Volumul lui Theodor Cristian Popescu, la origine teză de doctorat, îndeplinea, fără doar şi poate, toate condiţiile cerute unei cercetări de tip academic, însă avea şi o latură conţinut confesivă, fiind mărturia cuiva care a făcut nemijlocit parte, în anii 90, din rândul respectivilor pionieri.

Fără doar şi poate că era demult nevoie de o nouă cercetare al cărei rost era acela de a surprinde dinamica fenomenului, complexitatea lui evidentă. Cu atât mai mult cu cât era limpede că respectivul fel de teatru a dobândit un plus de proeminenţă, şi nu doar eminamente cantitativă, în peisajul teatrului românesc. A crescut numărul artiştilor care, din motive felurite (enumerate şi analizate în cartea ce a generat aceste comentarii), au îmbrăţişat această formă de teatru care şe deosebeşte de teatrul de stat/instituţionalizat prin multiple dominante nu doar prin forma de finanţare, prin estetici şi obiective individualizate. Acestea fiind, la urma urmei, principalul argument în favoarea existenţei lui.

Cartea Iuliei Popovici, Elefantul din cameră. Ghid despre teatrul independent (Editura Idea &Design Print, Cluj-Napoca, 2016), nu este şi nici nu aspiră să fie (relevant în acest sens textul În loc de cuvânt introductiv) o imagine exhaustivă asupra teatrului alternativ. O fotografie atotcuprinzătoare a morfologiei lui. Cu atât mai mult cu cât unor companii producătoare care au dobândit stabilitate şi caracteristici proprii (cele mai multe localizate în Bucureşti, în Cluj-Napoca şi la Târgu Mureş) li s-au alăturat şi efemeride care au produs cel mult două-trei spectacole şi apoi s-au văzut silite să îşi întrerupă activitatea. Situaţia a devenit încă şi mai fluidă, dar şi mai preocupantă după octombrie 2015 când, ca urmare a dezastrului de la clubul Colectiv, s-au înăsprit procedurile de autorizare a spaţiilor ce pot adăposti manifestări cu caracater public. Asta după ce criza economică din anii 2010-2011, niciodată definitiv lichidată în România, a făcut la rându-i propriile victime.

Acestea sunt motivele obiective în virtutea cărora Iulia Popovici realizează doar un demers fatalmente restrâns, ele determinând-o pe autoare să-şi subintituleze cartea ghid. Fapt care ne lasă să sperăm că apariţia de acum este deschisă unor viitoare şi necesare aprofundări.

Ghidul întocmit de Iulia Popovici are două părţi distincte. Cea dintâi (primele două capitole) abordează probleme cu caracter mai general - istoric, taxonomic, de definiţie, de mentalitate, de examinare a surselor de finanţare, de existenţă (de subzistenţă). Cea de-a doua, mult mai interesantă, mai aplicată, mai profundă, mai preocupată de estetic, încercând să elucideze şi să ilustreze impactul teatrului documentar, uneori chiar cu caracter social şi politic avut asupra profesioniştilor artei teatrale independente din România. Cu un interes aparte acordat creaţiilor Gianinei Cărbunariu, lui Bogdan Georgescu, lui David Schwarz, Selmei Dragoş, Mihaelei Michailov, Radu Apostol (mai puţin decât ar fi meritat), Ana Mărgineanu. Nefiind uitat nici Andrei Şerban cu Spovedanie la Tanacu.

Ştim cu toţii foarte bine că Iulia Popovici este o aprigă, convinsă, pasionată susţinătoare a independenţilor. Această condiţie nu îi afectează însă în mod esenţial luciditatea epistemică şi critică, atunci când cercetătoarea analizează motivele apte să explice interesul arătat de artiştii români, în special de actori, pentru teatrul independent. Surplusul de oameni, despre care vorbea în cercetarea lui Theodor-Cristian Popescu, şi-a spus şi îşi spune tot mai apăsat cuvântul, iar acest surplus îşi află originea în dezvoltarea fără număr şi cvasi-necontrolată a numărului de şcoli superioare de teatru din România. În bună parte preocupate mai curând de propria lor supravieţuire decât de corelarea cu cerinţele pieţei muncii. Se fac însă în această privinţă şi cîteva afirmaţii eronate printre care care şi cele referitoare la efectele presupus negative ale modelului sau convenţiei de la Bologna, arbitrar şi interesat aplicatea astfel în România. Mai sunt detectabile şi o seamă de note partizane, nu riguros exacte sau nu în totalitate corecte despre felul în care s-a concretizat colaborarea dintre stat şi privat. Am în vedere îndeoesebi scandalul din jurul spectacolului Roşia Montană pe linie fizică şi politică, artificial întreţinut de una dintre părţi, la vedere susţinută la vremea respectivă de autoarea cărţii ce prilejuieşte aceste însemnări.

Partea a doua a volumului se concentrează asupra conjuncţiei dintre teatrul independent şi feluritele forme de teatru documentar. O conjuncţie proeminentă, caracterizantă, chiar miraculoasă, îndeosebi dacă luăm în calcul detaliul (subliniat de Iulia Popovici) referitor la scăzutul interes faţă de teatrul documentar în România comunistă. Iulia Popovici analizează, problematizează, exemplifică, surprinde detalii, generalizează. Cel mai adesea just şi cu măsură. Dar şi cu o riguroasă şi bine aleasă bibliografie.

Motive în virtutea cărora socotesc cartea, în cadrele autofixate, drept o reuşită.

Iulia Popovici- Elefantul din cameră- Ghid despre teatrul independent din România; Editura Design & Print, Cluj-Napoca, 2016