Români în lumea lui Marcel Proust

Nu ştiu dacă lucrurile stau riguros aşa, nu sunt sigur dacă e vorba doar despre un mit sau e chiar realitate. Dar una dintre ideile împământenite în rândul celor ce şi-au făcut o profesie din studiul literaturii franceze e că despre opera lui Marcel Proust s-ar fi scris mai mult decât despre creaţia oricărui alt scriitor francez.

Mi s-a întâmplat chiar să aud că exegeza romanului  În căutarea timpului pierdut­ ar fi mai consistentă decât cea consacrată tuturor scriitorilor francezi ai secolului al XX lea. Sau decât cea dedicată tuturor scriitorilor francezi tout court. Acum, dacă în ceea ce priveşte raportarea la întreaga critică dedicată literaturii franceze din secolul trecut aş fi dispus să cred că lucrurile ar putea fi cât de cât adevărate, în cea de-a doua privinţă sunt clar convins că e vorba despre o exagerare. Prima aserţiune mi s-ar părea şi ea corectă doar dacă acceptăm că în discuţie ar intra nu numai scrierile de ficţiune ale lui Proust, ci şi eseurile sale, dintre care Împotriva lui Sainte-Beuve a făcut carieră.

Cartea Aristocraţi români în lumea lui Marcel Proust- Anton Bibescu, Marhta Bibescu, Anna de Noailles, Elena Bibescu, apărută în anul 2016 în seria Istorie a editurii Humanitas, sub semnătura lui Mhai Dim Sturdza nu este una de natură să completeze exegeza literară a creaţiei proustiene. O indică în cel mai categoric mod cu putinţă opţiunea editorului de a o publica într-o anumită serie, dar şi calificarea semnatarului ei. Cu toate că, în această ultimă privinţă, cel puţin prin diploma universitară pe care o posedă, Mihai Dim. Sturdza aparţine filologilor.

Descendent al familiei domneşti a Sturdzeştilor, cea care a dat Moldovei doi domni, pe Ioan Sandu Sturdza şi pe Mihail Sturdza, dar şi un prim-ministru, pe D. A. Sturdza, autorul cărţii a plătit mult pentru originea sa socială „nesănătoasă”. Aşa cum a fost calificată ea de comuniştii ajunşi pe deplin la putere după 30 decembrie 1947. În 1952 a fost arestat şi aruncat în închisoare, în primul rând pentru vina de a purta un nume ilustru. 

La eliberare, nu i s-a îngăduit să urmeze cursurile Facultăţii de Istorie aşa cum ar fi dorit. Drept pentru care a urmat secţia de Limba şi literatură italiană a Literelor bucureştene. După un an nu de profesorat, aşa cum i-ar fi îngăduit calificarea, ci de muncă în calitate de învăţător într-o comună din judeţul Teleorman de azi, Mihail Sturdza a revenit în Bucureşti unde a lucrat ca traducător. Odată stabilit în Franţa în 1964, s-a angajat la Departamentul de Schimburi Culturale cu Străinătatea al Ministerului francez de Externe. Calitate în care a servit drept interpret oficial preşedinţilor Charles de Gaulle şi Valéry Giscard d’Estaing.

După 1981, când puterea avea să fie preluată de un preşedinte socialist, iar guvernele Franţei au fost preponderent socialiste, contaminate uneori chiar şi de comunişti, Mihail Dim.Sturdza s-a simţit din ce în ce mai puţin în largul său. Cu ajutorul vechiului său prieten, istoricul Vlad Georgescu, care era deja din 1983 directorul Departamentului românesc al postului de radio Europa liberă, Mihai Surdza a dobândit în 1986 un post de redactor politic în Compartimentul de Cercetare al complexului radiofonic de la München. Dobândise deja notorietate în ipostaza sa esenţială de specialist în genealogii, devenise genealogist, cum se spune. Şi nu unul oarecare. Era autorul unei cărţi masive de 668 de pagini in- quarto publicată la Paris în 1983, carte intitulată Dictionnaire historique et généalogique des grandes familles de Grèce, d’Albanie et de Constantinople, reeditată în Capitala Franţei în anul 1999. Volum premiat de Academia Internaţională de Heraldică şi Genealogie. La editura Simetria, Mihail Dim. Sturdza a publicat o altă carte masivă în trei volume: Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică.

Cartea Aristocraţi români în lumea lui Proust preia în mod declarat câteva capitole de sus menţionatul op. Cele dedicate lui Anton Bibescu, Marthei Bibescu, Annei de Noailles şi Elenei Bibescu.

Aristocraţi români în lumea lui Proust e o carte de genealogie, nu de critică literară. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că lectura ei ar fi mai puţin profitabilă specialiştilor în literatură franceză. Cartea urmăreşte evoluţia destinelor unor iluştrii descendenţi ai încă şi mai ilustrei familii a Brâncovenilor. Persoane care nu apar întotdeauna ori nu apar deloc în calitate de personaje în A la recherche du temps perdu, dar care fie l-au frecventat, fie l-au cultivat, fie l-au inspirat, dacă nu cumva chiar l-au ajutat de Marcel Proust. Au făcut diligenţe, aşa cum a fost cazul lui Anton Bibescu, diplomatul cu preocupări literar-teatrale altminteri fără prea mare ecou ori consecinţe, diligenţe ce au contribuit la contracararea respingerii marelui roman al lui Proust, respingere petrecută în condiţii în general cunoscute şi pe care unul dintre cei implicaţi, e vorba despre André Gide, le-a admis şi regretat public.

Lui Anton Bibescu, dar şi fratelui acestuia, Emanuel, îi rezervă Mihail Dim. Sturdza cea mai semnificativă parte a volumului. Prezentând mai întâi condiţiile în care s-a produs întâlnirea între Anton Bibescu şi Proust, despre care ştim foarte bine că uita de boală şi de nenumăratele sale idiosincranzii şi frecventa cu asiduitate saloanele mondene dar şi politico-diplomatice ale vremii. Dar şi felul în care u evoluat mai apoi relaţiile dintre ei. În fapt, capitolul Anton Bibescu, o viaţă fără frontiere care ocupă vreo 80 de pagini în economia unui volum de mai puţin de 200 de pagini e un fel de micro-monografie. Firesc, deci ca Mihai Dim. Sturdza să nu fie preocupat în exclusivitate de relaţiile dintre Proust şi Anton Bibescu, de interesul constant arătat de prinţ faţă de marele roman proustian. Anton Bibescu fost, de pildă, curios să afle dacă celebra Sonată a lui Vinteuil a purtat sau nu reflexul enescian, Proust asistând la concertele pariziene ale renumitului artist român. Mihail Sturdza urmăreşte, deopotrivă avatarurile creaţiei literar-dramaturgice a Prinţului pentru promovarea căreia descendentul Brâncovenilor l-a angajat şi stipendiat chiar pe Mihail Sebastian care ar fi trebuit să întreprindă diligenţe pe lângă Liviu Rebreanu, pe vremea aceea, directorul Naţionalului bucureştean. Însă maximul de interes e arătat de Mihail Dim. Sturdza pentru reconstituirea carierei diplomatice a lui Anton Bibescu. Dacă nu cumva pentru reevaluarea importanţei acesteia având în vedere că Anton Bibescu a intrat de mai multe ori în contradicţie cu Nicolae Titulescu. Contradicţia s-a metamorfozat în conflict la scenă deschisă. Studiul e net în favoarea Prinţului, punând în evidenţă greşelile costisitoare comise de Titulescu.

Martha Bibescu, cunoscută şi în calitate de autoare a cărţii La bal cu Marcel Proust, apărută la Paris în 1928, e evocată prin şase mărturii de excepţie despre ea. E vorba de textele semnate de Mircea Eliade, Regina Maria a României, D. I. Suchianu, Mina Curtiss, Alfred Lesslie Rowse, Alfred-Fabre Luce.  Contesa Anne de Noailles, care s-a autointitulat grecoaică, nu a scris în limba română, dar a spus despre România că e cea mai frumoasă ţară din Lume  a avut în timpul vieţii sale o singură colaborare cu o revistă ce apărea în România şi pianista Elena Bibescu, posesoare a unui salon artistic cunoscut de „tout Paris” au parte de prezentări de mai redusă anvergură.

Mihai Dim. Sturdza - ARISTOCRAŢI ROMÂNI ÎN LUMEA LUI PROUST- ANTON BIBESCU, ANNA DE NOAILLES, ELENA BIBESCU; Editura Humanitas, Bucureşti, 2016