INTERVIU Ana Maria Sandu, scriitoare: „Am înţeles cât de fragile sunt proiecţiile şi vieţile noastre“

INTERVIU Ana Maria Sandu, scriitoare: „Am înţeles cât de fragile sunt proiecţiile şi vieţile noastre“

Ana Maria Sandu FOTO: Ema Cojocaru

Scriitoarea Ana Maria Sandu a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre cea mai recentă carte a sa, „Mama îmi spune că am o viaţă frumoasă“ (Editura Polirom), despre amintiri, lumi paralele şi despre un proiect literar adresat copiilor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ana Maria Sandu este scriitoare. De asemenea, este redactor la Dilema veche“ de zece ani şi a pus bazele proiectului „Incubatorul de lectură“ împreună cu poeta Svetlana Cârstean. În fiecare an, Ana se ocupă şi de selecţia filmelor documentare de la Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF). S-a născut în Târgu Jiu, locuieşte în Bucureşti şi spune că oraşul ei înseamnă „prietenii, amintirile şi acoperişurile pe care le văd pe geam dimineaţa când mă trezesc.

"Weekend Adevărul": Ana, mai ţii minte când ne-am cunoscut? Cu ce sentimente te uiţi tu, cea din prezent, la cea care erai atunci? Sunteţi aceeaşi persoană?

Ana Maria Sandu: Cred că ne-am cunoscut în 2007, anul în care a apărut antologia „Cartea cu bunici“. Venisem împreună cu doi prieteni s-o lansăm la Timişoara: cu Marius Chivu, care coordonase volumul, şi cu Matei Florian. Şi atunci, ca aproape de fiecare dată cînd am plecat într-o „excursie“ literară, am râs mult. Ne simţeam bine împreună şi făceam echipă bună. Iar Timişoara mi s-a părut caldă şi liniştită, un oraş care nu mai avea nimic de demonstrat. Am cunoscut oameni mişto şi asta m-a bucurat, mai ales că pe unii îi ştiam doar din scris şi nu-i văzusem încă în carne şi oase. Într-una din cele două seri cât am stat acolo, când ne întorceam spre hotel, ne-a apucat o frenezie adolescentină şi am făcut un concurs de alergat. Poate că ni se făcuse frig, cine ştie. Strada era pustie şi întunecată. Marius s-a împiedicat şi chiar atunci a trecut pe lîngă noi un bărbat care a zis molcom: „Ia, uite, s-o rostogolit“. Şi hohotele noastre cu greu s-au mai oprit. Am păstrat acea stare de „imponderabilitate“ pe care o aduc cu ele călătoriile. În copilărie o simţeam în taberele în care plecam. Se creau nişte legături care păreau că vor ţine cel puţin o veşnicie, dar ele durau doar o săptămână sau două, cât stăteam în locul respectiv. Din momentul 2007, în care ne-am cunoscut, au trecut nişte ani şi am aflat multe despre mine şi despre lume. Am scris, am călătorit, am fost fericită, nemulţumită, dezamăgită, mi-a fost frică, am cunoscut oameni mişto, de unii m-am despărţit, alţii mi-au rămas aproape, am întâlnit mulţi copii şi tineri, de la care am învăţat enorm şi care m-au făcut să înţeleg că ce ştiu chiar poate să ajute în felul cel mai concret posibil. Am înţeles cât de fragile sunt proiecţiile şi vieţile noastre deopotrivă. Cât de mult poate să coste încrederea. Cum nu ştim niciodată ce ne aşteaptă când trece minutul care a început. Cum fiecare carte nouă înseamnă să o iei mereu de la capăt.

Ai publicat recent volumul „Mama îmi spune că am o viaţă frumoasă“ (Editura Polirom), în care ai adunat texte pe care le-ai semnat de-a lungul anilor în diverse publicaţii. Cum ai făcut selecţia?

Anul trecut pe vremea asta căutam nişte poze. Am început să deschid tot felul de foldere cu texte şi să le recitesc, pentru că de unele nu-mi mai aminteam. Până atunci nu realizasem câte s-au strâns, de fapt, de-a lungul timpului. E o experienţă stranie să te „revizitezi“ astfel. Şi foarte intimă. Vezi ce se mai potriveşte cu tine cel de acum. Care sunt „hainele“ care-ţi mai vin, chiar dacă nu le-ai mai scos de nişte ani din saci şi nu le-ai mai purtat de atunci. Am făcut un nou folder, în care am tot pus ce găseam şi-mi plăcea. Lucruri mai noi şi mai vechi deopotrivă. O parte consistentă din volum sînt texte publicate pe site-ul „Dilemei vechi“, dar şi unele din alte perioade şi alte publicaţii. Reluând ce se adunase, mi s-a părut că se contura un desen. Pe care l-am mai „lucrat“ şi „montat“ în câteva variante, până a ieşit forma aceastei cărţi. De curînd, un prieten scriitor mi-a zis că dacă n-ar şti că sunt texte scrise separat, ar fi zis că ce citeşte e un roman. Şi asta m-a bucurat nespus.

Am văzut pe Facebook o fotografie cu mama ta citind noua ta carte, pe a cărei copertă apare tot ea. Care a fost reacţia mamei tale după ce a citit cartea? Bănuiesc că ştia textele, cel puţin o parte din ele.

Cartea mea e şi un fel de cadou pentru ea. Culmea e că nu prea ştia textele, pentru că multe dintre ele au apărut doar în varianta on-line şi ea nu le citise niciodată. Mă bucur că s-a întâmplat aşa. Pentru părinţii care au copii care scriu şi publică s-ar putea să fie o mândrie, în primă instanţă, dar apoi devine o rutină. Le-am dăruit mereu cărţile mele, dar sinceră să fiu, aş fi preferat să nu vorbim despre asta, pentru că registrele în care se întâmplă lucrurile sunt diferite. Ai mei nu au avut nici o legătură cu literatura şi sunt nişte cititori ocazionali. În schimb, sunt nişte părinţi care mă iubesc enorm şi care şi-ar dori pentru mine să-mi fie mai uşor, să câştig mai bine etc. Sunt sigură că scrisul meu îi şi bucură, dar le dă şi un fel de angoasă, pe care n-ar recunoaşte-o, desigur. Ca atunci când mergeam cu mama, în copilărie, la medicul pediatru, un domn slab şi elegant, cu ochelari, pe care îl chema Albăstroiu, şi el îi spunea: „Fata e bine, sănătoasă, dar uşor sub greutatea normală“. Şi mama nu reuşea să se obişnuiască cu replica lui şi se speria de fiecare dată. Apoi, e complicată povestea cu „ficţiunea“, cum se amestecă cu o „realitate“ care li se pare uneori recognoscibilă, dar e atât de modificată încât se trezesc dezorientaţi ca în faţa unor iluzii optice. La un moment dat le-am spus că cel mai bine ar fi ca atunci când îmi citesc cărţile şi văd „mama“ şi „tata“ să ştie că nu sunt ei. De data asta, n-a mai fost cazul să fac aceste precizări. Aşa se face că mama, după ce a terminat-o de citit volumul, mi-a spus: „Hai că era timpul să scrii o carte şi despre noi. N-am putut să o las din mână. Nu ştiu câtă ficţiune are în ea. Să ştii că la cununia noastră chiar aşa a fost, cum ai povestit tu. Parcă ai fi fost acolo, cu noi, dar asta chiar e imposibil“. Acum, lăsînd gluma la o parte, ştiu că se bucură enorm amândoi. Iar fratele meu, când l-am întrebat dacă vrea un exemplar, a deschis-o, a citit un fragment care l-a amuzat şi mi-a zis: „Pare simpatică, pe asta s-ar putea s-o citesc şi eu“. Aş zice că premizele lecturii „de familie“ pentru volumul ăsta, cel puţin, sunt bune. 

„Pe masa de disecţie aş fi întinsă chiar eu: o femeie tânără, câteva visuri cam fleşcăite, o splină mică (pe care o doctoriţă mi-a găsit-o greu la ecograf), fără apendice şi decedată din motive necunoscute, dar cine ştie ce nebunie imagistică, ce plăceri estetice violente ar stârni structurile alambicate ale plămânilor mei, esofagul zvelt sau coastele sidefii?“. Un fragment din „Ce nu se vede“, unul din textele din noua ta carte. Cum arată acum personajul de pe masa de disecţie?

E posibil să fie textul cel mai vechi din carte. Şi să fie scris cu vreo 15 ani în urmă. Femeia nu mai e la fel de tânără şi tot ce ţine de boală, de durere, o sperie mult mai tare. Încearcă să proceseze sfatul lui Seneca: „Nimeni nu se îngrijeşte să trăiască bine, ci doar să trăiască mult timp; numai că e în puterea oricui să trăiască bine, în puterea nimănui să trăiască mult.“ Nu ştiu încă în ce măsură şi reuşeşte.

Un alt text se numeşte „Când ai plâns ultima dată?“. Scris în urma unei întâlniri ciudate cu o fată în autobuzul 131, o fată care plânge în hohote şi pe care nimeni nu o întreabă ce are. Tu când ai plâns ultima dată?

Deşi plâng rar, am făcut-o de curând. Nedreptatea mă înfurie foarte tare. Dezamăgirea, mai ales când vine de la oameni care mi-au fost apropiaţi, mă dezarmează complet.

Ce reacţii ai primit de la cititori deocamdată pentru „Mama îmi spune că am o viaţă frumoasă“?

Partea cu copilăria, poveştile cu bunica, cu rufele îngheţate, cu cartofii prăjiţi, toată acea lume mai veche de 30 de ani le-a stârnit nostalgii şi s-au regăsit în textele care descriu relaţiile cu părinţii. Apoi alţii mi-au spus că au descoperit alte cărţi din „jurnalul“ de lectură şi şi-au dorit să ajungă în nişte locuri în care am călătorit şi despre care am scris. Sau şi-au dat seama că sentimentele pe care le-au avut citind cartea sunt motivul pentru care au ales să nu plece din ţară: o istorie sentimentală comună, pattern-uri comportamentale care ne leagă etc.

Ştiu că ai fost recent în SUA, în New York. Cum te-ai simţit?

M-am reîntors la New York după opt ani, când am fost prima dată. Oraşul a tot crescut în mintea mea de atunci. Am şi visat de câteva ori că mă plimbam pe străzile lui. Şi asta mi-am dorit acum să fac. Nu sunt un turist disciplinat. M-am uitat la oameni, am stat la o prietenă, în Brooklyn, am călătorit mult cu metroul. Am mâncat stridii şi supă de crab la Oyster Bar de la Grand Central Terminal, care s-a deschis în 1913 şi nu s-a schimbat mai deloc de atunci, m-am oprit în dreptul frizeriilor cu geamuri mari, am stat câteva ore în librăria Strand, ne-am uitat dimineaţa la televizor la procesul lui Trump, am luat bagels cu somon la micul dejun, am băut un cocktail genial, într-o seară, când eram atât de obosită, încât mi-aş fi dorit să mă pot teleporta, m-am bucurat de zîmbetele oamenilor necunoscuţi care se poartă ca şi cînd ai putea fi oricând unul de-al lor, am intrat la MOMA şi la Guggenheim. Altfel spus, New York-ul meu e cât se poate de uman. Când m-am întors mi-am reamintit că lumea e mare şi e sănătos să te pierzi pe străzile ei, măcar din când în când.

Dacă tot vorbim de oraşe, aş mai aduce vorba de unul. Bucureşti. Cum e Bucureştiul tău?

Scriu destul de mult despre Bucureşti şi în cartea asta. Am o relaţie puternică şi de lungă durată cu el, chiar dacă nu m-am născut aici. Cu cât trece timpul, cu atât îmi e din ce în ce mai greu să-mi imaginez că aş putea să trăiesc în altă parte. Îl iubesc, dar mă scoate din minţi uneori. Dacă treci de straturile lui neprietenoase şi de formele de agresivitate pe care le experimentează oamenii care-l locuiesc, poate fi un partener de cursă lungă. Oraşul meu înseamnă şi locul în care stau şi scriu, şi cel în care îmi beau cafeaua şi străduţele de care mi se face dor dacă nu trec o vreme pe acolo, şi prietenii mei şi amintirile şi acoperişurile pe care le văd pe geam dimineaţa când mă trezesc.


FOTO: Arhivă personală

Vorbeşte-mi despre „Incubatorul de lectură“, proiectul tău şi al poetei Svetlana Cârstean. De când vă ocupaţi de el, cum funcţionează?

„Incubatorul de lectură” e proiectul nostru literar şi educaţional. Eu şi Svetlana ne cunoaştem de pe vremea Cenaclului Litere şi am colaborat, de-a lungul timpului, la multe reviste. Ne-am reîntîlnit acum trei ani şi jumătate. Îmi aduc aminte o după-amiază pe malul mării şi această idee de a lucra cu copiii folosindu-ne de puterea textului literar. Ne-am imaginat că ce ştim poate să-i ajute şi pe oamenii mai tineri şi că, fără aceste eforturi şi încercări, vom rămâne nişte oameni care îşi scriu cărţile, dar nu va avea cine să le mai citească. Cumva ne plictisiserăm de această lamentaţie permanentă, „Copiii de azi nu citesc“, şi am vrut să vedem ce ascunde ea şi, dacă am putea să-i împrietenim cu literatura, cu cititul, printr-un ghidaj atent şi onest şi punând în joc toată intimitatea cu limbajul şi cu textul pe care îl avem ca scriitoare de proză şi poezie, deopotrivă. Sunt sigură acum, după trei ani jumătate de „Incubator de lectură“ şi de interacţiune cu peste 700 de copii şi tineri din Bucureşti şi din ţară, că acest proiect n-ar fi putut exista în afara încrederii, a admiraţiei noastre reciproce. Şi a prieteniei. Din dialogul nostru permanent se naşte povestea. Mereu, când trebuie să răspundem la întrebarea „Ce e Incubatorul“, ne dăm seama că spunând că ar fi o serie de ateliere de citit şi de scris nu facem decât să descriem rama. Şi că acel conţinut literar, uman şi emoţional e greu de „marketat“. La fel şi schimbarea care se produce în tinerii noştri interlocutori. Expunerea la un alt discurs despre literatură şi texte contemporane şi nu numai, diferite decât cele pe care le ştiu ei, chiar poate face minuni. Lumea în care trăim înseamnă o cantitate enormă de text de foarte multe feluri. Niciunul dintre noi nu poate funcţiona în afara limbajului. Indiferent de ce meserii vor alege şi cât de performanţi vor fi în ceea ce vor face. Construcţia aceasta interioară se va vedea mai bine decît orice haină, casă sau maşină sau poziţie socială. Ne aşteaptă un an aventuros, în care vom duce „Incubatorul de lectură“ în „Liceul Teoretic Bulgar Hristo Botev“ din zona Calea Griviţei din Bucureşti şi la Sulina, unde vom lucra, într-o tabără de vară, cu copiii din Delta Dunării.

Câteva momente din timpul Incubatorului care au rămas cu tine?

Au fost momente grele, în care am fi putut să renunţăm. Dacă n-am făcut-o e şi pentru că au existat aceste „declaraţii“ de iubire pentru „Incubatorul de lectură“. Ele şi privirile copiilor ne-au dus mai departe. Pentru mine, colecţia de amintiri începe cu Andreea (Deea), adolescenta dintr-un centru de plasament, pe care am întâlnit-o chiar în prima grupă de copii cu care am lucrat. A adormit când am citit din Proust şi ne-am dat seama de efectul soporific al frazelor proustiene. Iar cînd a scris, după două zile, primele fraze care aveau legătură cu ea, intimitatea i s-a părut atît de mare, încît a început să plîngă. „Eu m-am trezit în oaie“, aşa începea textul ei, inspirat de „Metamorfoza“ lui Kafka. Iar ce urma avea o forţă şi o expresivitate dură şi incredibilă. Ana mică a venit la Cărtureşti Verona, în mansardă, când nu avea mai mult de şapte ani. Dar ştia să scrie şi să citească. După o vreme, ne-a spus uitându-se serioasă la noi, cum numai ea poate s-o facă: „Eu o să mă ţin de voi ca după coada unei pisici“. Am ştiut ce înseamnă asta şi ce responsabilitate avem. Anastasia, o fetiţă de clasa a VII-a, de la „I. L. Caragiale“, ne-a zis: „Incubatorul m-a transformat dintr-un cititor obişnuit într-un înţelegător“. Iar Pavel i-a spus mamei sale, după atelierul de la Muzeul Antipa, din cadrul proiectului „My Antipa“: „să ştii că e cea mai minunată activitate la care m-ai dus“. Când nişte adolescenţi, care la începutul întâlnirii îţi spun: „Pe noi, doamna, nu ne interesează literatura, citim versurile de la manele şi subtitrările de la filme, atât“, şi la sfârşit te întreabă dacă te duci şi mâine, la ora de sport, să te vezi cu ei şi să le citeşti poezie şi să discuţi despre asta, e într-un fel. N-ai cum să nu simţi adrenalina şi puterea literaturii şi altfel decât atunci când scrii.

Eşti redactor la „Dilema veche“. Scrii şi în alte locuri. Scrii cărţi. Sigur sunt şi alte colaborări, alte proiecte care îmi scapă mie acum. Care ar fi ele?

Sunt redactor la „Dilema veche“ de 10 ani. Au existat tot felul de alte proiecte editoriale la care am participat. După scrisul meu şi cel de la revistă, „Incubatorul de lectură“ e partea „aplicată“ căreia îi acord cel mai mult timp. Mă ocup, de asemenea, în fiecare an de selecţia filmelor documentare de la TIFF. În fiecare zi scriu ceva, asta e meseria mea. Şi citesc.

Cum arată o zi din viaţa ta?

Nu sunt foarte matinală şi mă lungesc la cafea până spre prânz. Atunci am senzaţia că ziua e doar a mea şi mi se aşază cuminte la picioare. Îmi respect mereu deadline-urile. Şi voi lăsa orice altceva pentru mai târziu, ca să mă ţin de cuvînt şi să-mi trimit textele la timp. Cel mai bine scriu acasă, chiar dacă uneori mă plictisesc şi îmi propun să merg la cafenea şi să mai schimb peisajul. Nu ascult niciodată muzică atunci când lucrez.

Ai vreo rutină privind scrisul?

Încerc să lucrez dimineaţa, înainte de a ieşi din casă. Uneori reuşesc, alteori nu. Nu-mi pot imagina cum ar fi fără laptop-ul meu. De obicei mă apuc de ceva nou după ce mi se aşază în cap povestea, după ce mă gândesc la ea până o simt a mea. Iar asta înseamnă că-mi iau pauze între cărţi. Ca să ajungi să faci un aluat ai nevoie să frămînţi bine coca.

Cine e primul tău cititor?

Eu sunt primul cititor. În fiecare zi când deschid documentul început şi reiau bucăţile anterioare, ca să pot să merg mai departe. Există o melodie şi o temperatură a textului de care n-ai cum să nu ţii cont într-o carte cu care petreci cîţiva ani. Şi tu, la rândul tău, te schimbi în acest timp. Apoi, cînd am terminat textul, e foarte importantă lectura lui cap-coadă. Mi-aş dori să nu fie plictisitor. Mihai Chirilov, care mi-e prieten, citeşte textele mele înainte de publicare şi îmi spune cum i se par. Cred în feeling-ul lui.

Lucrezi la ceva acum?

Am un text început, care se numeşte „Salvatorii“. Şi asta îmi dă un fel de stabilitate, chiar dacă n-am avansat prea mult. Mă pot gândi în voie la el şi în perioadele în care scriu puţin. Dar tot ce fac, ce citesc are o legătură şi cu acel text. E un fel de umbră a lucrurilor, a vieţii.

Ce carte citeşti acum?

Seneca, „Epistole către Lucilius“. Citisem cîteva dintre aceste pilule ale lui - despre viaţă, tinereţe, bogăţie, moarte, bătrîneţe - în urmă cu mulţi ani. Un prieten mi-a reamintit de ele şi m-am reîntors acolo. El îmi spusese şi că aceste învăţături ale lui Seneca, tăiate cu o mare precizie, îl ajutaseră să treacă printr-o perioadă grea. Sper să-i „folosească“ şi personajului meu, din textul la care lucrez.

Îmi recomanzi o carte cu care să încep anul?

„Dicţionarul de locuri literare bucureştene“, Corina Ciocârlie şi Andreea Răsuceanu (Editura Humanitas, 2019), pentru că e o călătorie fascinantă într-un oraş livresc. Şi nu ştiu un mod mai bun şi mai eficient de a te reîmprieteni cu oraşul real.

Prima ta amintire?

Cronologic, e prima. Nu-mi dau seama dacă nu e uşor traficată de poveştile alor mei. Stau într-un coş de damigeană, cu marginile căptuşite cu pături groase, în curtea casei noastre. Mă păzeşte câinele nostru, Lance. Mă lasă să-l trag de urechi. Mamei îi văd mai ales picioarele şi mîinile. Merge repede şi eu aproape că ameţesc uitându-mă după ea. Are treabă şi vorbeşte cu mine. Când obosesc, mă aşez şi mă uit în sus. N-o mai văd pe mama, dar o aud şi asta mă linişteşte.

Ceva ce poate schimba o zi în bine?

Soarele, o cafea bună, un tors de pisică, florile, scrisul, o întâlnire, discuţiile cu prietenii, cu copiii, ginul cu Chiri, o pagină citită, râsul Soficăi, nepoata mea.

Ce face Ana Maria Sandu într-un univers paralel, care nu are legătură cu cărţile?

Îmi cultiv grădina cu flori şi mă uit la mare.

Te-a mai întrebat şi Andrei Crăciun mai demult, iar eu i-am întrebat pe alţii, însă vreau să te întreb şi pe tine, pentru că poate ţi-ai schimbat opinia. Cât se câştigă în România din literatură şi, din punctul tău de vedere, de ce continuă oamenii să scrie?

Se câştigă foarte puţin, în general. Nu ştiu câţi oameni reuşesc să trăiască exclusiv din scrisul de cărţi. Şi să aibă un trai decent şi predictibil. Fratele meu, care e mult mai pragmatic decât mine, are tot felul de mirări legate de felul ăsta de viaţă. Cu toate astea, există şi mulţi oameni care-şi doresc să scrie, chiar dacă ei au alte meserii, cariere şi vieţi mai aşezate şi mai lipsite de griji materiale decât cei care se îndeletnicesc cu asta. Scrisul pare la îndemână, dar cînd te apuci descoperi că nu e cel mai uşor lucru din lume. Capote avea mare dreptate când spunea în prefaţa sa la volumul „Muzică pentru cameleoni“ (Editura Polirom, 2009): „Apoi, într-o zi, m-am apucat să scriu, fără să ştiu că intrasem slugă pe viaţă la un stăpân nobil, dar necruţător. Când Dumnezeu îţi face un dar, îţi pune-n mînă şi un bici; şi biciul e destinat exclusiv autoflagelării“. Aşadar, apucă-te doar dacă nu poţi trăi altfel. Căci sunt nenumărate alte variante de experimentat într-o viaţă.

Şi eşti de acord cu ce spune mama ta? Ai o viaţă frumoasă?

Îmi place în continuare ce fac şi ăsta mi se pare un noroc. Propoziţia e un pic mai lungă: „Mama îmi spune că am o viaţă frumoasă, eu ştiu doar că e foarte diferită de a ei“. Îşi păstrează valabilitatea, deci sunt de acord cu ea. Şi înţeleg că nu sunt singura căreia i se spune aşa acasă. Între lumea părinţilor noştri şi a noastră e o istorie complicată.

CV - Tradusă în franceză, italiană şi maghiară

Numele: Ana Maria Sandu

Data şi locul naşterii: 22 decembrie 1974, Târgu Jiu.

Studiile şi cariera:

  • A absolvit Facultatea de Litere Bucureşti şi apoi a făcut un masterat de literatură contemporană.
  • Redactor la revista „Dilema veche“ din anul 2010. A mai lucrat în redacţiile revistelor „Observator cultural“ şi „Republik“.
  • Volume publicate: „Din amintirile unui Chelbasan“ (2003, Editura Paralela 45; volum reeditat în 2013 la Editura Art. Cartea a fost tradusă în limba franceză în 2010, cu titlul „L’écorchure“), „Fata din casa vagon“ (Editura Polirom, 2006; cartea stă la baza spectacolului de teatru cu acelaşi nume, pus în scenă în 2019), „Omoară-mă!“ (Editura Polirom, 2010, roman tradus în italiană şi în maghiară), „Aleargă“ (Editura Polirom, 2013, roman dramatizat), „Pereţi subţiri“ (  Editura Polirom, 2017), „Mama îmi spune că am o viaţă frumoasă“ (Editura Polirom, 2019).
  • A publicat texte în antologiile: „Cartea cu bunici“, „Bookătăria de texte&imagini“, „Iubire 13“, „Prima dată“, „Nouvelles de Roumanie“, „Rumänien heute“.
  • A coordonat volumul „Cu ochii în 3,14“, o antologie Dilema veche, apărută în 2016, la Editura Humanitas.
  • În 2016, împreună cu poeta Svetlana Cârstean, a iniţiat „Incubatorul de lectură“. Cele două scriitoare au lucrat pînă în prezent cu peste 700 de copii din Bucureşti şi din ţară.

 

Locuieşte în: Bucureşti.

 

Citiţi şi:

Eli Bădică, editor Nemira: "Se scrie pentru că nu se poate altfel. E o necesitate interioară"

Dan Ciupureanu, scriitor: "Dacă devin celebru, voi vinde la licitaţie telefonul pe care am scris cărţile"

Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier: "Literatura română este un produs foarte bun de export"

Diana Geacăr, scriitoare şi traducătoare: „Numai prin scris pot să înţeleg viaţa“

Ana Nicolau, cel mai tânăr director de editură din România: "Trebuie să te îndrăgosteşti de cărţile pe care le publici"

Daniela Raţiu, scriitoare: „S-a produs o saturaţie de kitsch. E o mare nevoie de bun-simţ, de cultură“

Scriitorul portughez José Luís Peixoto: „Cred că suntem condamnaţi să repetăm răul din istorie. Asta mă face să-mi fie teamă de viitor“

INTERVIU Ioan T. Morar, scriitor: „Scrisul e ca o căsnicie: ştii totul despre celălalt, dar abia aştepţi să te surprindă“

Sergiu Mitrofan, membru fondator al trupei byron: „Respect orice om care alege să facă muzică neprostituată“

Veronica D. Niculescu, scriitor şi traducător: „Visez la un cititor atent, dedicat, care să se bucure, să chiuie, să ofteze“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: