Timothy Williamson, în dialog cu Mircea Dumitru, despre adevăr şi post-adevăr: „Oamenii au senzaţia că au o licenţă de a crede orice au chef“
0
Marţi seară, la Ateneu, Timothy Williamson, profesor la Universitatea Oxford, şi Mircea Dumitru, fost ministru al Educaţiei şi, în prezent, rector al Universităţii din Bucureşti, au dialogat despre adevăr şi fals, despre ce este post-adevărul în relaţie cu cele două şi despre democraţie.
Williamson a început cu o anecdotă prin care a reliefat cât de uşor se poate distinge adevărul de fals, dar şi pentru a arăta că în cazul post-adevărului, lucrurile stau diferit. La începutul anului, consiliera preşedintelui american Donald Trump, Kellyanne Conway, a menţionat, într-un interviu, un masacru care ar fi avut loc în Bowling Green, Kentucky. Acest masacru nu a existat de fapt, iar Conway l-a mai invocat de încă două ori după acest moment. Williamson a punctat: dacă ar fi fost un masacru acolo, ea ar fi spus adevărul, iar dacă acesta nu s-ar fi întâmplat, Conway ar fi spus o minciună. Pentru că, în realitate, masacrul de la Bowling Green nu s-a întâmplat, ea a minţit. Acesta este punctul în care intervine noţiunea de post-adevăr.
Post-adevărul, caracteristică a politicii populiste
Williamson a descris post-adevărul ca pe o caracteristică a politicii populiste. Conceptul „descrie un anumit tip de climat politic şi de climat cultural”, a clarificat el, climat în care există o lipsă de respect pentru adevăr. Conform filosofului britanic, post-adevărul nu este o alternativă, nu este un concept menit să înlocuiască noţiunea de adevăr, el fiind specific unei anumite zone, anume cea politică.
„Cât despre post-adevăr, el nu este o înlocuire a adevărului, nu este o alternativă, cei care folosesc noţiunea nu o fac cu intenţia de a spune că adevărul nu există”, a spus Williamson.
Există oameni, de obicei anumiţi politicieni, cărora nu le pasă dacă ceea ce spun este adevărat, precum şi oameni care îi ascultă şi nu prea le pasă dacă ceea ce aud este adevărat. Pentru a întări această idee, Williamson a dat un exemplu care să ilustreze un astfel de climat, exemplu despre care a menţionat că nu ştie dacă este adevărat. Episodul ar fi fost relatat de către un fost majordom al lui Trump. Conform acestuia, când actualul preşedinte al SUA îşi prezenta unul dintre cluburi unor oameni, a arătat către o placă de faianţă pictată, de pe un perete, susţinând că ar fi opera tânărului Walt Disney. Cineva l-a întrebat dacă e adevărat, iar răspunsul lui Trump a fost: „Cui îi pasă?”.
Exemplul de mai sus reliefează, după Williamson, faptul că apelul la emoţie şi la credinţă (nu în sensul religios, ci în sensul de a crede pur şi simplu ceva) este predominant în societăţile actuale. La acesta se adaugă lipsa de respect pentru adevăr şi lipsa de interes pentru a descoperi adevărul.
Mircea Dumitru a intervenit în anumite momente pentru a face precizări pe lângă cele spuse de Williamson. Una dintre acestea a fost că post-adevărul nu este o valoare de adevăr adăugată la cele două, de adevăr şi fals, şi că persoanele cărora nu le pasă atât de mult de adevăr, se bazează mai degrabă pe propria imaginaţie decât pe fapte. Astfel, aceste persoane pot inventa tot felul de poveşti.
Relativismul poate crea confuzii
Williamson a menţionat că oamenii nu au o viziune alternativă asupra adevărului, dar că nu le pasă dacă ceea ce li se spune este sau nu adevărat. De asemenea, mulţi dintre aceştia sunt adepţi ai relativismului, considerând că ceea ce este adevărat sau fals depinde de unghiul din care privim.
Printre relativişti, a spus Williamson, există şi confuzia între adevăr şi certitudine. Deşi pot părea unul şi acelaşi lucru, dacă ne gândim la diferenţa dintre ceea ce nu e adevărat şi ceea ce nu e cert, la diferenţa dintre non-adevăr şi non-certitudine, atunci vom observa că diferenţa dintre cele două concepte este mare. Din nou, filosoful britanic a exemplificat: dacă cineva spune: << există viaţă inteligentă în alte galaxii. >> este riscant, însă dacă spune: << nu e cert că există viaţă inteligentă în alte galaxii.>>, atunci este o simplă remarcă evidentă.
Mircea Dumitru a evidenţiat că Willamson vine din sensul opus proiectului filosofiei moderne, vorbind despre credinţă în termeni de cunoaştere.
Rectorul Universităţii din Bucureşti a citat din prefaţa cărţii filosofului, „Cunoaşterea şi limitele sale” (”Knowledge and Its Limits”):„Dacă aş rezuma această carte în două cuvinte, acestea ar fi: Întâi cunoaşterea”
Williamson a dezvoltat pe marginea acestui subiect, considerând că motivul pentru care pentru el primează cunoaşterea în faţa credinţei, este acela că el vede o importanţă politică a adevărului care este legată direct de importanţa cunoaşterii.
„Cred că până şi noţiunile abstracte ale epistemologiei au repercusiuni politice. Cea mai importantă parte a distincţiei între cunoaştere-credinţă este că cea din urmă poate să fie falsă, dar cunoaşterea, prin definiţie, nu poate”, a punctat Timothy Williamson.
Astfel, deşi masacrul din Bowling Green nu a avut loc, oamenii pot crede în continuare că s-a întâmplat, credinţa lor poate fi aceasta.
Un alt exemplu dat de Williamson este scuza pe care au oferit-o SUA şi Marea Britanie cu privire la invazia Irak-ului din 2003: existenţa armelor în masă, lucru care s-a dovedit, ulterior, a fi fals.
Premierul de atunci al Regatului Unit, Tony Blair, a pus accentul pe credinţa lui, nu pe cunoaştere, că acele arme existau. Întrebarea cu adevărat importantă nu era dacă a crezut că nu existau ci dacă a ştiut că nu existau acele arme. O credinţă iraţională, dublată de lipsa de verificări a faptelor, a punctat Williamson, nu este suficientă pentru a acţiona.
Un alt caz, scepticismul
Conform scepticismului, în epistemologie, cunoaşterea este imposibilă. În general, ca atitudine filosofică, scepticismul a fost privit ca un mod extrem de a filosofa, benign şi chiar ajutător, adesea considerându-se că e bine să ai îndoieli.
Totuşi, în lumea contemporană, scepticismul, a atras atenţia Williamson, capătă un aspect mult mai sinistru, mai ales când ne gândim, spre exemplu, la schimbarea climatică.
„Oamenii au senzaţia că au o licenţă de a crede orice au chef. Este foarte simplu să crezi că nu există schimbare climatică pentru că astfel nu trebuie să faci acţiuni scumpe în legătură cu acest lucru”, a spus filosoful de la Oxford.
Williamson a continuat prin a distinge între aceste două cazuri: relativism moral şi scepticism moral.
În cazul relativismului moral, se spune adesea că este filosofia toleranţei. Totuşi, relativistul nu ştie care sunt răspunsurile la anumite întrebări pentru că el nu crede că există vreun răspuns corect, ci doar atitudini diferite cu privire la lucruri diferite. Astfel, relativistul nu spune neapărat nici că toleranţa e de preferat intoleranţei.
Spre exemplu, a spus Williamson, el nu poate răspunde dacă este greşit sau nu să mâncăm carne, în timp pe scepticul moral consideră că nu există un răspuns la întrebare, fiind imposibil să cunoaştem răspunsul corect.
Williamson a încheiat cu o discuţie despre experţi şi despre felul în care oamenii nu mai au încredere în competenţa lor. El a povestit cum, în timpul campaniei care a precedat Brexit-ul, întrebat dacă poate spune numele unui economist care să considere că ieşirea din Uniunea Europeană ar fi benefică pentru economie, un politician britanic a spus că este de părere că oamenii din Marea Britanie s-au săturat de astfel de experţi.
El a identificat una dintre sursele problemei în încercarea jurnaliştilor de a fi obiectivi şi care trebuie să dea şi opinia contrară, uneori minoritară, chiar dacă greşită, a experţilor. Din această cauză, oamenii ajung să creadă că experţii nu se pot pune de acord, aşa că adevărul devine o alegere a opiniei care convine cel mai mult fiecăruia.
Peste această problemă, a adăugat Williamson, se suprapune şi faptul că oamenii nu au timp să caute informaţiile relevante pe subiectele care îi interesează, iar dacă au, nu au întotdeauna capacitatea de a le analiza. Oamenii nu pot face o analiză adecvată a dovezilor pentru că nici nu ştiu în cine pot să aibă încredere, de multe ori problema fiind una de judecată socială: oamenii tind să creadă mai degrabă un cercetător de la o universitate de prestigiu, decât un cercetător de la o universitate mai mică.Ei ajung să se lase convinşi mai degrabă de însuşiri personale decât de dovezile propriu-zise.
Se încarcă comentariile...
