INTERVIU Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier: „Literatura română este un produs foarte bun de export“

INTERVIU Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier: „Literatura română este un produs foarte bun de export“

Gheorghe Erizanu FOTO: Editura Cartier / Alex Iovu

Publicistul Gheorghe Erizanu, fondator şi director al Editurii Cartier din Republica Moldova, a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre trecutul său, despre drumul de la jurnalism la literatură, despre scriitori, cărţi şi provocări.

Gheorghe Erizanu, om de cultură din Chişinău, a început ca jurnalist şi a ajuns să conducă una dintre cele mai cunoscute edituri de carte românească. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, a vorbit despre rolul literaturii române în copilăria sa, despre istoria Editurii Cartier, proiecte noi, traduceri, reuşite şi despre scriitorii pe care i-a publicat de-a lungul anilor.

„Weekend Adevărul“: Chiar dacă interviul va fi publicat la început de toamnă, a fost realizat în luna august. Acum, de exemplu, în România e una din cele mai calde zile ale acestei veri. Mă uit pe internet şi văd că în Chişinău sunt vreo 27 de grade şi s-ar putea chiar să plouă. Ce face directorul unei edituri într-o lună fierbinte de vară? 

Gheorghe Erizanu: Sunt la Chişinău. În birou. E răcoare. Climatizatoarele funcţionează. Vara politică din Republica Moldova a fost mult mai fierbinte decât oricare zi caniculară de iunie sau august. Lucrăm. Suntem destul de aglomeraţi cu antologiile din Cartier de colecţie ale lui Teo Dună, Nora Iuga, Constantin Abăluţă. În seria de istorie avem o excelentă carte, bestseller în Rusia, a lui Mihail Zâgar „Imperiul trebuie să moară“, care prezintă perioada dinainte de 1917 prin prisma unor personalităţi mari, de la Tolstoi la Troţki. Lucrăm la voluminoasa „Enciclopedie a holocaustului din Transilvania“ a lui Randolph L. Braham. Dacă rămânem pe cărţile voluminoase şi enciclopedice, atunci trebuie să spun şi de „Basarabia necunoscută. Ediţie în trei volume“ a lui Iurie Colesnic. În vară a apărut volumul I, sper să reuşim în acest an şi cu volumele II şi III. E un proiect editorial care încearcă să aşeze şi să sistematizeze cele 11 volume din „Basarabia necunoscută“: primul volum a apărut într-un tiraj de 15.000 exemplare în 1993, iar ultimul, al XI-lea, a apărut anul trecut în o sută de exemplare – ceea ce înseamnă că doar o sută de oameni pot avea toată seria completă.

Sunteţi cofondatorul şi directorul Editurii Cartier, cu sediul în Republica Moldova, în Chişinău, pe strada Bucureşti. Eu am locuit ani buni în Bucureşti, pe strada Chişinău, dar asta nu are importanţă. Mai important ar fi să subliniem că vorbim despre o editură de carte românească, aşa cum vă exprimaţi chiar dumneavoastră. Publicaţi atât autori din România, cât şi din Republica Moldova, atât clasici, cât şi contemporani. Sunt convinsă că la cititorii din Republica Moldova ajungeţi uşor, dar cum e relaţia cu cititorii din România? S-a schimbat ceva în ultimii ani? Cât de greu sau de uşor a fost pentru o editură din Republica Moldova să intre pe piaţa de carte din România şi cât de departe aţi ajuns acum? 

În 1995, anul fondării editurii, pe piaţa de carte din Republica Moldova era mai greu să pătrunzi decât pe piaţa de carte din România. Lanţurile de librării din Republica Moldova erau în privatizări, reorganizări, falimente şi tot tacâmul unei pieţe sălbatice şi embrionare, spaţiile în care fuseseră librării se transformau în bănci sau magazine de bijuterii. Piaţa de carte în România era încă într-un trend ascendent. Noi am prins un an sau doi din acea perioadă romantică a pieţei de carte din România. Apropo, piaţa de carte rusă era şi este şi acum una foarte închisă. Editurile din Chişinău care au lucrat pentru piaţa rusă au fost eliminate din joc pe la mijlocul anilor ‘90. Am fost, de la prima carte Cartier, o editură românească, pentru piaţa de carte românească, cu autori români fără frontiere politice. A fost o opţiune asumată, declarată şi respectată. Iniţial cititorii din România au fost indulgenţi cu noi, „bieţii fraţi basarabeni“, apoi a fost o perioadă când eram ocoliţi. Tipăream cărţile cu „î“ din „i“, din convingeri, iar vizitatorii târgurilor de carte, contactul meu direct cu cititorul din Bucureşti, Iaşi, Braşov, Cluj, îmi aruncau în faţă că „sunteţi basarabeni, nu ştiţi româna ca lumea“. Acesta a fost începutul, primii doi-trei ani. Apoi am intrat în firesc. Nici nu eram percepuţi ca o editură basarabeană. Mai degrabă la Chişinău eram priviţi ca o editură din Bucureşti. Orice carte Cartier conţine pe pagina tehnică adresele birourilor din Chişinău şi Bucureşti. Dacă biroul din Chişinău s-a impus prin selecţia titlurilor, atunci buna lor difuzare şi prezenţă în toate librăriile bune din România e meritul lui Florin Ungureanu, administratorul societăţii de distribuţie din Bucureşti. Mediile literare ne-au acceptat fără rezerve şi priviri regaliste. Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu (a fost primul, de fapt), Ioan Flora, Emil Iordache, Lucian Vasiliu, Luca Piţu, Al.Cistelecan, Emil Brumaru, Andrei Bodiu, Ion Bogdan Lefter, Şerban Foarţă au fost printre primii prieteni ai Editurii Cartier. Recunosc, sunt un om fericit: am avut şi am prieteni foarte buni, de cursă lungă, Unii dintre ei erau certaţi, supăraţi între ei, lucru care nu afecta prietenia mea cu ambii.

Care sunt în prezent cele mai căutate cărţi ale Editurii Cartier în România? Din ce domenii vin?

Una dintre cele mai îndrăgite serii atât de publicul larg, cât şi de lumea literară, e „Cartier de colecţie“, în care un foarte bun poet contemporan face o selecţie din poeziile unui autor clasic drag. Astfel au apărut de exemplu Nichita Stănescu în selecţia lui Matei Vişniec, Emil Brumaru în selecţia lui Radu Vancu, B. Fundoianu în selecţia lui Dan Coman, Petre Stoica în selecţia lui Marius Chivu, Şerban Foarţă în selecţia lui Robert Şerban, A. Baconsky în selecţia lui Al. Cistelican. Colecţia apare în condiţii grafice excelente. Fiecare volum e ilustrat de un fotograf cunoscut. Deci putem spune că noi vindem carte de poezie constant şi bine. Unele volume, la nici un an de la prima ediţie, apar deja în a doua. Vorbesc de Claudiu Komartin (propria antologie şi antologia generaţiei războiului), volumele lui Grigore Vieru, Emilian Galaicu-Păun sau debutul lui Alexandru Cosmescu. Sigur, ficţiunea domină vânzările, iar romanele Tatianei Ţîbuleac, „Vara în care mama a avut ochii verzi“ şi „Grădina de sticlă“, sunt cap de listă. Dar sunt la ediţia a II-a deja şi romanele „Woldemar“ şi „Cântecul mării“ de Oleg Serebrian, „Câinele de bronz“ – debut al Emanuelei Iurkin apărut anul trecut, „Ultima amantă a lui Cioran“ de Constantin Cheianu. „Ca un hoţ ziua în amiaza mare. Puterea în epoca postumanităţii“ de Slavoj Zizek, „Dificila unire. Basarabia şi România Mare, 1918-1940“ de Alberto Basciani, „Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc“ de Traian Sandu deschid lista cărţilor de istorie. În colecţia „Codobelc“, cartea pentru copii, am reuşit să convingem scriitori foarte buni contemporani, unii dintre ei nici nu au mai scris pentru copii până la noi, să ne dea un text pentru colecţie. Aşa au apărut „Călătoria lui Medilo“ de Ioana Nicolae, „Melcuşorul“ de Lavinia Branişte, „Şansa lui Bileţel“ de Victoria Pătraşcu, „Regele Piticuţ“ de Radu Vancu, „Moara de frig“ de Dan Coman, „Puiul de balaur, puiul de zmeu şi puiul de om“ de Florin Lăzărescu, „Un unicorn în muzeul de oase“ de Alina Purcaru, „Războiul Pisicilor“ de Vasile Ernu, „Cele patru aripi ale bunicii“ de Robert Şerban.

Se găsesc cărţile Cartier în librăriile din România? Sau e mai simplu pentru un cititor român să comande volumele pe internet?

Lucrăm cu toate librăriile bune din România. Cărţile Cartier sunt în librăriile Cărtureşti, Humanitas, librării independente din provincie. Online cărţile noastre pot fi comandate pe libris.ro, librărie.net sau site-urile lanţurilor de librării menţionate. Cărţile pot fi comandate şi pe shop.cartier.md, dar costurile poştei sunt de multe ori mai scumpe decât cartea. Pentru cititorul din România e mai confortabil să le procure din România. Sau pot fi procurate cărţile digitale, fără costuri poştale.

Aţi fondat Editura Cartier în 1995. Editura deţine şi două librării în Chişinău: Librăria din Centru, deschisă în 2008, şi Librăria din Hol, deschisă în 1998. V-a dat această dublă postură o altă perspectivă asupra traseului unei cărţi, poate mai mult control?

Noi am deschis librării din cauza că fostele reţele de librării erau la pământ. Am fost forţaţi de situaţie. Librăriile Cartier, spre deosebire de celelalte librării de atunci din Chişinău, aveau peste 90 la sută cartea românească pe rafturi. Proporţia la colegi era de 90 la sută carte rusă. Au fost cinci librării. Una dintre ele, Casa Cărţii, la deschiderea căreia participaseră atât primarul Bucureştiului, Viorel Lis, cât şi primarul de atunci al Chişinăului, Serafim Urechean, a fost închisă după 15 ani de activitate, din cauza că primarul unionist al Chişinăului, Dorin Chirtoacă, a decis să ofere spaţiul unei biserici, la parterul unui bloc, într-o zonă de restaurante, deci doldora de credincioşi. Da, librăriile ne-au făcut să privim altfel drumul cărţii. Şi preţul cărţii. Lucrăm cu tiraje scurte: 500 de exemplare. Indicăm tirajul în pagina tehnică. Punem preţul pe copertă: în RONi şi lei moldoveneşti. O facem din respect pentru cumpărător şi autor. Spre deosebire de piaţa românească, în Republica Moldova mai sunt editori care lucrează cu preţ de livrare şi adaos comercial, astfel poţi găsi o carte la diferite preţuri în diferite librării. Din cauza ipostazei de librar şi editor altfel am privit proiectele cu ziar plus carte şi intrarea banilor din petrol, mulţi, pe o piaţă foarte sensibilă. Editorii care au crezut că vor da marea lovitură, de fapt, au reuşit cu succes să scoată cititorul din librărie. Marii perdanţi ai petroliştilor cărţii au fost şi librarii, şi editorii, şi ziarele. Consecinţele le resimţim şi acum.

Aţi publicat la Cartier, în 2016, extraordinarul volum de debut al Tatianei Ţîbuleac, „Vara în care mama a avut ochii verzi“. Din ce ştiu, cartea a fost deja tradusă în spaniolă, franceză şi mai urmează şi alte limbi, dacă nu cumva au apărut între timp şi alte traduceri. Pe scurt, volumul e un hit. Cum trăieşte o editură un asemenea moment, în care „descoperă“ un super-autor?

Sunt un editor realizat. Bine, Tatiana era foarte cunoscută ca jurnalistă Pro TV şi din microproza pe care o scria pe reţelele de socializare. Problema era foarte simplă. Trebuia să devină cunoscută şi în mediile literare. Care îi dau pondere. Eu am crezut în ea şi am depus foarte multe eforturi pentru validarea ei ca scriitor de mare valoare. Acum, că am reuşit să o impunem pe Tatiana ca scriitoare importantă pe piaţa de carte românească, lucrăm la promovarea ei pe piaţa internaţională de carte, care, din fericire, a fost accelerată şi de premiul Uniunii Europene pentru literatură. Eu cred că literatura română este un produs foarte bun de export. Iar traducerile în limbile străine ale romanelor Tatianei vor deschide literatura română şi pentru alţi scriitori români. 

Într-un interviu acordat lui Vasile Ernu în anul 2015 vorbeaţi despre copilăria dumneavoastră în Republica Moldova şi, printre altele, inclusiv despre rolul Televiziunii Române. Vreau să vă întreb şi despre rolul literaturii române în copilăria dumneavoastră. Ce citeaţi pe atunci? 

Când eram la universitate, cărţile româneşti erau interzise, iar agenţii de securitate ne verificau noptierele când eram la lecţii. Ca să evit problemele, în camera leninistă a căminului, citeam de la cinci până la şapte în fiecare dimineaţă, pe când agenţii dormeau. Citeam cărţi din literatura română şi universală, în baza unei liste de lecturi pe care mi-o oferise criticul literar Andrei Ţurcanu, care începea cu „Epopeea lui Ghilgameş“ şi se termina cu poezia lui Mircea Dinescu. În copilărie, am crescut cu „Frumoasa lumii“ de Mihai Eminescu şi cu „Poezii de seama voastră“ de Grigore Vieru, apărută în anul în care m-am născut. Tipărite cu litere ruseşti. Cu ilustraţii superbe. În biblioteca părinţilor, care era dominată de lucrări metodice (de atunci nu le înghit), era şi Dicţionarul lui Macrea (n.r. „Dicţionarul limbii romîne moderne“, de Dimitrie Macrea), care e acum în biblioteca mea. Era şi este un dicţionar foarte prietenos, uman. Îl răsfoieşti cu plăcere, chiar dacă nu ai nevoie de el. Adnotările cu pixul pe care le-am făcut în el, până a le descoperi părinţii, demonstrează asta: poţi să nu ştii încă literele, dar cartea te cheamă şi vrea să te cuprindă în paginile ei. Îmi amintesc şi de „Istoria limbii române“, probabil în trei sau patru volume, de Al. Rosetti. Care mă speria. Îmi părea foarte distantă, rece, intangibilă. Nu are niciun „autograf“ lăsat de mine. Conştient, primele două cărţi româneşti le-am citit în clasa a VII-a cred. A fost o întâlnire a elevilor care se vedeau poeţi, la revista „Tânărul leninist“. Eu veneam din nordul Republicii Moldova, de lângă Lipcani, la vreo 300 de kilometri de Chişinău, aveam publicate câteva poezii în revistă, poştaşul îmi aducea la şcoală scrisori cu sacul de la admiratoare şi vreo doi admiratori, aveam lecturile obişnuite (poate mai multe) ale unui elev exemplar dintr-o şcoală sovietică. Victor Pânzaru, care era responsabil de întâlnirea de la „Tânărul leninist“, m-a luat, la încheiere, în biroul său şi mi-a zis în şoaptă că, pe lângă lecturile care le am, e bine, totuşi, să mai citesc şi altceva. Şi mi-a împrumutat o antologie de poeme de Lucian Blaga, din colecţia „Lyceum“, şi „Hanul Ancuţei” de Mihail Sadoveanu. Limbajul lui Sadoveanu m-a năucit. Nu mai puteam citi literatura obligatorie din programa şcolară. Am mai avut o experienţă. Mai devreme. Biserica din sat era închisă, avea ziduri înalte. Fiind copii, ne duceam să vânăm cu praştiile hulubi. Într-o zi, am descoperit că porţile sunt deschise, uşile bisericii sunt vraişte, iar consătenii, oameni în toată firea, au intrat în spaţiul pe care îl credeam doar al nostru, al hulubilor şi cioroilor, şi scoteau din biserică icoane, laviţe, candelabre. Am intrat şi noi, vreo doi-trei copii. Aproape de clopotniţă, într-o cămară, am găsit o sumedenie de reviste româneşti din anii 1941-1942, care se deschideau cu ode lui Antonescu, regelui Mihai, lui Hitler. Unele erau semnate de Radu Gyr. Era prea frumos numele ca să nu-l ţin minte. Până atunci credeam că odele puteau fi dedicate doar lui Lenin. Am constatat cu un ochi precoce, critic, că odele dedicate lui Antonescu din acele reviste erau, din punct de vedere literar, mai bine scrise decât cele dedicate lui Lenin din manualele noastre.

Dacă tot am amintit interviul dat lui Vasile Ernu, în aceeaşi discuţie vorbiţi inclusiv despre aventurile dumneavoastră din armata sovietică. Vă rog să schiţaţi în câteva vorbe o zi oarecare din viaţa dumneavoastră acolo, cum decurgea ea, aşa încât cei care au făcut armata în România să poată să facă o comparaţie.  

Bănuiesc că Vasile Ernu n-a făcut armata sovietică. Nu e nimic romantic. Rutină şi fatalism. Eu am fost luat în armată după anul I de facultate. Am nimerit exact în acea perioadă în care, din cauza războiului din Afganistan, studenţii erau luaţi în armată. Am făcut doi ani de armată în Celeabensk, un oraş închis de după Uralii de Sud, unde sunt platformele complexului Maiak, care au poluat Europa cu radiaţii în octombrie 2017 şi unde, în 1957, a fost o explozie mai mare decât la Cernobîl, ţinută în secret, fără măsuri de protecţie, fără sarcofag. Au zis că vântul nu bate niciodată spre oraş. În armata sovietică nu există zile obişnuite. Depinzi de ce a visat sergentul, dacă ofiţerul a reuşit să-şi cumpere votcă în ajun sau nu (erau anii prohibiţiei lui Gorby), dacă „combatul“ s-a certat cu nevasta şi a venit în batalion să bea. În rest, deşteptarea la 6, care putea fi repetată de câteva ori, dacă nu-i plăcea sergentului sau ofiţerului de serviciu, îmbrăcarea în nu mai ştiu câte secunde, dezbrăcarea şi îmbrăcarea din nou, iarăşi la cheremul sergentului,  înviorarea (complexul I sau II), probabil, vreo oră sau o oră juma’, igiena de dimineaţă, asta era tare scurtă, micul dejun, de asemenea, putea fi foarte scurt, dacă voia sergentul. Înregimentarea, lecţii teoretice sau practice, obligatoriu prima lecţie era despre situaţia politică din lume. Alergatul a trei sau cinci kilometri pentru poftă de mâncare, prânzul, care putea, de asemenea, să fie foarte scurt (soldatul trebuie să înfulece repede, zicea sergentul), apoi o juma’ de oră de timp personal, care conform regimului trebui să fie una sau două ore, apoi munci în gospodărie sau mutatul unui bolovan imens dintr-un capăt în altul, depindea de imaginaţia sergentului. Pregătirea pentru lecţii, lecturi în camera leninistă. O juma’ de oră la Cepok, magazinul din cadrul unităţii, unde cumpăram, îmbulzindu-ne din cauza timpului scurt cât era deschis, papiroase, limonadă şi biscuiţi. Cina. Nu mai zic de timp, timpul în armată e al sergentului, el e zeul Cronos. Cusutul guleraşelor, călcatul, curăţarea cizmelor, alinierea, strigarea şi stingerea la ora zece. Dacă considera sergentul că meritaţi. Fiind un imperiu multietnic cu diferite grade de cunoaştere a rusei literare, limba utilizată în armată era formată din două cuvinte obscene – „ebati“ şi „bleadi“ – care deveneau, după caz, şi subiect, şi predicat, cu ele formai propoziţii simple sau lungi ca în Faulkner. După doi ani m-am întors acasă cu avionul, plutonier. Încolo ne-au dus cu trenul patru zile şi nopţi. Niciodată n-am vorbit atât de mult despre armată, Lavinia.

Aţi fost şi jurnalist, iar în această calitate aţi făcut un stagiu la Paris, în 1994. La întoarcere aţi publicat „Carte orange“. În 1995 aţi fondat Editura Cartier. În ce a constat acest stagiu la Paris? Fondarea editurii a venit ca o urmare firească?

Stagiul a fost o bursă, oferită de Franţa prin Moscova, obţinută neaşteptat pentru mine. O lună de zile am fost în diverse medii din Franţa. Eu am ales presa scrisă. Am fost la „Le Canard enchaîné“, „Telerama“, „Livres Hebdo“, o agenţie de publicitate şi un ziar local din AuxerreUnde m-am dus să-l văd pe celebrul antrenor Guy Roux. Ziaristul sportiv local avea însă alte planuri în privinţa mea. A vrut să mă uimească cu Chablis şi m-a dus la un restaurant dintr-o podgorie. Fiind tânăr, bleg şi consumator de două gâturi de vin, i-am zis că tatăl meu face, în Moldova, un vin mai vâscos, mai uleios şi mai bun decât Chablis-ul de aici. A fost oarecum uimit şi a tăcut elegant. Am mers pe mâna lui la alegerea meniului. Am mâncat supă cu Chablis, un iepure în sos cu Chablis şi o prăjitură cu Chablis. Am băut un pahar de Chablis. Am simţit că respir Chablis, văd Chablis. Toată Burgunidia era doar Chablis. Nu l-am mai văzut pe Guy. Peste câţiva ani, cred, echipa de fotbal din Auxerre, cu veşnicul Guy antrenor, a luat campionatul Franţei. Mi-a plăcut mult la „Le Canard enchaîné“Credeam că pot face aşa ceva la Chişinău. Cu buget mic. N-a fost să fie. Reportajele, notele, interviurile care le-am făcut în acel stagiu au apărut în „Carte orange“, publicată în cadrul concursului de debut al Fundaţiei Soros, la Editura Arc. Apoi a apărut cronica unui distins critic literar şi academician despre cartea „de poezie“ „Carte orange“. Atunci a fost ucis tânărul şi promiţătorul poet Gheorghe Erizanu. Iar Editura Cartier a apărut din cauza unui refuz. Locuiam în gazdă. A apărut o posibilitate să cumpăr o locuinţă. Lucram redactor de cultură la o revistă şi mai aveam nevoie de o sumă de bani, cam cât e acum un salariu mediu pe economie în Republica Moldova. Redactorul-şef mi-a zis că nu poate, deşi putea. Şi acum mai telefonează, sentimental. Dar atunci am decis că voi merge pe cont propriu, să nu depind de nimeni. Succesul sau insuccesul îmi aparţine. Fiind foarte aproape de carte, era firesc să mă lansez în domeniul pe care credeam că îl ştiu cel mai bine.

La „Librăria din Centru“, din Chişinău, sunt organizate lecturi, la care sunt invitaţi să citească atât scriitori din Republica Moldova, cât şi din România. De asemenea, anual Editura Cartier este co-organizator al „Zilelor Literaturii Române“ la Chişinău. Cât de mult contează aceste întâlniri între scriitorii din România şi publicul din Republica Moldova?

După mine, contează enorm. Avem un public viu, tânăr, activ, deschis, care vrea să vadă scriitori vii. Alţii decât cei din curricula şcolară. Cu alt limbaj, cu alte teme, cu alte cunoştinţe, cu alt discurs decât veşnicul refren păşunist şi broderia babiloniană de metafore de la sfârşitul secolului trecut. Scriitorii tineri din Republica Moldova nu mai fug după sincronizarea literaturii din Basarabia cu cea din România. Sunt incluşi perfect în literatura română. Zilele Literaturii Române înseamnă nu doar întâlnirea scriitorilor din România cu cititorii din Chişinău, Bălţi sau Cahul, ci sunt şi un dialog dintre scriitorii din Basarabia şi România, cunoaşterea reciprocă. Zilele mai înseamnă şi interviurile media din Chişinău cu scriitorii români, ca să ajungă la un public cât mai mare, înseamnă prezenţa cărţilor scriitorilor invitaţi în librării, ca să poată fi cumpărate de cititor.

Cât de simplu sau de complicat este să conduci o editură de limba română în Republica Moldova? În interviul cu Ernu vorbeaţi de nişte provocări, pe care însă nu le-aţi detaliat. Dar interviul a fost făcut acum patru ani. Sunt curioasă cum au stat lucrurile în aceşti ultimi patru ani din acest punct de vedere, al provocărilor la adresa editurii.  

E foarte simplu să conduci. Spui „da“ manuscriselor bune. Spui „nu“ manuscriselor proaste. Cauţi tu manuscrise foarte bune. Nu accepţi să editezi cărţi „finanţate“ de autor. Mergi doar pe câteva colecţii. Ca să nu te transformi în uzină de cărţi şi doar să fii privitorul, care vede că intră pe o bandă rulantă un manuscris şi iese în altă parte o carte. Provocările literare sunt destul de vechi: premiile literare, cu câteva excepţii, încă n-au reuşit să impună un sistem de valori clar; infrastructura culturală lipseşte şi în România, şi în Republica Moldova; curricula şcolară îl dă pe Stănescu ca cel mai tânăr scriitor. Pe lângă asta, scriitorii basarabeni sunt priviţi cu o oarecare suspiciune de critica literară românească şi intră foarte greu în cercurile închise şi multe ale scriitorilor români. Beau berea la altă terasă a fericirii decât cei din Bucureşti sau Iaşi. Provocările economice sunt: preţul mic al cărţii în raport cu costurile de producţie şi salariile mici în economiile României şi Republicii Moldova; proasta administrare a bibliotecilor care nu au un sistem de valori de achiziţionare a noutăţilor editoriale; absenţa programelor naţionale viabile şi eficiente de promovare a lecturii. Provocările politice: în ultimii ani, Republica Moldova intrase aproape complet într-un sistem autoritar, dominat de apucături din lumea interlopă. România era foarte aproape de modelul Republicii Moldova, iar un editor fără libertate sau cu o libertate crispată nu poate merge prea departe, nu poate fi eficient. Politicienii au nevoie de mase, editorii au nevoie de oameni. Deocamdată, politicienii ne-au învins. Nu ne plângem, avem provocări.

Ce pregăteşte Editura Cartier pentru această toamnă?

În „Biblioteca deschisă“ vor apărea romanele elveţianului Christian Kracht, ale ucrainenilor Iurii Andruhovîci şi Serhii Jadan, ale bosniacului Faruc Sehic, ale germanului Rainald Goetz, ale austriacului naturalizat Thomas Glavinic. Avem literaturi foarte mari alături de noi, pe care nu le vedem din cauza omniprezenţei literaturii engleze şi americane, care domină piaţa traducerilor româneşti. Dar care vorbesc despre probleme importante, poate chiar mai apropiate nouă, şi în moduri foarte proaspete. În „Cartier istoric“ vom publica „Odessa“, de Charles King. Odessa nu este un oraş, este o stare de spirit. King porneşte de la biografia unui oraş şi ne povesteşte istoria unei lumi. Volumul conţine un capitol cu Odessa românească din anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Un proiect ambiţios în colecţia de artă: „Hipsteri, Bobos şi clase creative. Contracultura capitalistă“ de Dinu Guţu şi Ciprian State. Cu texte antropologice pe domenii, imagini de epocă ale lumii din anii zero. „Codobelcul“ va continua cu poveştile lui Oscar Wilde, într-o excelentă traducere nouă de Lavinia Branişte şi ilustrate de Anca Smărăndache, cu bestsellerul internaţional pentru copii „Mic atlas ilustrat de curiozităţi uimitoare despre animale“ de Maja Safstrom, cu „Evadarea lui moş Columb“ de Lavinia Branişte, ilustrate de Irina Dobrescu. Avem în lucru o antologie a poeziei feminine din România, de Alina Purcaru şi Paula Erizanu, o antologie a poeziei Generaţiei ‘90 de Răzvan Ţupa şi Adrian Ciubotaru. Va apărea într-o nouă ediţie studiul lui Bogdan Creţu „Inorogul la Porţile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir“. 

Vă rog să-mi recomandaţi trei cărţi de la Editura Cartier pe care consideraţi că ar trebui să nu le ratez. Interesul meu principal este în zona de poezie şi ficţiune, dar nu zic pas nici la alte domenii. 

Vor fi din „Biblioteca deschisă“, colecţia de literatură străină contemporană. Christian Kracht, romanul „1979“. Critica literară zice că Kracht, scriitor elveţian de limbă germană,  face parte din categoria scriitorilor-dandy şi este unul dintre cei mai importanţi scriitori ai curentului Popliteratur. Şi vine din familia unor maeştri ai rafinamentului şi ai dezabuzării ca şi J.-K. Huysmans sau francezul Pierre Drieu la Rochelle. Pe Christian Kracht nu-l prea interesează aceste opinii. Este fiul fostului director al Grupului Editorial Axel Spriger. A locuit în Bangkok şi Katmandu, în Buenos Aires. în Kenya. Acum nu mai ştiu pe unde este cu exactitate. Pentru „1979“ Kracht a luat câteva mituri ale lumii şi le-a topit în acest fals roman de călătorie, unde moare societatea occidentală: o revoluţie islamică, ca fundal; epopeea lui Ghilgameş şi Enkidu, ca marele mit al prieteniei (dar în romanul lui Kracht Ghilgameş, occidentalul homosexual nu-l plânge pe Enkidu când moare, ci îi ia pantofii marca Berluti şi fuge din spital); mitul lui Mefistofel (întruchipat de românul Mavrocordato, care pare a fi un nepot de-al lui Dracula cu sânge domnesc); balul diavolilor din Bulgakov (dar e plasat într-un Teheran somptuos care e în putrefacţie, în ajunul revoluţiei islamice, într-o vilă cu livadă de haşiş); mitul pelerinului sau a cunoaşterii de sine. Apoi recomand Serhii Jadan, romanul „Jazz în Donbas“ (în ucraineană a apărut cu titlul „Voroşilovgrad“). Viktor Toporov, un Mihai Iovănel al criticii literare ruse, zice că „Jadan ar putea deveni chiar în timpul apropiat laureat Nobel. Oricum, dintre toţi literaţii din spaţiul ex-sovietic, el are cele mai mari şanse.“ Dar nu din cauza lui Toporov, de obicei foarte zgârcit la laude, îl recomand. Nu din cauză că e un rockstar al literaturii ucrainene, care adună sute de oameni, preponderent tineri, la lansările sale de carte şi în concertele lui rock. Ci pentru carte în sine. O Odisee care are loc în Luhansk. Un „Câinii“ absurd. Un western într-o lume provincială, care, la prima vedere, pare a naibii de banală, unicul lucru care se mişcă ar fi pănuşile dintr-un lan de porumb, dacă adie vântul. Dar atunci apar personajele, votca, ucideri inutile, conspiraţii alogice, descrise ironic, cinic, cu indulgenţă, uneori, şi care explică realităţile ştirilor de la ora cinci. Mai recomand Svetislav Basara, romanul „Mărirea şi decăderea bolii Parkinson“. Pentru că este un anarhist, un nebun, un geniu. Nu poţi avea asemenea imaginaţie!  E în afara limitelor umane. Sârbii îşi împart literatura până la Basara şi după.

Ce carte citiţi acum?

A fost „Serotonina“ lui Houellebecq. Savurez eseurile lui Valeriu Gherghel din „Roata plăcerilor“. Am revenit la o antologie din anii ‘90, în rusă, „Alternativa. O încercare de antologie a poeziei rock“.

O curiozitate: cum v-aţi oprit la „Cartier“ pentru numele editurii?

În 1995 toate firmele nou înfiinţate din Chişinău aveau nume gen „Imperial“, „Global“, „Universal“. Am preferat ceva mic, un spaţiu pe care să-l putem umple. Aşa a apărut Cartier.

Ce face Gheorghe Erizanu într-un univers paralel, în care nu conduce o editură şi nu are o legătură cu lumea cărţilor?

Îngrijeşte roşiile din grădină, tunde iarba, spală vasele, joacă fotbal, când nu e accidentat. Face injecţii câinelui, îl plimbă dimineaţa devreme şi noaptea: e mare şi nu iubeşte oamenii. Face piaţa. În fiecare seară îl sună pe taică-său, la ora opt, să vadă dacă a tăiat, totuşi, gânsacul ‘cela bătrân. Nu. Operaţia curăţatului penelor amână moartea violentă a păsării. Va muri şi ăsta de moartea lui firească. Se miră că luna în august e atât de mare şi plină. Se mai miră şi de alte lucruri.

 

CV: Jurnalism şi literatură

Numele: Gheorghe Erizanu

Data şi locul naşterii: 8 iunie 1967, satul Cigârleni, raionul Ialoveni, Republica Moldova.

Studiile şi cariera:

- A absolvit Facultatea de Jurnalism a Universităţii de Stat din Chişinău în anul 1991.

- A lucrat ca jurnalist în 1987-1995.

- A fondat Editura Cartier în 1995.

- A publicat volumele: „Carte orange“ (Editura Arc, 1995), „Miercuri când era joi“ (Editura Arc, 2012), „Ce spun cărţile. Bookiseli“ (Editura Cartier, 2012), „Ce spun cărţile. Alte bookiseli“ (Editura Cartier, 2014), „Texte egoiste“ (Editura Cartier, 2017).

Stare civilă: Căsătorit, are un copil.

Locuieşte în: Chişinău, Republica Moldova.

 

CITIŢI ŞI:

Diana Geacăr, scriitoare şi traducătoare: „Numai prin scris pot să înţeleg viaţa“

Ana Nicolau, cel mai tânăr director de editură din România: "Trebuie să te îndrăgosteşti de cărţile pe care le publici"

Daniela Raţiu, scriitoare: „S-a produs o saturaţie de kitsch. E o mare nevoie de bun-simţ, de cultură“

Scriitorul portughez José Luís Peixoto: „Cred că suntem condamnaţi să repetăm răul din istorie. Asta mă face să-mi fie teamă de viitor“

INTERVIU Ioan T. Morar, scriitor: „Scrisul e ca o căsnicie: ştii totul despre celălalt, dar abia aştepţi să te surprindă“

Sergiu Mitrofan, membru fondator al trupei byron: „Respect orice om care alege să facă muzică neprostituată“

Veronica D. Niculescu, scriitor şi traducător: „Visez la un cititor atent, dedicat, care să se bucure, să chiuie, să ofteze“

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: