreticianul şi profesionistul terorii. Cartea profesorului Vladimir Tismăneanu revine cu folos asupra binomului Marx-Lenin. Subliniază, în continuarea comparaţiilor dintre nazism şi comunism, că „naţional-socialismul nu a atins fniciodată un nivel de coerenţă teoretică şi sofisticare conceptuală comparabilă cu paradigma marxistă şi descenedenţii lui“ (cf. capitolul Secolul lui Lenin). Observă că „în pofida hybrisului său radical, marxismul ar fi rămas un simplu capitol în istoria ideilor revoluţionare dacă Vladimir Lenin nu l-ar fi transformat în cea mai puternică armă politică de transformare ideologică a lumii“.

Încă şi mai tranşant devine autorul volumului Diavolul în istorie când afirmă: „foarte pe scurt, dacă nu ar fi existat Lenin, nu ar fi existat totalitarism ‒ cel puţin nu în versiunea lui stalinistă“. Iată de ce postcomunismul se identifică cu lupta în vederea eradicării rămăşiţelor leniniste, ale rezidurilor acestuia.

Cartea lui Vladimir Tismăneanu interesează deopotrivă prin capitolul dedicat Dialecticii dezvrăjirii. O dezvrăjire surprinsă nu atât în ţările vestice, aşa cum s-a întâmplat în studii anterioare, ci în manifestările ei în ţările comunismului real. Acolo unde o seamă de intelectuali curajoşi şi lucizi, care au riscat totul, au argumentat şi documentat caracterul criminal al comunismului, au săvârşit o disidenţă a ideilor, dar şi a faptelor.

Eseul descifrează rolul lui Mihail Gorbaciov în disoluţia comunismului, îl plasează pe ultimul lider de la Kremlin în descendenţă hrusciovistă (amintesc în context că excelentul gânditor care a fost istoricul Vlad Georgescu se întreba încă din 1986, într-un editorial rostit de la microfonul Europei libere, în data de 22 februarie 1986, dacă nu cumva Gorbaciov este un nou Hrusciov). Diavolul în istorie abordează politologic-eseistic complicatele evenimente ale anului 1989 şi analizează pericolul naţionalismului in anii de după căderea Imperiului sovietic.

Cartea lui Vladimir Tismăneanu e una complexă. O scriere fundamentală. Şi o lectură aşijderea.


Vladimir Tismăneanu- DIAVOLUL ÎN ISTORIE- Comunism, fascism şi câteva lecţii ale secolului XX; Editura Humanitas, Bucureşti, 2013