FRAGMENT „Vântul, duhul, suflarea“, noul roman al Andreei Răsuceanu, apărut la Editura Polirom. Gabriela Adameşteanu: „Romanul anului 2020“
0
„Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din noul roman al Andreei Răsuceanu, „Vântul, duhul, suflarea”, apărut în colecţia „Fiction Ltd.”, şi în ediţie digitală, cu o prefată de Paul Cernat.
„Tragedia unui frontierist, dispărut în apele Dunării, în încercarea disperată de a emigra în anii comunismului, a familiei lui, traumatizată de incertitudine şi absenţă, suferinţa copiilor lipsiţi de dragostea parentală, transmisă de la o generaţie la alta, competiţia dintre fraţi pentru afecţiunea mamei sînt doar cîteva din temele celui de-al doilea roman al Andreei Răsuceanu, Vîntul, duhul, suflarea. Ficţiunea şi documentul se întîlnesc într-o istorie fabuloasă care coboară două secole, pînă în vremea boierilor antiunionişti, trece, cu pagini răscolitoare, prin foametea de după război şi prin anii stalinismului, ajungînd în stricta actualitate. Romanul anului 2020, după părerea mea, Vîntul, duhul, suflarea o plasează pe Andreea Răsuceanu alături de cele mai puternice voci ale prozei actuale.” (Gabriela Adameşteanu)
„...o prozatoare elevată, matură, ilustrativă pentru cîteva tendinţe ale prozei noastre mai recente, scrise de autori (şi, îndeosebi, autoare) debutaţi la deplina maturitate: atracţia retro şi «orientalo-balcanică» a secolului al XIX-lea; retrăirea «vîrstelor dintîi», între un comunism fantomatic şi un postcomunism debusolat; opţiunea pentru «romanul de familie» în cheie (post)traumatică; mixajul de autenticism obsesional şi realism magic, poematizant. Dincolo de aceste ingrediente, există la Andreea Răsuceanu o seriozitate discretă a implicării, un dramatism al căutării de sine prin alţii, motivat probabil biografic, un autenticism cu măşti aşadar, generator de atmosferă intensă, pe de o parte, creator de «lumi», istorii şi geografii intime, pe de alta; un aliaj foarte special de M. Blecher şi Gabriela Adameşteanu, într-o formulă proprie de «literatură spectrală».” (Paul Cernat)
-FRAGMENT-
„Am coborât pe lângă tribunal până jos, în capătul Dâmboviţei, dar în loc să merg la metrou am luat-o pe pod şi m-am întors spre Calea Victoriei. M-am gândit la întrebările pe care mi le puseseră. Cum era posibil să nu ştiu nimic. La fel cum fuseseră posibile atâtea lucruri între noi. Cu cât stai mai mult lângă cineva, cu atât ştii mai puţine despre el. Ăsta era adevărul. G. mi-era la fel de necunoscut cum le era şi lor, deşi probabil că ei ştiau mai multe despre el, după ce-l urmăriseră ani de zile. Sau poate minţeau, poate habar n-avuseseră de nimic, poate fuseseră şi ei la fel de înşelaţi ca şi mine. De aparenţa lui calmă, de mulţumirea de sine în care părea să se fi aşezat la un moment dat ca într-un fotoliu confortabil, de dragostea pentru copii, care mă mai atingea şi pe mine uneori cu suflarea ei caldă.
Nu au vorbit nimic despre asta. În schimb au zis că ştiu, toţi avocaţii au beneficii, a subliniat unul din ei cuvântul, punând o pauză înaintea lui, ca şi cum ar fi stat puţin să se gândească, ca şi cum cuvântul potrivit i se plimbase o vreme prin minte până să reuşească să-l apuce cu delicateţe şi să-l rostogolească pe vârful limbii, era cel elegant, în costum bleumarin, cu cămaşa crem pe care i se odihnea cravata lată de mătase. Celălalt, mai scund şi cu pantofi pe care se vedea uzura, un flec aproape dus care trăda un platfus, poate de-asta părea atât de obosit, transpirase abundent şi avea părul rar, un fel de vată cenuşie care-i înconjura ţeasta, i se umezise la tâmple şi în creştet, a adăugat, beneficii, adică avantaje mai mari sau mai mici, una e un stagiar, alta un mare maestru, nu-i aşa şi a râs. Am simţit că fundul fotoliului devine tot mai moale şi eu mă cufund în ţesătura înflorată, galben cu maro, oare ce flori erau alea, le recunoscusem dar nu-mi aminteam deloc cum se numesc, de ce naiba mă gândeam la asta tocmai atunci, unde dispăruseră toate celelalte gânduri, cele la care trebuia să mă concentrez, dar n-aveam nici un chef, aş fi vrut să închid ochii şi să adorm, aş fi vrut ca vocile celor doi să devină altceva, un zgomot de fond, lipsit de importanţă, la o petrecere cu multă lume, un radio care se aude din vecini când eşti pe punctul de a aluneca în somn. Dar vocile au rămas, chiar dacă tot mai joase şi aparent mai plictisite, aproape că nu le mai urmăream când cel scund, cu părul ca al unei pisici sau al unui mort a zis, o femeie tânără, frumoasă, chiar şi cu doi copii, nu poate să aibă decât un viitor, nu-i aşa, ce rost are să te întorci în trecut? Şi, pe urmă, ceea ce nu se vede nu există, nu-i aşa?
Porţiunea asta de chei mi-a adus mereu aminte de C., mai ales acum, când ceaţa înghite blocurile înalte de pe fundal, e doar o apă care curge printre sălcii, ar putea fi oriunde, oricând, la începuturile lumii. Dacă apele ei mlăştinoase, pline de toate reziduurile oraşului, resturile vieţilor pe care le mestecă în fiecare zi, mizeria existenţei lui de cenuşă, nu ar fi curs spre Argeş, şi de-acolo, mai departe, spre fluviul nostru, cum zicea Constantin, ci invers, marele nostru fluviu, fără-nceput şi sfârşit, şi-ar întoarce apele spre noi, spre oraş, ar începe să sosească, înaintând încet, pe fundul acoperit de nămol al albiei de beton, cadavrele înecaţilor de la Cazane. Verdele apei ar deveni mai deschis, valuri mici le-ar deschide calea marilor cadavre albe care ar umple albia. Poate ar fi şi al lui printre ele, aş recunoaşte printre corpurile transparente, albastre în lumina serii, semnul lui de mamă de pe unul din omoplaţi, peste care mi-am trecut de atâtea ori degetele.“ (Copyright: Editura Polirom)
Andreea Răsuceanu este prozatoare şi critic literar, autoarea mai multor volume bazate pe metoda geocriticii. Pentru prima ei carte, o versiune a tezei de doctorat, Cele două Mîntulese (2009), a fost nominalizată la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus. În 2013 a apărut Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, carte nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor din România şi la premiile revistei Observator cultural, pentru care a primit premiul Tînărul critic al anului 2013. În 2016 publică Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului. În 2019 a apărut Dicţionar de locuri literare bucureştene (împreună cu Corina Ciocârlie), pentru care a primit Premiul AgenţiadeCarte.ro, secţiunea eseu, publicistică, memorialistică. A publicat proză scurtă în reviste literare şi în volume colective. A coordonat volumul colectiv 16 prozatori de azi.lit (2018). În 2018 a publicat romanul O formă de viaţă necunoscută, nominalizat la toate premiile literare din România, pentru care a primit premiul Scriitorul lunii ianuarie, desemnat de Uniunea Scriitorilor din România, şi Premiul pentru proză al revistei Ateneu şi care a fost selecţionat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry (Franţa). Romanul este în curs de traducere în limbile franceză şi turcă. Vîntul, duhul, suflarea este al doilea roman din trilogia ce are ca punct de legătură un sat situat în apropierea Dunării, C.
Se încarcă comentariile...
