Într-un text scris cu sprinteneală, spumoşenie şi inteligenţă, aşa cum ne-a obişnuit, Dan C. Mihăilescu spune că decesul emisiunii s-a petrecut “cu graţie amicală, comprehensiune ludic-reciprocă şi suavă resemnare de ambele părţi”, că nu poartă ranchiună postului şi că a rămas deschisă “orice cale de revenire, cu condiţia găsirii unei surse credibile şi «cu blazon» de sponsorizare”. E galant, cum îl ştim. Şi face o frumoasă recapitulare a acestor 15 ani în care a adus cartea în faţa unui public amestecat, de la “liceeni aburiţi şi şomeri de toate vârstele” până la “academicieni, stilisticieni, oenologi, scenografi, teologi, financiari, muzeografi, coregrafi, patisieri şi tot ce mai vreţi dumneavoastră”.

Tocmai acesta a fost “secretul” emisiunii. N-a fost un “lux cultural excesiv”, cum zice Dan C. Mihăilescu. A fost o găselniţă excepţională, realizată după tot tipicul şi cu tot harnaşamentul televiziunii din Pache Protopopescu. Nu se putea găsi cineva mai potrivit decât Dan C. pentru a vorbi despre cărţi într-un mod inteligent, viu şi “pe-nţeles”. Nu se putea găsi cineva mai obsedat de cărţi şi lectură, cu un orizont al gusturilor larg şi divers (dar bine strunit de un bun conservatorism), capabil să prezinte la fel de firesc un eseu filozofic “greu”, un jurnal de călătorie sau un bestseller oarecare şi să găsească în fiecare câte-o boabă de farmec şi de plăcere a cititului.

Dan C. a fost, timp de 15 ani, un fel de furtună bonomă care dădea buzna în casele oamenilor timp de câteva minute, vorbind despre cărţi şi scoţându-i din tiparele vieţii obişnuite. Punându-i pe gânduri. Audienţa emisiunii sale era bună, arată o analiză din Forbes: în 2015, a avut în medie 416.000 de telespectatori pe minut. E foarte mult pentru o emisiune despre cărţi. E mai mult decât media de audienţă a unor televiziuni de ştiri şi decât audienţa unor talk-show-uri despre care se vorbeşte mult şi cărora li s-a dat o exagerată atenţie numai pentru că au produs, pe bandă rulantă, scandaluri şi atacuri, inducând ideea că “asta e actualitatea”. Dintre aceste sute de mii de telespectatori, 53 % sunt cu studii medii; nu e vorba, aşadar, despre o emisiune pentru intelectuali care stau cu degetul la tâmplă. E (a fost) pentru cititori de tot felul. N-a fost, aşadar, un “lux cultural excesiv”, ci o emisiune TV normală, bine făcută, care a adus enorme servicii ideii de lectură în societatea noastră.

De ce s-a desfiinţat, atunci? Pentru că PRO TV vrea să “eficientizeze” grila de programe, iar “Omul care aduce cartea” nu aducea şi beneficii financiare. În termeni strict economici, decizia e justificată. Dar nu mă pot reţine să nu mă întreb: de ce nu aducea beneficii financiare? De ce o asemenea emisiune nu a atras mai multă publicitate ori vreun sponsor strategic? De ce companiile de la noi – româneşti sau multinaţionale – nu au vrut (sau au vrut în prea mică măsură) să se asocieze cu inteligenţa, farmecul, expresivitatea, cultura unui personaj ca Dan C.? Căci, dacă stăm strâmb şi judecăm drept, costurile de producţie ale unei asemenea emisiuni sunt – faţă de producţii precum “Master Chef”, “Românii au talent” şi altele asemenea – un fleac. De ce nu s-au găsit banii necesari pentru a o produce în continuare? E o întrebare care ar trebui să ne preocupe pe toţi. Căci, de la 1 ianuarie, “omul nu ne va mai aduce cartea”. Şi prin asta nu pierde el, nu pierde PRO TV. Pierdem toţi.