FRAGMENT „Copilul şi dictatorul“, povestea lui Marion Le Roy Dagen, românca adoptată dintr-un orfelinat comunist

FRAGMENT „Copilul şi dictatorul“, povestea lui Marion Le Roy Dagen, românca adoptată dintr-un orfelinat comunist

Marion Le Roy Dagen, născută la Aiud                                                                     FOTO: Melania Avanzato

„Copilul şi dictatorul“, de Marion Le Roy Dagen şi Xavier-Marie Bonnot, volum recent apărut la Editura Humanitas, în traducerea Marievei Ionescu, este mărturia emoţionantă a unei copile abandonate în orfelinatele din România lui Ceauşescu. „Adevărul“ prezintă, în premieră, un fragment din carte.

Ştiri pe aceeaşi temă

Măriuca vede lumina zilei în 1976 – unul dintre cei două milioane de copii născuţi în urma decretului prin care Ceauşescu voia să dea un impuls demografiei României. Abandonată de mama ei pe când nu avea nici un an, este plasată într-un orfelinat. Zeci de mii de copii cad victime în aceste adevărate lagăre de concentrare ale dictaturii ceauşiste. Măriuca are însă noroc: este adoptată la 6 ani de către un cuplu de francezi. Majoritatea copiilor din orfelinatele României nu aveau să fie niciodată adoptaţi. Copilul şi dictatorul este o carte despre căutarea identităţii, despre căutarea de sine după o copilărie amputată.

-FRAGMENT-

„În următorii ani, Marion se întâlneşte de mai multe ori cu Ana. Şi îşi scriu. Fata abandonată încearcă să facă lumină asupra primilor săi ani de viaţă. Dar adesea răspunsurile mamei biologice nu sunt la înălţimea aşteptărilor ei. Marion crede că Ana o minte, începe să aibă bănuieli şi uneori chiar ajunge s-o urască, fără să-ncerce vreodată s-o înţeleagă.

Căutarea originilor nu s-a încheiat nici pe departe cu acea întâlnire din iulie 2000. După ce Marion pleacă înapoi în Franţa, Ana porneşte în căutarea lui Nicolae. Vrea să-i împărtăşească vestea care i-a dat viaţa peste cap de-atâtea zile. Bărbatul acesta care poartă responsabilitatea necugetării trebuie să dea socoteală la rându-i.

Ana îl roagă pe Ion s-o ajute.

Nu-l cunosc personal, spune fostul cadru de partid, dar am auzit câte ceva despre el. Ar fi bine să mergi să întrebi la gară şi la atelierele din preajmă. Dacă încă lucrează, acolo trebuie să fie.

Ana se duce la gara din Alba Iulia, întreabă mai mulţi funcţionari pe care-i întâlneşte. Nimeni nu-l cunoaşte. Lucrează la ateliere, dincolo de calea ferată, dar la care serviciu?

Unele clădiri sunt dezafectate, altele găzduiesc locomotive cu aburi care aşteaptă să fie casate. Ana insistă. Nici paznicul nu-l cunoaşte pe Nicolae.

Nu mai sta pe-aici, adaugă bărbatul cu şapcă.

Până la urmă, întâmplarea, pura întâmplare, o va ajuta să-l găsească. Întâlnirea, ca într-un film de demult, nu departe de gară. Pe trotuar. Nicolae trece pur şi simplu prin preajmă. Merge la serviciu.

Îţi mai aduci aminte de mine?

Pentru Ana, regăsirea e amară. Pentru iubirea ei din tinereţe, e suprarealistă. Nicolae tresare şi imediat maschează surpriza cu un zâmbet.

Sigur că mi-aduc aminte, spune el fără s-o privească în ochi.

Ana nu mai simte nimic pentru bărbatul acesta. Nici măcar furie. Nu credea că o să fie în stare să-l înfrunte, după atâţia ani. A lăsat-o de izbelişte.

Avem o fiică împreună. Am abandonat-o, fiindcă m-ai părăsit. Dar acum o lună am văzut-o.

Unde?

A venit să mă caute.

Ana îi povesteşte totul. Despre abandon, adopţie şi întoarcerea fiicei ei. Nicolae o ascultă şi îşi dă seama ce viaţă crudă a avut femeia aceasta. El nu mai e fotbalistul de succes de odinioară, cel care-i uimea pe suporteri cu o pasă abilă, cu un şut bine ţintit. Lumea muncitorească îi macină pe îngerii stadioanelor la fel ca pe toată lumea. După o accidentare gravă, n-a mai fost răsfăţatul partidului şi a devenit muncitor la atelierele CFR, apoi a urcat treptele până a ajuns maistru. În curând iese la pensie. «Greşeala» tinereţilor lui îl priveşte acum în ochi fără milă.

Cum arată?

Ana îi întinde o fotografie pe care i-a lăsat-o Marion. O priveşte o clipă şi i-o înapoiază, emoţionat. Nu ştie ce să creadă despre fiinţa aceea tunsă scurt, cu aer de franţuzoaică. O femeie de 24 de ani, mică de statură, brunetă, drăguţă. Nicolae se înfioară. Se gândeşte la familia lui, la soţia care nu ştie nimic şi care e destul de dificilă. La fiul şi la fiica lui, care de-acum s-au ales cu o soră.

Vino mâine, îi spune el, la aceeaşi oră. O să-ţi dau ceva pentru ea.

A doua zi, la ora 10, Ana merge încolo şi-ncoace prin faţa gării. Nicolae întârzie. La fel ca pe vremea când îl iubea. Când se iveşte de după colţul Poştei, pare mai bătrân. Se vede imediat că nu mai e în formă.

Uite, să-i trimiţi fotografia asta.

O poză cu toată familia lui. De la căsătoria fetei. Nicolae e în dreapta, ţinând în mână o lumânare înaltă, cum e obiceiul. Poartă un costum negru frumos şi cămaşă albă descheiată la guler. Soţia lui e pe partea cealaltă şi ţine şi ea o lumânare identică. Pare o femeie autoritară. În centru, tânăra mireasă, într-o rochie lungă, albă, cu un buchet de flori în mână. Soţul ei poartă un costum bordo şi o cunună pe cap. Fiul cel mic al lui Nicolae stă ghemuit în faţa ei. Poza a fost făcută într-un loc ciudat. O peluză în apropierea unei grădini. În depărtare, se zăresc zidurile cetăţii Alba Iulia. Tânărul mire e de-o seamă cu Marion, fără câteva luni: 24 de ani.

O altă nuntă va avea loc în anul 2009. Marion şi Tristan spun da, după care urmează o mare petrecere. Spectaculoasă, cum se obişnuieşte în sud-vest. Robert şi Édith sunt în al nouălea cer. Fiica lor e cu adevărat fericită. Să spunem că Tristan este remediul-minune.

*

Apoi încep întrebările. Marion crede în continuare că mama ei a abandonat-o la naştere.

Nu, răspunde Ana. Am dus-o şi la spitalul din Alba Iulia. Am rămas cu ea acolo s-o alăptez. Am lăsat-o abia în octombrie, când m-am întors la şcoală.

Marion se întoarce spre Dan, cu privirea de gheaţă.

N-aş vrea să se justifice.

Dan îşi aprinde o ţigară ca să-şi mascheze jena. Ana, din colţul ei, a înţeles ce-a spus Marion.

Directoarea leagănului mi-a zis: „Faci ce vrei, dar să nu uiţi că eşti bolnavă şi că n-ai unde să stai. Oricum, n-o să-ţi lase fata. Trebuie să-ţi dai acordul să fie adoptată.“ Aşa că m-au obligat să-mi dau acordul. Directoarea mi-a zis să mă gândesc şi să-i răspund peste două zile.

Şi ce i-ai răspuns? întreabă Dan.

A zis că oricum n-o să pot să păstrez fata. Eram bolnavă şi credeam că o să mor şi-o să rămână singură. De-aia… Cum să spun?

Nu ştiai ce să faci?

Da, nu ştiam ce să fac.

Pe tot parcursul dialogului, Marion n-a scos un cuvânt. Impasibilă, cu privirea încordată. După un moment de tăcere, se adresează lui Dan.

Mă miră unele informaţii. Dar cred că nu e vina ei. Cred că a fost o problemă de comunicare şi că n-am înţeles până acum multe.

De paisprezece ani, de când îşi cunoaşte mama, Marion a acumulat o mulţime de lucruri nespuse. Timpul s-a scurs în lungi tăceri, perioade în care n-au vorbit deloc sau aproape deloc. N-o credea pe mama ei. Amărăciunea şi neîncrederea au împiedicat-o să-i pună cele mai importante întrebări. Nici Ana n-a ştiut să intre în viaţa fiicei ei, din cauza timidităţii şi a sentimentului de vină. Obstacolul limbii a adâncit şi mai mult confuzia. Imposibil să vorbească numai ele două, în intimitate, nu prin intermediul unui interpret sau prin scrisori în care nici una nu ştia să-şi exprime pe deplin sentimentele.

Ana ţine la piept fotografia de când s-au întâlnit prima dată. Mâinile ei poartă urmele anilor petrecuţi la banda din uzina metalurgică. Ca multor români, viaţa grea i s-a întipărit şi pe faţă. Ochii ei mici au în colţuri riduri adânci.

După Revoluţie, spune ea, când s-au deschis graniţele, m-am întrebat ce mai face fiica mea. La zece ani după Revoluţie, am început să mă gândesc că poate fusese vândută de regimul lui Ceauşescu. Poate că nu fusese o adopţie, ci o vânzare.

Marion ascultă fără să clipească. Înregistrează fiecare cuvânt pe care-l traduce Dan. Încet-încet, povestea acestui abandon începe să se limpezească. Furia pe care a simţit-o întotdeauna faţă de mama ei ascundea bucăţi întregi de adevăr care aşteptau să fie dezvăluite. Cu siguranţă că pentru asta era nevoie de o cameră de filmat şi de cineva care să pună întrebări.

Seara, Marion se întoarce acasă la Ana. I se pare că a căzut o barieră. Vrea să i-l arate pe fiul ei pe Skype. În direct. După ce mănâncă, o invită să vină să-l vadă pe ecranul tabletei. Reuşesc să stabilească legătura. Pierre, care a împlinit un an, stă pe genunchii tatălui lui. Ana e emoţionată. Îi vede pe Tristan şi pe nepoţelul ei încercând de zor să atingă camera care-l filmează.

E foarte drăguţ.

Marion e fericită. O priveşte cu atenţie pe mama ei biologică, îi observă reacţiile, îi citeşte pe faţă şi în licărirea din ochi bucuria întâlnirii cu nepotul ei.

Comment ça va, Pierre? întreabă Ana, cu un accent perfect.

După câteva secunde, Pierre spune: „Maman! Maman!

Spune des mama.

Ana zâmbeşte. Repetă de mai multe ori, clătinând din cap: „ma-ma, ma-ma“. Apoi întreabă:

Şi mama Édith?

Marion nu înţelege imediat întrebarea. Se încruntă. Din nou în gardă. Dan traduce.

Mama Édith!

Marion nu răspunde. Mai târziu, după multe pahare, scoate cele câteva fotografii care i s-au făcut după adopţie. Într-una e în avion, între tata şi mama. Ana se uită la poză. Îndelung. În linişte. Tăcere apăsătoare. Nu poate să-şi ia ochii de la ea. După câteva minute, Radu sparge gheaţa:

Spune ceva, Ana.

Mi-ar fi plăcut să-i cunosc. Robert, tatăl tău, ştiu că a murit.

Poţi să-i transmiţi, îi spune Marion lui Dan, că tata, înainte să se îmbolnăvească grav, chiar voia s-o cunoască pe Ana. Voia să-i mulţumească pentru că mi-a dat viaţă.

Ana clatină din cap. Fără să-şi ia ochii de la fotografie. Poartă pe umeri o povară de-o viaţă. Greşelile – nu sunt prea multe. Loviturile vieţii. Munca în uzină. Lumea aceea închisă din care n-a ieşit decât când a plecat să lucreze ca menajeră în Italia, la fel ca multe românce. Marion îi întinde încă o fotografie. Cea făcută de Robert şi Édith în biroul doctoriţei Mitea. Culorile sunt şterse. Fetiţa, îmbrăcată într-un costumaş roşu, se uită spre Édith, cu ochii plini de speranţă. Ţine un ursuleţ de jucărie în braţe.

Aşa erau vremurile, şopteşte Ana. Şi regimul. Acum ce să facem? După treizeci de ani…

*

În 2016, Marion i-a anunţat pe Nicolae, pe Ana şi pe Nicuşor că documentarul realizat de Ursula va fi proiectat în avanpremieră în România la Festivalul Internaţional de Film de la Sibiu. Şi a avut apoi o mare surpriză când la intrare a oprit o maşină cu trei persoane la bord: tata, mama şi fratele.

«Am fost foarte fericită. Au venit toţi trei cu aceeaşi maşină, au bătut un drum lung. Mi-am spus: au ţinut să mă vadă. Nicolae şi Ana se străduiesc cât pot să-mi facă bucurii. Cu multă inteligenţă şi cu delicateţe.»

Pierre i-a schimbat viaţa lui Marion. Descoperă abia acum ce înseamnă copilăria, lucrurile simple care ei i-au fost furate. Fiecare zi e o nouă minune. Fiecare progres. Gângurelile pe care le scoate, stângace, Pierre. Primii paşi. Primele cuvinte. Marion a înflorit datorită fiului ei. În fiecare după-amiază, îi povesteşte ce-a făcut la şcoală. Se joacă tot timpul, îşi inventează poveşti cu eroi greu de imaginat.

«Uneori mă gândesc: oare eu cum am trăit toate astea? N-am nici o idee. O gaură neagră în existenţa mea. Dar apoi îmi spun că aşa a fost să fie. După întâlnirea cu Nicolae, mi s-a luat o piatră de pe inimă. Furia a dispărut aproape de tot. După o etapă de resemnare, am ajuns şi la acceptare.»

Marion nu e complet împăcată. Oare va fi într-o zi? Cicatricile rămân. Faptul că şi-a regăsit tatăl a ajutat-o să se deschidă. Generozitatea nu vine niciodată de la sine. Copiii adoptaţi devin cel mai adesea adulţi egocentrici. Marion e o excepţie.

În 2015, a căutat toate blogurile şi site-urile de asociaţii în legătură cu fenomenul abandonului din România. În aprilie 2015, o întâlnire. Laura Giraud, adoptată, ca şi ea.

«Ne-am pus pe treabă, visam să creăm ceva prin care să fim de ajutor. Pur şi simplu. Am înfiinţat o asociaţie pentru copiii abandonaţi. Ne-am dat seama că lipseau o grămadă de lucruri. Prea puţine organisme care să se ocupe de persoanele adoptate din România. Dimpotrivă, exista o mare asociaţie a părinţilor adoptivi. Voiam ca lumea să ştie că şi noi existăm. Pe 21 septembrie 2015, am creat Asociaţia franceză «Orphélins de Roumanie» (AFOR). Am aşteptat şi am făcut anunţul pe 20 noiembrie, ziua internaţională a drepturilor copilului.»

Foarte curând, asociaţia a primit numeroase solicitări de la persoane adoptate. Marion şi Laura au descoperit multe subiecte tabu şi o enormă suferinţă. Adulţi căutându-şi un sens în viaţă, rădăcinile, povestea. Esenţialul.

«Mi se pare firesc ca orice fiinţă umană să simtă nevoia să ştie cine e şi de unde vine, la fel cum trebuie să ştie încotro merge, de cine e legată. Mă gândesc că o persoană adoptată păstrează dorinţa aceasta profundă să afle de ce şi cum a devenit un copil abandonat, să-nţeleagă dorinţa părinţilor biologici şi ce loc ocupă în istoria lor familială. Are nevoie să se recunoască într-un trecut, să se înscrie într-o istorie şi să ştie că s-a născut din dorinţa de viaţă. E o căutare identitară.»“ (Copyright: Editura Humanitas)

Marion Le Roy Dagen s-a născut în 1976, la Aiud, judeţul Alba. Locuieşte în Toulouse şi lucrează ca şef de serviciu în domeniul socio-educativ. Din 2015, este membră fondatoare a asociaţiei franceze „Orphelins de Roumanie“ (AFOR), care-şi propune să ajute persoanele adoptate născute în România să-şi descopere originile.

Xavier- Marie Bonnot s-a născut în 1962, la Marsilia. Scriitor şi realizator de filme documentare, este autorul volumelor: La Dame de pierre (Belfond, 2015, Premiul pentru cel mai bun roman francofon la festivalul de la Cognac; Pocket, 2016), La Vallée des ombres (Belfond, 2016), Le Dernier Violon de Menuhin (Belfond, 2017), L’Enfant et le dictateur, împreună cu Marion Le Roy Dagen (Belfond, 2018) şi Tombeau d’Apollinaire (Belfond, 2018, Premiul pentru roman istoric).


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: