FRAGMENT Etty Hillesum, mărturii din lagărul Westerbork: „Cu toate aceste suferinţe în jur, ajungi să-ţi fie ruşine că te iei atât de în serios pe tine însăţi“

Adevărul vă prezintă în exclusivitate un fragment din cartea de însemnări a lui Etty Hillesum, „Jurnal (1941–1942). Scrisori din lagărul de la Westerbork (1943)“, recent apărută la editura Humanitas.

Unul dintre cele mai remarcabile texte ale timpurilor noastre – o mărturie a credinţei şi iubirii scrisă în cele mai negre ore ale istoriei modern – Jan G. Gaarlandt

„O carte excepţională, pe care am citit-o dintr-o răsuflare: câtă sensibilitate, câtă compasiune!“ PRIMO LEVI

„Jurnalul lui Etty Hillesum are o importanţă colosală atât ca mărturie despre Holocaust, cât şi ca document esenţial pentru istoria socială şi pentru mişcarea feministă.“ — The Paris Review

„Puternică, entuziastă, plină de pasiune, Etty Hillesum redă perfect frământările vremurilor sale. Mărturia ei dovedeşte că spiritul omului poate înfrunta chiar şi cele mai inimaginabile condiţii.“ — New York Times

„Un volum remarcabil, cu adevărat ieşit din comun.“ — The Washington Post Book World

„Gândurile acestei tinere evreice, care, asemenea bine-cunoscutei Anne Frank, şi-a găsit sfârşitul într-un lagăr de concentrare, denotă o acuitate a observaţiei cu totul aparte.“ — Kirkus Reviews

Etty avea douăzeci şi şapte de ani când şi-a început jurnalul. La biroul său din cămăruţa de pe Gabriël Metsustraat, ea a creat unul dintre cele mai remarcabile texte ale timpurilor noastre – o mărturie a credinţei şi iubirii scrisă în cele mai negre ore ale istoriei moderne. […]

Relevant este că Etty a început să lucreze pe 15 iulie 1942, aproximativ în aceeaşi vreme în care o fată pe nume Anne Frank, ascunsă într-o casă situată la câţiva kilometri depărtare, a început să-şi scrie jurnalul. În aceeaşi lună, la Amsterdam a avut loc prima razie stradală de proporţii. Naziştii doreau să concentreze toţi evreii la Westerbork, un lagăr de tranzit (Durchgangslager) din estul Ţărilor de Jos, nu departe de frontiera germană. Deşi nu era în sine un lagăr de exterminare, Westerbork va fi ultima oprire înainte de Auschwitz pentru mai bine de 100.000 de evrei neerlandezi. Etty s-a oferit voluntar să-i însoţească la Westerbork pe evreii arestaţi în razii, lucrând apoi la spitalul din lagăr. […]

După cum a scris Etty într-una dintre numeroasele sale scrisori din anii 1942 şi 1943, noroiul şi mizeria erau trăsăturile definitorii ale lagărului Westerbork – la fel ca şi boala şi suprapopularea –, un univers al vacarmului şi al fricii, înghesuit pe un petic de teren de un kilometru pătrat. În acest iad şi-a petrecut ultimele luni din viaţă, continuând să scrie în jurnal, să scrie scrisori şi, cu un mare devotament, să aibă grijă de cei bolnavi aflaţi în barăcile-spital. Şi în acest iad a scris, iar şi iar, că „viaţa mi se pare aşa de frumoasă, aşa de demnă de a fi trăită şi aşa de plină de sens, în ciuda a orice“ ( din INTRODUCERE de Jan G. Gaarlandt)

Fragmente

Miercuri după-amiază [13 august 1941] Cu toate aceste suferinţe în jurul tău, ajungi să-ţi fie ruşine că te iei atât de în serios pe tine însăţi, cu toate stările tale de spirit. Dar trebuie să continui să te iei în serios, să rămâi în centrul propriei atenţii şi să încerci să te descurci cu tot ce se întâmplă în această lume, să nu închizi ochii în faţa a nimic, trebuie să te „confrunţi“ cu aceste vremuri îngrozitoare şi să încerci să găseşti un răspuns la întrebările de viaţă şi de moarte puse de ele. Şi poate că vei găsi un răspuns la unele din aceste întrebări, nu doar pentru tine, ci şi pentru alţii. Eu trăiesc acum. Trebuie să privesc totul în faţă. Nu trebuie nici să fug de mine însămi. Uneori mă simt ca un stâlp înfipt la ţărmul unei mări înfuriate, izbit de valuri din toate părţile. Vreau să scriu cronica multor lucruri din acest timp. […] Observ că, pe lângă suferinţele subiective pe care le îndur, apare întotdeauna o curiozitate pe care am putea-o numi obiectivă, un interes înflăcărat pentru tot ce priveşte această lume, oamenii ei şi propriile mele frământări sufleteşti. Cred uneori că am o misiune

[…]

Uneori întâmplările traumatizante din jurul tău te distrag într-atât, încât mai târziu abia cu greu reuşeşti să-ţi croieşti o cale de întoarcere spre tine însăţi. Şi totuşi, trebuie. Nu trebuie să te laşi înghiţită de lucrurile din jurul tău dintr-un fel de sentiment de vinovăţie. Lucrurile trebuie să se limpezească în tine, nu tu trebuie să te laşi înghiţită de lucruri.

26 august [1941], marţi după-amiază. În mine se află un izvor foarte adânc. Şi în acest izvor este Dumnezeu. Uneori reuşesc să ajung la el. Însă, de cele mai multe ori, pietre şi moloz împiedică accesul la acest izvor, iar Dumnezeu este îngropat. Atunci trebuie dezgropat. Îmi închipui că sunt oameni care se roagă la Dumnezeu cu ochii ridicaţi spre cer. Ei îl caută pe Dumnezeu în afara lor. Sunt şi oameni care îşi apleacă mult capul şi îl ascund în mâini – cred că aceştia îl caută pe Dumnezeu în ei înşişi.

Vineri dimineaţă [10 iulie 1942]

Ar trebui să învârt deasupra capului acest stilou subţire ca pe un ciocan şi cuvintele ar trebui să fie tot atâtea lovituri de baros pentru a povesti despre un destin şi un fragment de istorie cum încă n-au mai fost până acum. Nu în această formă totalitară, organizată la nivel de mase, înglobând toată Europa. Trebuie totuşi să rămână în viaţă câţiva oameni pentru a fi mai târziu cronicarii acestor vremuri. Aş vrea mai târziu să mă număr printre ei, să fiu şi eu o măruntă cronicăreasă.

11 iulie 1942. Sâmbătă dimineaţă, ora 11. Despre lucrurile ultime, lucrurile cele mai grave ale acestei vieţi poţi vorbi abia atunci când cuvintele ţâşnesc din tine la fel de simplu şi firesc ca apa dintr-un izvor. Şi dacă Dumnezeu nu mă ajută mai departe, atunci îl voi ajuta eu pe Dumnezeu. Treptat, întreaga suprafaţă a pământului se va transforma într-un singur mare lagăr şi aproape nimeni nu va mai putea rămâne afară. Este o fază prin care trebuie să trecem. Evreii de-aici îşi povestesc unii altora lucruri drăguţe: că în Germania,jurnal (1941–1942) 177 evreii sunt zidiţi de vii sau exterminaţi cu gaze toxice. Nu este prea înţelept că se răspândesc asemenea istorioare, şi pe deasupra: să zicem că toate astea se întâmplă într-un fel sau în altul, ei bine, doar nu noi suntem răspunzători de acele fapte?

Seara. Nu, nu cred că voi pieri. După-amiază, acel scurt moment de mare disperare şi tristeţe, nu din cauza a tot ce se întâmplă, ci pur şi simplu pentru mine însămi; gândul că ar trebui să-l las singur, nici măcar tristeţea pe care dorul de el mi-o va aduce mie, ci tristeţea pe care dorul lui de mine i-o va aduce lui. Acum câteva zile credeam că nu mi s-ar mai putea întâmpla nimic dacă aş primi citaţia, că trecusem prin toate suferinţele cu anticipaţie, însă după-amiază am constatat brusc că toate astea mă pot apăsa totuşi încă mult mai tare decât o făcuseră deja. A fost foarte greu. O clipă ţi-am fost infidelă, Doamne, însă nu întru totul. Este bine să treci prin asemenea momente de disperare şi istovire temporară – o stare de calm permanent ar avea ceva aproape supraomenesc. Dar acum ştiu din nou că voi depăşi orice disperare. Azi după-amiază n-aş fi crezut că în seara asta voi putea sta din nou la acest birou atât de calmă şi concentrată. Preţ de o clipă, deznădejdea a stins tot focul din mine, a şters bună parte din coerenţă şi-atunci a apărut tristeţea asta imensă. Şi-apoi iar miile de griji mărunte, picioarele care încep să doară după o jumătate de oră de mers, durerile de cap ce se pot înteţi atât de tare încât să te zdrobească din interior şi aşa mai departe. Încă o dată, toate au trecut. Ştiu că voi mai zăcea deseori sfârşită şi distrusă, trântită de pământul lui Dumnezeu. Dar mai cred şi că sunt foarte rezistentă şi voi putea întotdeauna să mă ridic din nou în picioare. Cu toate că azi după-amiază am fost supusă unui proces de împietrire şi abrutizare şi am simţit pe pielea mea ce-ar putea face din noi nişte ani trăiţi în circumstanţe extreme. Însă acum capul mi-e din nou limpede. Astă-seară mă culc devreme şi mâine voi fi complet refăcută. Mâine va trebui să vorbesc cu el pe îndelete despre soarta noastră şi despre cum s-o întâmpinăm. Sigur!

Luni dimineaţă [29 iunie 1942], ora 10. Dumnezeu nu trebuie să ne dea socoteală, ci noi lui. Ştiu ce ne mai poate aştepta. Acum sunt despărţită de părinţii mei şi nu pot să ajung la ei, deşi sunt doar la două ore de mers cu trenul de-aici. Dar ştiu exact în ce fel de casă locuiesc, că nu suferă de foame şi au în jurul lor mulţi oameni binevoitori. Iar ei ştiu de asemenea unde sunt eu. Dar ştiu că poate veni o vreme când nu voi mai şti unde sunt, când vor fi deportaţi Dumnezeu ştie încotro şi vor muri acolo în mizerie, aşa cum atâţia alţii mor deja în mizerie. Ştiu că o astfel de vreme poate veni. Ultima informaţie este că toţi evreii din Olanda vor fi deportaţi în Polonia, după o perioadă de tranzit în Drenthe. Postul de radio englez a anunţat că din aprilie anul trecut au murit 700.000 de evrei în Germania şi în teritoriile ocupate. Şi dacă noi vom supravieţui, aceştia vor fi tot atâtea răni pe care va trebui să le purtăm în noi tot restul vieţii. Şi totuşi, Doamne, n-am ce-i face, nu cred că viaţa este absurdă. Şi Dumnezeu nu trebuie să ne dea socoteală pentru prostiile făcute de noi, noi trebuie să dăm socoteală! Am murit deja o mie de morţi într-o mie de lagăre de concentrare, ştiu tot, iar veştile noi nici măcar nu mă mai neliniştesc. Într-un fel sau altul ştiu deja tot. Şi totuşi cred că viaţa asta este frumoasă şi plină de sens. În fiecare clipă.