FRAGMENT „Acum nici tăcerea nu-ţi mai aparţine”, de Aslı Erdogan, un volum despre cuvântul care refuză să tacă în Turcia lui Erdogan, libertatea

0
Publicat:
Ultima actualizare:

După tentativa de lovitură de stat din iulie 2016, scriitoarea turcă Aslı Erdogan a fost arestată şi închisă. Vina sa era că scrisese pentru publicaţia pro-kurdă Özgür Gündem texte în care denunţa acţiuni îndreptate împotriva libertăţii de opinie. „Acum nici tăcerea nu-ţi mai aparţine”  reuneşte o parte dintre articolele care i-au atras ostilitatea regimului. „Adevărul” publică, în premieră, un fragment din cartea apărută la editura Polirom.

 După apariţia articolelor în Özgür Gündem,Aslı Erdogan a stat patru luni în închisoare, însă, deşi a fost eliberată, a devenit ţinta persecuţiilor şi în cele din urmă a fost constrânsă să părăsească Turcia.

Volumul „Acum nici tăcerea nu-ţi mai aparţine”, apărut în traducerea lui Nicolae Constantinescu, la Polirom, curpinde cronici politice, reflecţii asupra scrisului şi a exilului, eseuri despre acţiunile represive ale guvernului turc, despre povara mentalităţilor şi stereotipurilor arhaice în Turcia modernă pagini încărcate de emoţie, în care inspiraţia poetică se îmbină cu luciditatea activistei pentru drepturile omului, iar literatura cu jurnalismul.

 „«Libertatea este un cuvânt care refuză să tacă», iată una dintre frazele fulgurante ale lui Aslı Erdoğan. E lupta cotidiană a unei femei împotriva oricărei forme de opresiune.” (France Culture)

„O concentrare a principiilor şi cauzelor pe care Aslı Erdoğan le-a apărat, a multitudinii de victime şi oprimaţi pentru care s-a mobilizat, a tuturor formelor de represiune condamnate de pana sa de o mare sensibilitate. Pagină după pagină, sîntem zguduiţi împreună cu şi pentru această luptătoare neobosită. Căci zîmbim rareori şi nu rîdem deloc, nici măcar forţat, nici măcar ironic, pe parcursul lecturii.” (Libération)

 -FRAGMENT-

„15 iulie, noaptea, cartierul Harbiye, în faţa cazărmii. Chiar alături, la clădirea radioului, luptele care durează de ore întregi se apropie de sfârşit. Se strigă: „Predaţi-vă!”. Ambulanţele, pe care trăgătorii le lasă să treacă, aduc tot mai mulţi răniţi. De la prima trecere a avioanelor F16, cercul de foc care îi încleşta ca într-o menghină pe civilii de pe trotuarul nostru şi-a slăbit strânsoarea. În mijlocul zdruncinăturilor şi vacarmului bombardamentelor, eu „bat în retragere” pas cu pas, găsind adăpost în intrânduri, de la un copac la altul.

— Ai tehnică, soră! îmi zice instructorul în loc de rămas-bun…

Emoţiile şi experienţa revin doar după aceea, mult mai târziu. Sub o formă imposibil de recunoscut, ca un zaţ de cafea răcit… Cresc şi apoi cad, asemenea unor spini ce n-au putut găsi un colţ din identitatea noastră unde să se înfigă. Timpul mă îmbrânceşte în pas alergător departe de zidul la baza căruia mă refugiasem, împinge noaptea spre sfârşit. În zori, masca de umbră cade în fâşii, fără să dezvăluie niciun chip… Mă întorc ca o fantomă pe străzile pe unde am venit, aceleaşi bulevarde, străzi cunoscute şi familiare, dar parcă lungite, micşorate, deformate. Şi, de parcă nu m-ar recunoaşte nici

ele, refuză să suporte această nouă povară, toată această epuizare… Ca şi cum la fiecare pas mi-aş smulge piciorul dintr-un noroi negru şi vâscos… Urmărită îndeaproape de răsuflarea unei creaturi malefice gata să atace, încerc cu disperare să grăbesc pasul, merg parcă pe papainoage… Încerc cu disperare să mă fac nevăzută, să mă pierd şi să dispar în întunericul ce păleşte, să mă amestec cu umbrele, cu piatra, cu pământul, să mă înfăşor într-o ultimă bucată de pânză smulsă din zdrenţele nopţii… Ca şi cum un necunoscut ar fi murit în braţele mele, dârdâi, trasă în jos de o greutate incomensurabilă, prinsă într-o strânsoare rigidă, dârdâi într-un mod de neconceput într-o noapte de iulie şi habar n-am de când durează tremurăturile astea.

M-a ales de pe trotuarul de vizavi şi se repede la mine. Un câine vagabond enorm, aproape de mărimea unui urs brun, cu blana în două culori – probabil o corcitură de ciobănesc anatolian –, cu botul negru şi limba scoasă. Se vede că e obişnuit cu omul, caută un însoţitor, un tovarăş de drum. A înţeles şi el că n-am să mă descurc singură în noaptea asta plină de pericole şi de spaimă… Jucând la perfecţie rolul de câine serios, galant şi zelos, stabileşte o distanţă de un braţ între noi şi-şi potriveşte paşii cu paşii mei extenuaţi… Priveşte atent în dreapta şi-n stânga şi, înfruntând curajos potenţialii duşmani şi hărţuitori, se făleşte că mi-a câştigat fidelitatea… (Amândoi suntem vlăstarele acestui drum, ale acestei călătorii nocturne în oraşul zguduit ca un panou pe jumătate smuls.) Micile grupuri nervoase încolţite de avioanele F16 nu văd cu ochi buni o femeie care se plimbă singură pe străzi la ora asta. Îl trag lângă mine pe tovarăşul meu de drum la fiecare intersecţie; se miră că nu mi-e teamă acolo unde nu se simte miros de om. Şi, de fiecare dată când întâlnim mulţimile urlând care agită bâte şi drapele, e rândul lui să se bage în mine. Nu vrea să fie mângâiat, poate i se pare ceva artificial şi deplasat într-o astfel de noapte, cu excepţia cazului în care tandreţea nu e mai mult decât o amintire dureroasă… Mă părăseşte un moment, se duce să se joace cu alţi câini şi nişte pisici, apoi, în faţa centrului comercial Cevahir, sare în fântână. După câteva minute, când avioanele F16 depăşesc încă o dată bariera sunetului într-un şir de explozii, îl regăsesc lipit de genunchii mei, ud leoarcă… La prima geană de lumină a dimineţii, la ultima intersecţie, ne despărţim. Pe furiş, ca doi războinici învinşi care nu se pot consola că au supravieţuit, fără să-şi ia rămas-bun…Asemenea unor supravieţuitori pe care marea domolită îi aruncă pe uscat după ce furtuna s-a potolit, ne îndepărtăm în pas alergător, în direcţii opuse, cu speranţa că ne vom reîntâlni într-o zi în locul unde ne-am despărţit…

Imagine indisponibilă

Soarele este deja sus pe cer, dar e ca şi cum culoarea sângelui ar fi rămas spânzurată de un cârlig la orizont. (Pe pod au început linşajele.) În loc să înceapă o nouă zi, pare că noaptea continuă şi se prelungeşte… Venită de la un soare mai îndepărtat şi mai rece, lumina nici nu încălzeşte, nici nu consolează, nu promite nimic vieţilor care au fost salvate sau pierdute.”  (Copyright: Editura Polirom)

Imagine indisponibilă

De formaţie fiziciană, Aslı Erdoğan (51 de ani) a lucrat la Centrul European de Cercetări Nucleare din Geneva, apoi a făcut studii de antropologie la Rio de Janeiro, unde a scris primul său roman (Kabuk Adam, 1994). Revine la Istanbul în 1996, unde se consacră literaturii şi jurnalismului. 

Arestată şi închisă în august 2016 împreună cu colegii din redacţia ziarului de opoziţie la care scria (Özgür Gündem), este eliberată după mai bine de patru luni şi judecată în stare de libertate condiţionată. 

În 2017 i s-a decernat Premiul pentru Pace Erich Maria Remarque, iar în 2018, Premiul Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite