INTERVIU Ioana Morpurgo, despre „Schije“, roman despre sindromul post-traumatic al unui soldat român: „Eticheta de imigrant o porţi pe rever toată viaţa“
0
Scriitoarea Ioana Baetica Morpurgo, care emigra în Marea Britanie, în urmă cu 15 ani, a scris despre traumele soldaţilor români reveniţi în ţară din teatrele de operaţii. „Schije” este prima carte a „Trilogiei H”, vorbind despre viaţa lui Toma, dominată acum de sindromul post-traumatic. Într-un interviu pentru „Adevărul”, scriitoarea vorbeşte despre roman, precum şi despre cum resimte, ca cetăţean britanic, toate discuţiile despre Brexit.
Toma Stratan este protagonistul romanului „Schije”, semnat de Ioana Morpurgo, scriitoare româncă stabilită de 15 ani în Marea Britanie. Este anul 2011. Întors din Afganistan, Toma revine în Celei, satul său de baştină. Câteva luni mai târziu, este decorat de preşedintele Traian Băsescu, însă distincţia păleşte rapid, căci situaţia soldatului stă sub semnul părăsirii- de către soţie, care pleacă cu un poliţist în Italia-, respectiv sub cel al neliniştii, căci în mintea lui Toma revine obsedant prietenul său, mort pe front.
Simptomele sindromului post-traumatic (PTSD) apar gradual, iar Toma încearcă să îşi găsească în echilibru în relaţia cu băieţelul său de şapte ani, un ţigan, fost coleg de bancă din şcoala generală, respectiv cu văduva prietenului său.
În spatele romanului, stă o documentare serioasă, Ioana Morpurgo citind de la rapoarte ale forţelor aliate despre acest sindrom, la studii recomandat pe doi psiho-terapeuţi cu care a colaborat pentru scrierea cărţii, până la discuţii cu soţia unui soldat român care tocmai ce revenise în ţară, dar şi interviuri cu solddaţi britanici.
În 2016, scriitoarea organiza o serie de conferinţe şi dezbateri pe tema „Europa-spirit comun”. În ceea ce priveşte Brexit-ul, spune că „nu e doar o fază în istoria contemporană, e mai întâi de toate o psihologie. Şi una destul de periculoasă”.
„Adevărul”: Cum ai ajuns să scrii despre sindromul post- traumatic al unui soldat? De unde interesul pentru o astfel de temă?
Ioana Baetica Morpurgo: Acum câţiva ani, când făceam cercetarea din spatele romanului Imigranţii, partea despre închisorile secrete CIA de pe teritoriul Poloniei şi al României unde au fost deţinuţi ilegal suspecţi de terorism, am dat peste un raport al forţelor aliate despre PTSD. În anul cu cea mai mare contribuţie de trupe NATO în teatrele de operaţiuni din Orientul Mijlociu -2010-2011, 20% din soldaţii americani întorşi acasă erau diagnosticaţi cu PTSD. Li se oferea apoi compensaţie pentru boala profesională şi tratament de specialitate.
La britanici procentul era undeva pe la 15%. Am fost curioasă să aflu cum stă treaba la noi, însă n-am putut găsi nici un fel de date despre asta. După câteva luni bune de corespondenţă cu Ministerul Apărării, mi s-a spus că, din 2002 de când România s-a ataşat trupelor NATO din Afganistan şi apoi Iraq până în 2017, 9 soldaţi români au fost diagnosticaţi cu PTSD. Nu mi s-a răspuns dacă au primit compensaţie sau tratament de specialitate, dacă şi-au pierdut slujbele, au fost pensionaţi forţat, etc.
Orice democraţie începe cu drepturile omului - acesta este fundamentul inextricabil al oricărei societăţi care se proclamă o democraţie. Dacă drepturile omului devin negociabile, aservite altor interese, sau pur şi simplu ignorate, nimic din ceea ce construieşte societatea respectivă nu poate sta în picioare.
Sunt convinsă că în spate a fost un proces stufos de documentare. De unde ai început?
Am început cu o conversaţie cu soţia unui soldat român care tocmai se întorsese din Afganistan. Au urmat alte câteva interviuri cu soldaţi britanici, o grămadă de studii de PTSD recomandate de doi psiho-terapeuţi cu care am colaborat pe tot parcursul scrierii romanului.
O sursă pe care am folosit-o destul de des a fost Veterans Against War, o organizaţie americană a veteranilor care îşi asumă riscul de la rupe codul tăcerii şi vorbesc deschis despre experienţa războiului. Revista online World Politics de asemenea a publicat o serie de testimoniale ale soldaţilor din teatrele de operaţiuni din Afganistan care mi-au fost de folos. Studiul unei jurnaliste britanice – Christina Lamb – Farwell Kabul, precum şi Institutul Internaţional de Studii de Pace din Stockholm ( SIPRI ) mi-au oferit informaţii utile. (Sursă foto: Facebook/ Polirom)
Ce ai înţeles, după ce ai terminat de scris „Schije”, despre soldatul român?
În primul rând că soldatului român îi e frică să vorbească deschis despre condiţia sa mentală fiindcă îşi poate pierde slujba şi ajunge pe drumuri. Apoi am înţeles că nu există nici o structură serioasă în interiorul Ministerului Apărării care să facă mai întâi o pregătire psihologică profesională a recruţilor şi apoi să facă posibilă o abordarea deschisă a eventualelor cazuri de dezechilibru mental cauzat de traumă şi să ofere tratament de specialitate.
Am mai aflat că soldatul roman negociază o identitate destul de obsolită a masculinităţii – aceea de superhero – cu o realitate actuala în care nimeni nu poate fi superhero în contextul modelului de conflict armat de care e capabilă umanitatea în prezent. Oricine, oricât de bine pregătit, e vulnerabil.
Detaliul ăsta, deloc neimportant, cuplat cu lipsa unei dezbateri mai largi la nivelul societăţii, care să chestioneze prezenţa militară a trupelor NATO în Afanistan si Iraq, dă naştere unei atmosfere de teamă, neinformare şi ideologie militaristă nedigerată prin prisma principiilor umane personale.
Mereu am fost curioasă de rolul alcoolului în viaţa unui soldat care a fost în teatrele de operaţiuni. Poţi să îmi spui ceva legat de acest aspect?
Din câte ştiu, în 2012, în urma unui incident care a cauzat decesul a peste 100 de civili în Afganistan şi care a implicat consumul de alcool în rândul trupelor americane, NATO a luat decizia să interzică importul de alcool în teatrele de operaţiuni. Asta e poziţia oficială.
Cumva, alcoolul e însă disponibil în rândul trupelor ISAF, echipa de asistenţă şi reconstrucţie. În rândul soldaţilor întorşi la vatră, alcoolismul are un procent îngrijorător de ridicat prin comparaţie cu ocurenţa în rândurile civililor de aceeaşi vârstă, din aceeaşi cultură.
În roman,Toma Stratan are flashback-uri din zonele de conflict pe care le combini cu anumite momente de îţi iese poezie pură. Totuşi, reţinând această idee, cam cât ajunge să valoreze o decoraţie de stat? Toma are acel moment în care o aruncă pe a lui, peste gard, la Cotroceni.
Am încercat să creez un personaj a cărui identitate este politizata şi apropriată de o ideologie (militaristă). Cu resursele psihologice care îi mai rămân disponibile intacte, Toma încearcă să-şi o refacă o identitate personală, umană, sau re-umanizată, prin contactul cu satul natal şi fiul său de 7 ani. Procesul nu e unul conştient, nu urmează o formulă de terapie structurată, ci e instictiv, un fel de salt disperat de pe buza unei prăpăstii cu speranţa că, în cădere, lucrurile vor deveni mai clare iar terenul pe care va ateriza va fi un fel de revelaţie, cu tot riscul implicat.
Pe parcursul acestei traiectorii caduce, Toma îşi deschide diverse ’’paraşute’’ – începe o relaţie disperată cu văduva prietenului său care a murit în Afganistan şi o prietenie profundă cu un personaj marginalizat din comunitate. Gestul aruncării medaliei peste zidul Cotrocenilor e un fel de debarasare de balast. O decoraţie sau medalie în numele căreia viaţa unui om e distrusă, nu valorează nimic. E un simbol al neputinţei individului de a se opune unui dezastru oficializat de istorie.
„Schije” e primul roman dintr-o trilogie, H. De ce H?
Schije e subintitulat Partea de Hubris. Când o să fie publicată partea a doua a trilogiei, la care lucrez acum, o să devină mai clar de ce Trilogia H.
Celelalte două pe ce se vor concentra?
Proiectul e ca întreaga trilogie să exploreze diverse zone ale pierderii identităţii personale. În Schije zona aceasta e zona violenţei, în al doilea roman va fi cea a spaţiului virtual.
În prima parte a trilogiei am încercat să dezarticulez un mit peren al masculinităţii - cel al eroului, în a doua parte a trilogiei, care va fi despre femei, încerc să asamblez o identitate feminină din frânturi de experienţă. Perspectiva aceasta în racoursi – cum îşi adună o femeie un sens al sinelui din resturi de viaţă mai mult sau mai puţin aleatorii, în lipsa unui „mit al feminităţii” actual (care să fi supravieţuit intact mişcării feministe) – mă interesează în mod special.
Unul dintre personajele secundare din Schije devine personaj principal în romanul al doilea. Despre parte a treia a trilogiei nu pot vorbi încă - aştept să termin povestea la care lucrez acum ca să văd mai clar cum se vor leaga între ele.
Există vreo ţintă pe care ai vrut s-o atingi cu acest gen de romane? De sensibilizare, de conştientizare faţă de o situaţie pe care, nefiind parte a rutinei noastre zilnice, nu o sesizăm?
Sunt mereu curioasă cum îşi explică un scriitor ‚ „ţinta” scriiturii. Mă intrigă claritatea unora dintre ei în configurarea finalităţii unei cărţi. Răspunsurile variază de la extrema ‚ „scriu în aşa fel încât să-mi fac disponibil mesajul sau viziunea proprie asupra lumii cât mai multor cititori”, la cealaltă extremă, catharctică – „scriu fiindcă am trecut printr-o experienţă personală anume şi prin scris încerc să mă înţeleg pe mine însumi sau însămi mai bine”.
Nu sunt genul de scriitor idealist care încă mai crede că poate schimba lumea cu o carte, însă, în cazul romanului Schije, ca de altfel în tot ce public, speranţa mea (mai degrabă decât „ţinta”) e să deraiez de la conformitate, vacuitate sau singurătate traseul a cel puţin un singur cititor.
Scriitoarea Ioana Morpurgo (Foto: Facebook/Libraria St. O. Iosif)
Brexit-ul, o psihologie periculoasă
În 2016, ai organizat o serie de conferinţe şi dezbateri pe tema „Europa-spirit comun”. Ce crezi că se va întâmpla în privinţa Brexit-ului până la urmă?
Am primit o veste bună, totuşi. În urma demisiei din Parlametul britanic a şapte MPs (membrii ai parlamentului-n.r.) ai Partidului Labour, Jeremy Corbyn, liderul Labour, a declarat -În Sfârşit!- că susţine ideea unui al doilea referendum, în speranţa că va exclude astfel varianta de no-deal Brexit în pragul căreia ne-au adus negocierile Teresei May la Bruxelle.
La un al doilea referendum vor vota acum şi cei care în utimii doi ani de zile au împlinit vârsta legală de vot ( iar în primul referendum tinerii au votat covârşitor pentru rămânerea în UE), o secţiune a votanţilor în 2016 pro Brexit au trecut între timp în eternitate (vârsta a treia a votat majoritar pro Brexit), în cei aprope trei ani care au trecut de la primul referendum mulţi cetăţeni UE rezidenti în UK şi-au luat cetăţenie şi deci vor putea vota de data asta (evident – pro Remain), iar cetăţenii britanici rezidenţi în străinătate, cărora, foarte ciudat, nu li s-a permis să voteze în 2016, dar şi-au revendicat între timp dreptul legal la vot – vor vota şi ei de data asta (foarte probabil pro Remain) – plus o marjă de votanţi pro-brexit care, în polurile de opinie, au trecut de partea pro-Remain (invers nu s-a întâmplat) - toţi factorii ăştia ar fi de ajuns să acopere şi să depăşească diferenţa de un milion de voturi care a decis rezultatul referendumului din vara lui 2016.
Ce se va întâmpla în cele din urmă e important, evident, însă trebuie să înţelegem că Brexit nu e doar o fază în istoria contemporană, e mai întâi de toate o psihologie. Şi una destul de periculoasă. Retragerea Marii Britanii din UE n-o să satisfacă această psihologie decât paţial şi temporar. Îşi va găsi pe viitor ale resurse de expresie.
În România, din cauza situaţiei politice instabile, auzim adesea „numai în România se poate asta”. În Marea Britanie, de când cu Brexit-ul, cum tratează oamenii situaţia, cel fel de atitudine predomină?
Cred că aş avea nevoie de 100 pagini să răspund la întrebarea asta. Pe scurt, sunt trei atitudini care predomină. Aşa numitul hard Brexit, sau no deal Brexit, susţinut de politicieni precum Boris Johnson, pentru care out is out – nu contează consecinţele dezastroase ale unei astfel de versiuni, poporul a votat să iasă din U.E, asta trebuie să se întâmple acum la sfârşitul lui martie.
Apoi sunt cei care încă mai speră că Teresa May mai poate negocia cu Bruxelles-ul un aranjament viabil – pentru asta trebuie amânată data oficială a retragerii din UE, ceea ce s-a întâmplat chiar ieri – Teresa May a anunţat prelungirea perioadei de negociere.
În a treia categorie, în care mă aflu şi eu, evident, sunt cei care vor un al doilea referendum, în care să se voteze între a rămâne în UE şi a accepta varianta de Brexit negociată de May, speranţa fiind că de data asta, cum spuneam mai devreme, puţin mai informaţi decat în 2016, vom vota cu capul şi nu cu pumnii agitaţi de demagogie.
Spuneai, la un moment dat că ai simţit că relaţia ta cu România a fost una dificilă dintotdeauna. De ce ai ales Marea Britanie când ai emigrat, în 2004?
Cunosc în România oameni extraordinar de pregătiţi profesional, cu toate principiile etice la locul lor, cu idei şi cu energie, de care ţara asta cumva nu pare să aibă nevoie, nu se foloseşte de ei. Traiectoria lor e una din două – fie să rămână în ţară şi să contemple realitatea cu cinism, fie să plece în străinătate. Pe poziţiile pe care ar trebui să le ocupe ei în sistem, sunt numiţi indivizi mediocri. Ăsta e lucrul care mă doare cel mai tare când e vorba de România. Mediocraţia. Cumva eu am plecat din ţară înainte să fiu afectată prea mult de situaţia asta – aveam doar 24 de ani.
De ce-am ales UK? Oficial am primit o brusă de doctorat pe antropologie culturala la Universitatea Exeter. Neoficial – m-am îndrăgostit de un englez.
Jan Corenlius, Ioana Baetica Morpurgo, Ştefan Baghiu şi Georg Aescht (Foto Alex Popescu)
Acum, cu Brexit-ul care bate la uşă, simţi vreun fel de ameninţare ca persoană care s-a stabilit acolo de atâţia ani? Există o presiune în plus?
Chiar dacă sunt presiuni, cumva nu vreau să le admit ca parte din viaţa mea. Un moment de panică cred ca am avut, imediat după referendum, fiindcă la două săptămâni după rezultate mi-am depus actele de cetăţenie. Retrospectiv însă, prefer să mă justific altfel – ţara asta are nevoie de votul meu pe viitor. Şi sper că asta le-a trecut prin minte şi altor cetăţeni europeni rezidenţi pe teritoriul Marii Britanii care n-au putut vota într-un referendum ce avea să le schimbe multora cursul destinului.
Cum a fost adaptarea la noua ţară? Am auzit des de la români stabiliţi acolo că mai au parte de diverse atitudini din partea britanicilor atunci când se prezintă ca români. Cum e după atâţia ani? Există o permanenţă a etichetei de emigrant?
Eticheta de imigrant o porţi pe rever toată viaţa. Uneori, în momentele bune, îţi conferă un spaţiu privat, al perspectivei dinafară, alteori te implică în politici socio-culturale pe care e greu să le contracarezi spontan.
Eu am decis să nu mai răspund la întrebarea „de unde sunt” , care i se pune oricărui om cu accent de fiecare dată când deschide gura, decât o singură dată pe zi. Şi explic asta politicos celor care îmi cer paşaportul la control a doua sau a treia oară în ziua respectivă.
Ioana Băeţica Morpurgo s-a născut în 1980. A absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti, apoi masteratul de Antropologie Culturală SNSPA. A fost cercetător pe tema culturii tranziţiei în România postcomunistă la Universitatea Exeter, Marea Britanie, unde a şi predat un seminar de „Societăţi Contemporane”. A publicat articole pe teme literare şi socioculturale în reviste precum Romȃnia literară, Dilema Veche, Academia Caţavencu, Observator cultural, New Internationalist, Contemporary Review, Lichtungen, Buchkultur etc. A contribuit cu eseuri şi proză scurtă la diverse antologii – Cartea cu bunici (2007), The Review of Contemporary Fiction (2010), Erotographos 50+1 (2010), Best of: Proză scurtă a anilor 2000 (2013), Poveşti cu scriitoare şi mămici (2014), 10 000 de semne (ICR, 2017).
Prima ei carte, Fişă de înregistrare (Polirom, 2004), a fost selectată pentru premiul de debut al României literare. Romanul său Imigranţii (Polirom, 2011) a fost premiat cu bursa de creative writing Kulturkontakt – Viena. Proza sa a fost tradusă în spaniolă, engleză, sîrbă, albaneză, germană şi italiană. Ȋn 2016, într-o tentativă (ratată) de a deraia trenul Brexit din Marea Britanie, a organizat o serie de conferinţe şi dezbateri pe tema Europei – spirit comun. Din 2004 trăieşte în sudul Angliei, unde scrie, cîntă la pian, înoată în ocean şi coordonează un proiect de hedonism al ideilor – Lectures on Everything.
Se încarcă comentariile...
