Scriitorul David Grossman: „După atentatele de la Paris, trebuie să avem grijă să nu facem din suferinţă un ritual public“
0
Celebrul scriitor israelian David Grossman, autor al unor romane traduse în peste 30 de limbi, se afla la Paris când au avut loc atentatele teroriste şi spune că „puterea terorii este de a distruge structura interioară a unei societăţi“. Scriitorul şi-a pierdut unul dintre fii în războiul din Liban.
Scriitorul israelian David Grossman (62 de ani) a fost prezent pentru două zile în România, în această săptămână, pentru a susţine o lectură publică. Autor al unor romane traduse în peste 30 de limbi, precum „Până la capătul pământului“, „Căderea în timp“, „Copii în zig-zag“ şi „Un cal intră într-un bar“, David Grossman este şi un cunoscut comentator al politicii Israelului faţă de Palestina si militant pentru recunoaşterea Palestinei ca stat. În anul 2006, David Grossman şi-a piedut unul dintre fii, pe nume Uri, în război, în Liban. Cărţile sale, traduse în limba română, se află la standul Editurii Polirom, în perioada Târgului de Carte Gaudeamus, care se desfăşoară până duminică, 22 noiembrie, în Pavilionul Central de la Romexpo.
„Weekend Adevărul“: Aţi venit la Bucureşti într-un moment în care lumea e zguduită de atentate – de la Beirut, la Paris, iar aici în Bucureşti de o tragedie – incendiul de la Colectiv. Scrisul dumneavoastră, care vorbeşte despre recuperarea emoţională a oamenilor după traume, dar şi activismul pentru pace sunt mai actuale ca oricând.
David Grossman: Aş adăuga şi prăbuşirea avionului rusesc. Locuiesc într-o ţară care e lovită de teroare aproape în fiecare zi – mai ales acum, dar cred că este o diferenţă între lucrurile cu care ne confruntăm noi şi cele cu care se confruntă şi se vor confrunta de acum înainte Parisul şi Europa. Noi suntem în conflict cu palestinienii. Nu caut justificări pentru teroare: o crimă rămâne o crimă şi este inumană şi interzisă. Însă există o diferenţă în ceea ce priveşte relaţia pe care o avem noi cu palestinienii – suntem în război, ei se luptă pentru independenţă şi pentru suveranitate – şi teroarea cu care se confruntă Europa. Este o formă de teroare care vrea să eradicheze Vestul şi tot ce simbolizează Vestul. Şi dacă cred că există încă un loc pentru dialog între israelieni şi palestinieni, nu cred că se poate ajunge la o situaţie aseamănătoare cu ISIS. Aceştia sunt oameni ermetici. Nu au legătură cu dialogul. Ei nu au intrat în sala Bataclan ca să negocieze cu Vestul, au intrat ca să ucidă. Cu astfel de oameni trebuie să te lupţi. Ştiu că Europa se împotriveşte războiului, dar, dacă vrei să îţi portejezi valorile şi identitatea, trebuie să lupţi.
Cu atât mai mult cu cât cineva deja ţi-a declarat război. Episodul „Charlie Hebdo“ s-a întâmplat nu cu mult timp în urmă. Şi sentimentul general este că Franţa era complet nepregătită, deşi ar fi trebuit să fie pregătită – avetismentul era la vedere. Atitudinea trebuie să se schimbe. Sigur că nimeni nu vrea să fie implicat într-un război, cu toate astea – o spun din perspectiva unui israelian – câteodată trebuie să porţi la tine o armă.
Vă aflaţi la Paris când s-au petrecut atentatele. Unde eraţi mai exact?
Eram în partea de est – mai departe. Mâncam cu soţia într-un restaurant când au început să se audă sirenele. I-am spus: „Nu seamănă cu Parisul pe care-l cunosc“. Apoi, prieteni din Israel au început să sune să întrebe dacă suntem bine. Am stat înăuntru toată noaptea, privind cu disperare ştirile de la televizor.
Aveţi experienţa directă a pierderii unuia dintre fiii dumneavoastră în război. Cum se poate trece peste o asemenea pierdere?
Pierderea unui membru al familiei îţi afectează întreaga viaţă. Pentru toate familiile acestor tineri şi ale tuturor celor care au fost ucişi, viaţa nu va mai fi niciodată la fel – o ştiu. Ştiu şi că vor începe un foarte lung şi greu proces. Până şi viaţa celor care au fost salvaţi se va schimba pentru totdeauna. Şi cea a poliţiştilor care au intrat la Bataclan. Nu-i invidiez. Este o viaţă grea.
Vă referiţi la o cale practică sau la una emoţională?
Poate că la amândouă. Practic, este mai uşor: Franţa, Vestul şi Rusia – care este şi ea o ţintă – trebuie să îşi unească forţele ca să lupte împotriva ISIS. Altfel, vor avea războiul în ţările lor la nesfârşit şi nimeni din Europa nu va mai fi cu adevărat liber în momentul în care iese pe stradă. Puterea terorii se va vedea, pentru că ea distruge structura interioară a unei societăţi şi te aduce într-o stare animalică, în care ajungi să suspectezi pe oricine care nu arată ca tine sau care nu vorbeşte ca tine. Ajungi să cataloghezi oamenii. În asemenea situaţii, începi să simţi cât de slabe sunt bazele democraţiei. Aşa că, din punct de vedere practic, ar trebui să lupte pentru democraţie. Emoţional este dificil. În acest moment, familiile care au fost afectate de atentate sunt pur şi simplu în stare de şoc. Şi poate că această stare de şoc e menită să portejeze sufletul de la a înţelege. Pas cu pas, se vor trezi din nou. Într-o lume fără fiul sau fără fiica lor, pe care nu doar că i-au pierdut, ci i-au pierdut în faţa a ceva atât de teribil, de crud...
Nu poţi da sfaturi în asemenea situaţii. Pe propria piele, ştiu că ce ajută este să munceşti şi să îi ajuţi pe ceilalţi. Dacă reuşeşti să regăseşti în tine energia ca să ajuţi pe cineva, vei fi, la rândul tău, ajutat. E aproape incredibil. E ceea ce te face să poţi să te ridici.
DUPĂ MOARTEA FIULUI, A RESCRIS UN ROMAN
Spuneaţi că aţi reuşit să depăşiţi propria traumă prin revenirea la muncă. În ce fel v-a ajutat scrisul să puteţi merge mai departe?
Mă apropiam de finalul romanului „Până la capătul pământului“ când mi-am pierdut fiul în Liban. După cele şapte zile de doliu, m-am dus la mine în cameră şi am început să rescriu povestea romanului. La început, părea imposibil. Însă am insistat, fiindcă să scriu această carte era singurul lucru pe care îl puteam înţelege atunci, în acea stare de şoc. Era singurul lucru care încă exista, care era ca o casă, în timp ce tot restul nu mai era de la sine înţeles şi nu mai avea să fie vreodată de la sine înţeles. Instinctul de a crea personajele, de a insufla viaţă în ele, şi iubire, şi tristeţe, şi umor m-a readus la viaţă.
Sunt voci care spun că ce trăim astăzi nu are neapărat legătură cu religia, ci mai degrabă cu politica. Cum vedeţi asta?
Religia nu mai este deconectată de la politic. Dimpotrivă, aş spune că a devenit combustibilul pentru politică. Sunt de acord, deşi atâta vreme cât politicul domină, cred că totuşi există un spaţiu al dialogului. Când lucrurile se deteriorează înspre religie, mai ales înspre fundamentalism, devine teribil. Vedeţi, atât în Israel, cât şi în Palestina, pentru că nu există o soluţie politică, din ce în ce mai mulţi oameni se întorc spre religie. Cu cât palestinienii sunt privaţi de puterea de a-şi exprima identitatea naţională, cu atât se duc către singurul lor sprijin: religia. La fel şi în Israel, din ce în ce mai mulţi oameni devin religioşi ca o cale de a-şi exprima naţionalitatea ancestrală.
Devin religioşi pentru că religia le promite că vor găsi acolo o soluţie, însă realitatea este că religia creează o dihotomie – noi suntem buni, noi avem dreptate, ei greşesc cu toţii, sunt nişte criminali, deci, sunt mai puţin oameni. Or, acesta este modul de gândire al fundamentaliştilor. Şi este unul foarte periculos, fiindcă, până la urmă, o să ne întoarcem împotriva noastră şi împotriva democraţiei.
Există vreun risc post-traumatic pentru Europa?
Este bine că există acest simţ al împărtăşirii – dar va rămâne, va duce la schimbare? Nu sunt sigur. Pentru că dacă rămâne doar la nivelul de a fi foarte trişti pentru două, trei zile sau de a merge să depunem flori şi lumânări nu este suficient. Sunt numeroase ceremonii de plângere în masă. Însă există pericolul ca ele să devină un clişeu în sine. Este important să nu facem din suferinţă doar un ritual public, fiindcă riscăm să ne îndepărtăm de realitatea propriilor emoţii. Căci dacă această emoţie nu ne împinge către o nouă înţelegere a realităţii, către o nouă înţelegere a măsurilor pe care le-am putea lua, toate nu vor fi decât nişte gesturi goale. Este şi parte din pericolul lumii interconectate, care te tentează să reacţionezi ca şi cum ai face ceva. Să faci ceva înseamnă să mergi realmente în stradă, să-ţi asumi nişte riscuri, să te expui de-a dreptul. Să fii prezent în realitate. Altfel, vei rămâne într-o lume abstractă, în timp ce ceilalţi – ISIS, de exemplu – , vor ajunge să dicteze realitatea. ;
„Sunt un tată foarte mămos“
Romanele dumneavoastră sunt fermecătoare într-un fel foarte adânc. Reuşesc să arate întreaga ţesătură a emoţiilor prin care trecem noi, oamenii. Cu ce v-aţi dori să rămână cei care vă citesc?
Cu sentimentul că pot alege întotdeuna să nu fie victime ale propriei vieţi. Întotdeauna poţi alege. Este ce mă motivează să scriu şi cred că acesta e ADN-ul scrisului meu. Faptul că în orice situaţie umană – cu excepţia morţii –, în orice circumstanţe, în cadrul oricărui regim politic, a unei boli, al unei situaţii grele, al războiului, al pierderii cuiva drag, chiar şi dacă eşti pus la pământ, încă există o cale prin care să-ţi găseşti drumul înapoi.
Pentru mine, gândul că în cele mai atroce situaţii, am putut să-mi articulez propria catastrofă cu cuvintele mele – nu cu cuvintele pe care mi le-ar fi spus prim-ministrul, sau alţii, ci cu cuvintele mele – a fost cea mai mare formă de libertate.
Cum scrieţi, aveţi un loc special?
Acum am un loc în afara casei şi-mi petrec zilnic acolo mai multe ore – nu există telefon, nici conexiune la internet. Încep fiecare dimineaţă împreună cu soţia. Ne trezim la ora şase şi ne plimbăm pe o distanţă de cinci kilometri. Apoi, ne întoarcem şi încep să mă plimb prin camera de lucru ca un prizonier. Fac kilometri întregi şi înăuntru. Nu pot sta prea mult locului să scriu, trebuie să întrerup mereu. Şi atunci, dacă merg, ştiu că voi scrie bine. Dacă
nu-mi vine s-o fac, încep să mă îngrijorez – poate povestea nu e în direcţia care trebuie. Soţia râde şi zice că fac şanţuri în covor.
„NU CUNOSC PACEA“
În luările de poziţie pe care le aveţi atunci când pledaţi pentru pace în conflictul israeliano-plaestinian, care sunt valorile după care vă ghidaţi?
Există un singur lucru sacru: viaţa oamenilor. Nu sunt religios şi nici credincios. Pentru mine, sacrul este exclusiv în viaţa oamenilor. Orice facem, trebuie să ne gândim la viaţa oamenilor şi la faptul că fiecare dintre noi, fie el palestinian, israelian, român sau francez merită să-şi trăiască scurta viaţă – căci viaţa este scandalos de scurtă – având la dispoziţie toate oportunităţile. Nu ştiu dacă este neapărat o valoare, dar este ceva la care ţin foarte mult. Apoi, câteodată, în ciuda faptelor, mă oblig să-mi reamintesc ce poate însemna pacea. Pentru că nu cunosc pacea. Vorbesc despre ceva despre care nu am nicio idee. Am 62 de ani şi n-am trăit o zi de pace până acum. Voi ştiţi mai mult despre pace decât mine. Dar poate tocmai pentru că n-am avut parte de pace, îmi tot imaginez cum ar fi ea. Şi încerc să las acest canal deschis în mintea şi în inima mea. Încerc să le reamintesc oamenilor care mă citesc în Israel că nu suntem blestemaţi să ne trăim toată viaţa în război. Avem un prim-ministru care se hrăneşte din frici şi îşi hrăneşte poporul cu frici. Netaniahu e aproape un geniu în a confunda pericolele reale – şi Israelul este în faţa unor pericole reale – cu ecourile traumelor trecutului. Iar israelienii sunt fără apărare în faţa unei asemenea manipulări, fiindcă de fiecare dată când ni se vorbeşte despre traumă, suntem prinşi acolo ca hipnotizaţi. E o frază foarte frumoasă, la începutul romanului „Până la capătul pământului“: „Hei, tu, linişte!“ Preţuiţi liniştea?
Unul dintre lucrurile pe care le ador când sunt singur în camera în care scriu este liniştea. Nu mai folosesc emailul de câţiva ani. Sigur, navighez pe Internet, dar nu fac parte din vreo reţea de socializare. Ştiţi ce cred? Cred că trăim într-o lume atât de gălăgioasă!
Ora, personajul principal din romanul „Până la capătul lumii“, porneşte într-o călătorie în care-şi recuperează viaţa, refuzând să aştepte veşti de la fiul ei care este într-o misiune de război. De ce aţi ales ca acest personaj să fie o femeie? De ce nu un bărbat?
Ar fi fost mai uşor să scriu despre un bărbat. Dar nu-mi doresc să scriu cum ştiu. Cartea asta este despre doi antipozi ai existenţei noastre – familia şi războiul, sau iubirea şi războiul – dacă vreţi. Atunci când scriu despre familie, îmi doresc să o fac din perspectiva unei femei fiindcă cred că o femeie este, dacă putem spune aşa, esenţială, spre deosebire de bărbat. Şi spun asta ştiind că sunt un tată foarte mămos. Am fost implicat total în creşterea celor trei copii ai mei, chiar până astăzi, dar doar soţia mea a fost cea care i-a purtat în pântece timp de nouă luni, cea care i-a alăptat. Am vrut să pun în faţa brutalităţii războiului tandreţea familiei. Îmi doream ca o femeie să fie centrul acestei familii, iar Ora este această femeie. Într-un fel, cred că toate aceste mecanisme ale umanităţii precum războiul, guvernarea, armata, până la urmă, sunt nişte jocuri de băieţi.
Femeile, în schimb, rămân sceptice în faţa războiului sau a puterii. O femeie n-o să colaboreze niciodată cu sistemul, cu maşinăria războiului.
Ca bărbaţi, ori mergem la război, ori stăm acasă şi aşteptăm veştile proaste despre copiii noştri. Asta este cel puţin ce se întâmplă în Israel. Şi, atunci, m-am gândit că doar o femeie ar refuza să colaboreze cu sistemul. Pentru că a aştepta veştile proaste este tot o formă de a colabora cu sistemul. Iar Ora a decis că nu va face asta şi, atunci, a plecat într-o călătorie.
Decorat de Ministerul Culturii din Franţa
Numele: David Grossman
Data şi locul naşterii: 25 ianuarie 1954, Ierusalim, Israel
Starea civilă: căsătorit, are doi copii
Studiile şi cariera:
A studiat filosofie si teatru la Universitatea Ebraică din Ierusalim, iar după ce şi-a încheiat stagiul militar obligatoriu, a lucrat la postul de radio Vocea Israelului.
A publicat mai multe cărti de ficţiune şi câteva de reportaje şi interviuri.
Printre cele mai cunoscute romane ale sale se numără „Copii în zig-zag“ (1994), „Cineva cu care să fugi de acasă“ (2000), „Până la capătul pământului“ (2008), „Căderea în timp“ (2014) şi „Un cal intră într-un bar“ (2014)
A fost distins cu numeroase premii, printre care Premiul Albatros, acordat de Fundaţia Günter Grass (2009), Premiul Sapir (2001), Premiul Bialik pentru literatură (2004), Premiul JQ-Wingate (2004, 2011) şi Premiul Medicis etranger (2011).
Este cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, titlu acordat de Ministerul Culturii din Franţa
Locuieşte în: Ierusalim
Se încarcă comentariile...
