Dar şi un imbatabil antidot pus la dispoziţia celor ce mai au nostalgii pentru ceauşism şi comunism şi care, periodic, îndrăznesc să ne vrea să ne convingă că de fapt comunismul nu a fost chiar atât de rău precum, pesemne, ni s-ar părea.

Cartea conţine preţioase documente antologate şi adnotate de editorii Mihnea Berindei şi Gabriel Andreescu, provenite din România, adresate în perioada 1986-1989 radioului de la München. Documente adăpostite azi, în cea mai mare parte, de arhivele salvate de la Budapesta, aflate în custodia Open Society Archives. Mihnea Berindei şi Gabriel Andreescu au scris şi o excelentă Introducere al cărei miez e reprezentat de reamintirea interesului şi urii cvasi-maladive pe care Securitatea, Nicolae Ceauşescu însuşi, îl nutreau pentru Departamentul românesc al complexului radiofonic Europa liberă-Libertatea. Interes care a mers, din câte se pare, până la crimă căci Noel Bernard şi Vlad Georgescu, cei mai populari directori ai postului, au fost victimele unor asasinate comandate şi sponsorizate de regimul de la Bucureşti. De altminteri, memoriei lor îi este dedicată culegerea de documente ce prilejuieşte aceste însemnări. Documente relevante pentru ceea ce a însemnat dezastrul roşu.

Scrisorile antologate în volum au fost expediate din România pe felurite căi şi adresate, în principal, celor două programe anume destinate dialogului pe care Europa liberă în limba română a izbutit să îl aibă, în pofida restricţiilor şi regulamentelor draconice din ţară, a primejdiilor asumate de corespondenţi, cu ascultătorii săi din România. E vorba despre mai vechea emisiune De vorbă cu ascultătorii, dar şi despre programul România şi drepturile omului creat de Noel Bernard către sfârşitul anilor 70, ca urmare a creşterii afluxului de scrisori, dar şi ca o consecinţă a înăspririi condiţiilor de viaţă din România. Alte scrisori au fost citite în spaţiul emisiunii Actualitatea românească.

Ar trebui precizat că perfect conştiente de riscurile asumate de corespondenţi, conducerea americană a Europei libere ca şi cea a Departamentului românesc puseseră la punct un riguros cod ce reglementa regimul acestor scrisori, păstrarea lor, accesul la ele. Scrisori cu grijă păstrate de ochii indiscreţi ai Securităţii şi de posibilii ei agenţi.

Deşi cu o singură excepţie- cea reprezentată de Ivan Deneş – nu există, cel puţin pentru moment, dovezi că Securitatea română ar fi izbutit să-şi infiltreze vreun agent printre redactorii postului, e limpede că aceştia au căzut adesea victimă unor „mesageri” ai serviciilor secrete româneşti, cazurile cele mai cunoscute de informatori cu stat de plată şi privilegii fiind Constantin Bălăceanu-Stolnici, Andrei Brezianu, Emanuel Valeriu, Dinu Giurescu, Florin Constantiniu, ceva mai târziu Nicolae Balotă. Probabil că şi alţii. Unii dintre ei sunt numiţi în sus-menţionata Introducere. „Mesagerii” cu pricina nu doar că au încercat „intoxicarea” angajaţilor Serviciului românesc al REL, ceea ce în limbaj securistic era „influenţarea lor pozitivă”, ci s-au dedat şi la furnizarea planurilor detaliate ale locuinţelor lui Vlad Georgescu, director între anii 1983 şi 1988, Max Bănuş, redactor al Tineramei şi al Quartetului duminical, ori a şefului de producţie Armand Gurian (Armekian Kurdîghian), Ion Turcu pe numele său de radio, „vocea postului”. Operaţiuni în mare parte eşuate precum Meliţa şi Eterul vizau lărgirea numărului de agenţi. Erau avuţi în vedere ca posibili candidaţi la recrutare şi actori refugiaţi în Occident precum Vasilica Tastaman, Septimiu Sever, Eva Pătrăşcanu, Dumitru Furdui, Valentin Plătăreanu. Din câte se pare, e vorba despre încercări neizbutite.

Cine erau corespondenţii ce s-au adresat în intervalul 1986-1989 directorilor succesivi ai Departamentului românesc, Vlad Georgescu, Nestor Ratesh şi Nicolae Stânişoară, dar şi lui Neculai Constantin Munteanu, coordonatorul emisiunii-fanion Actualitatea românească? În primul rând disidenţii cunoscuţi. De la Doina Cornea la Dorin Tudoran, de la Mihai Botez la Radu Filipescu şi Gymesi Eva până la Teodor Briscan, Dumitru Mircescu, Cristian Butuşină, Violeta Popescu şi alţii asemenea lor. Semnatarii enigmaticului Apel al Frontului Salvării Naţionale, difuzat şi comentat pe unde scurte în august 1989. Clerici ce au urmat pildele părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Oameni simpli, aparţinând diverselor pături ale societăţii româneşti, care, slujindu-se de pseudonime, scriau detaliat şi cu argumente despre continua şi parcă imposibil de stopata degradare a vieţii, a ţării însăşi în ultimii ani ai dictaturii comuniste. Persoane supuse persecuţiilor de tot felul pentru vini diverse, dintre care cea mai frecventă era aceea de a fi solicitat exercitarea dreptului la emigrare şi care vedeau în Europa liberă ultima şansă.

Autorii Introducerii au întocmit repertoriul temelor scrisorilor în cauză şi l-au ilustrat prin extrase semnificative. Iată temele în cauză, teme care vorbesc de la sine: foamea, frigul şi foamea; politica pronatalistă şi soarta copiilor; deteriorarea sistemului de învăţământ; relaţia dintre români şi maghiari; schimbarea atitudinii faţă de ruşi şi faţă de URSS; imaginea lui Ceauşescu; radicalizarea discursului critic şi apel la rezistenţă; premoniţia sfârşitului şi temerile pentru viitor.

Cartea se încheie cu ultima scrisoare adresată postului pe vremea când ascultarea, cu atât mai mult contactarea sa erau socotite infracţiune, dacă nu cumva chiar atentat la subminarea ordinii de Stat. A fost redactată în octombrie 1989 de un „recidivist” care se slujea de pseudonimul Acelaşi român optimist. Scrisoarea se încheia în felul următor: Poate această scrisoare îşi va fi pierdut actualitatea la difuzarea ei căci prăbuşirea poate surveni într-o oră, o zi, o lună, dar nu mai mult de un an”. A ajuns la München când profeţia din finalul ei a devenit realitate.

Mihnea Berindei, Gabriel Andreescu (editori)- ULTIMUL DECENIU COMUNIST; SCRISORI CĂTRE RADIO EUROPA LIBERĂ;

Editura Polirom, Iaşi, 2014