FRAGMENT „În spatele frontului. Marele Război aşa cum l-am văzut eu. Însemnările unui soldat german în România ocupată”, de Gerhard Velburg

În primul război mondial, un soldat german de ocazie pe nume Gerhard Velburg ajungea pentru scurtă vreme, în Bucureşti, „capitala surpinzător de ofertantă a unei ţări balcanice”. Velburg a scris despre România în perioada decembrie 1916- iunie 1918, în jurnalul său care va fi publicat de editura Humanitas. „Adevărul” prezintă un fragment din volumul „Marele război aşa cum l-am văzut eu. Însemnările unui soldat german în România ocupată”.

Velburg şi-a petrecut cea mai mare parte a şederii în România, la Feteşti, unde avea două ocupaţii, paza bacului şi obligaţiile de membru al unui birou de evidenţă a populaţiei.

„În mod cu totul excepţional e convocat la deszăpezirea căii ferate spre Bucureşti, merge în două rânduri în capitală, unde face cu oroare cunoştinţă cu centrul de tranzit al armatei de ocupaţie instalat la Malmaison, şi se lasă vizitat de istoria mare, în persoana Kaiserului însuşi, aflat în trecere prin Feteşti la 14 octombrie 1917”- Ştefan Colceriu. 

La plecarea din România, Velburg avea să îşi declare iubirea pentru români. Conform lui Colceriu, meritul esenţial al volumului lui Gerhard Velburg este felurimea vocilor care-l întrupează.  Nu este un simplu jurnal de război, în personalitatea autorului regăsindu-se un războinic, un intelectual şi „a unui om pur şi simplu”. „Fals Velburg nu cântă niciodată”. 

În volumul XXV al Revistei istorice, din ianuarie–martie 1939, într-o prezentare pe care Nicolae Iorga o făcea cărţii lui Velburg, acesta descria cartea ca fiind „de absolută sinceritate, o preţioasă mărturie, care ar trebui cunoscută şi în cercuri mai largi”.  Editura Humanitas publică acum acest jurnal pentru prima dată în limba română.

Lansarea volumului are loc joi, pe 21 iunie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu.

-FRAGMENT-

„Vocile unui jurnal de război

introducere de Ştefan Colceriu

Tocmai aţi deschis o carte foarte bine scrisă. Atât de bine scrisă, încât, după câteva pagini, jurnalul acesta, despre care ai zice în primă instanţă că e destinat mai degrabă istoricilor pasionaţi de Primul Război Mondial, a reclamat, chiar şi de la un amator de antichităţi, cum sunt eu, o traducere promptă. […]

Meritul esenţial al volumului lui Gerhard Velburg este, spre deosebire de un simplu jurnal de război, felurimea vocilor care-l întrupează. Avem de-a face cu vocea unui războinic, a unui intelectual şi a unui om pur şi simplu. Vocile sunt cu atât mai autentice cu cât sunt mai dilematice. Nici unul dintre nivelurile de lectură pe care acestea le subîntind nu este lipsit de contradicţii, de retractări, de nesiguranţe, de excese chiar, de pasaje care sunt astăzi de neînţeles, de blocaje de tot felul. Însă fals Velburg nu cântă niciodată. Polifonia aceasta cunoaşte o progresie clasică uşor de decriptat în structura cărţii înseşi, indiferent dacă autorul o va fi intenţionat sau nu. Oricât de banal ar suna, cartea este mărturia unei experienţe fundamentale a unui individ şi o confirmare vibrantă a poncifului că drumul este cea mai bună ocazie de introspecţie. Gerhard Velburg, soldat de ocazie, pleacă din garnizoanele din Germania, ajunge, pentru scurtă vreme, alături de alţi intelectuali de formaţie, în capitala surprinzător de ofertantă a unei ţări balcanice, ca să-şi descopere umanitatea ultimă într-un sat uitat de pe malul braţului Borcea, în câmpia altfel fără sfârşit şi fără relief a Bărăganului. După care omul revine pentru o şedere în capitală şi apoi, în condiţii similare cu cele de la venirea în România, pleacă forţat spre frontul de vest.

La o privire superficială, cartea ar fi construită pe o structură de cercuri concentrice, care se deschid temporar ca să-i permită eroului accesul spre centru şi apoi întoarcerea în durata sferei sale familiare. Totuşi, experienţa lui Velburg în România profundă nu-l întoarce lumii acelaşi: revenirea lui la lumea căreia îi aparţinea prin naştere nu este simetrică cu plecarea din ea. Între timp, individul avusese experienţa întâlnirii cu sine în slava stătătoare din Bărăgan, rai neaşteptat de voluptate calmă, primordială. Întoarcerea în Vestul ameninţat de războiul devastator, direct pe frontul pe care moartea face ravagii, nu e semnul închiderii unui cerc, ci al unei traiectorii individuale în spirală.

Să nu trăim însă cu impresia că fiecărei etape a drumului exterior şi interior al lui Velburg îi corespunde exclusiv câte o voce! Cu alte cuvinte, Velburg nu e numai soldat în Germania, numai intelectual la Bucureşti şi un simplu artofag la Feteşti. Cartea nu este, aşa cum vă veţi convinge, o însăilare simplistă de contabilitate personală. Atâta doar că, în mod natural, fiecărei faze îi corespunde preponderenţa unui ton dintre cele trei. Aşa încât istoricii vor găsi informaţii valoroase şi precise despre entuziasmul general din Germania la declararea stării de război, entuziasm care a durat din vara 1914 până la Crăciunul din acelaşi an, cam atât cât credea toată lumea că va dura conflictul.

Prinsă de retorica oficială, lumea trecuse în mod voluntar la raţionalizarea hranei şi îşi luase foarte în serios misiunea de a veghea permanent. Notaţiile din jurnalul lui Velburg sunt, în această primă fază, scurte şi sporadice. Odată cu prelungirea neaşteptată a războiului şi în anul următor, populaţia cedează impulsurilor de delaţiune măruntă şi de confabulaţie paranoidă, lipsurile sporesc, fapt care atrage din partea administraţiei militare aglomerarea unor ordine din ce în ce mai absurde de raţionalizare a bunurilor de primă necesitate. Administrarea oraşelor devine tot mai complicată, fapt care nu-l împiedică pe diarist, el însuşi implicat în maşinăria administrativă, să constate cu un umor de o fineţe supremă poticnirile, bâlbâielile şi prostia generală a sistemului. Această atitudine e cu atât mai surprinzătoare cu cât ea nu este asumată de un anarhist, de un marginal sau de un opozant deschis al regimului imperial. Dimpotrivă, Velburg e un cetăţean cu simţul datoriei, căruia ordinea îi este consubstanţială.

Înrolat în octombrie 1916 în celebra Brigadă 100 Infanterie condusă de generalul Alfred Riedel von Konsheim, în care are doar camarazi foarte tineri, e mutat, două luni mai târziu, în Batalionul de rezervişti XI/35 Gotha şi trimis, la câteva zile după Bătălia pentru Bucureşti din decembrie 1916, în România, în spatele frontului de est. Cititorii vor afla că un asemenea drum se făcea relativ repede, adică în patru zile, ţinând seama de nenumăratele opriri şi transbordări. Intrarea în România, cu primul ei oraş în toată puterea cuvântului, Craiova adică, e un prilej de stupoare de care diaristul nu se dezbară decât în câteva luni de trăit în „ţara inamicului“. E vorba de teribilele contraste ale lumii româneşti între luxul orbitor şi mizeria ultimă. Urmează, după un anevoios marş de transbordare şi cvartir rău în sate uitate de lume, o oprire de o săptămână în Bucureşti, unde trupa are o libertate de mişcare excepţională.

Marele oraş, care seamănă în centru cu Berlinul, e, pentru soldaţii veniţi dintr-o Germanie secătuită, un fel de ţară a făgăduinţei: se consumă mult şi de toate. Impresionantă este descrierea ultramodernei pe atunci Şcoli Militare de Infanterie şi Cavalerie, înfiinţată la 1872 de Carol I, cu sediul pe Calea Griviţei, şi devastată de primul val de trupe de ocupaţie. Grija ocupantului pentru captarea populaţiei civile de partea lui are tonuri dintre cele mai neaşteptate, de pildă defilări cu fanfare prin mahalale. După o săptămână în care oraşul petrece fără ezitare şi Crăciunul pe stil nou alături de germani şi austro-ungari, batalionul de rezervişti se îndreaptă spre destinaţia sa finală, Feteşti, sat ceva mai răsărit de pe malul braţului Borcea, ca să asigure şi să controleze trecerea fluviului şi să aplice măsurile proprii unei armate pe teritoriul invadat. […]

La sfârşitul lui noiembrie 1917, se mută la Bucureşti, unde lucrează la biroul central de evidenţă a populaţiei organizat de armata de ocupaţie. Velburg regăseşte acum un Bucureşti mult mai scump decât în urmă cu un an, dar la fel de efervescent şi de interesant. Cea mai puternică impresie o face organizarea „Universităţii de etapă“, de fapt organizarea de către administraţia militară de prelegeri academice cu acces liber, destinate în primul rând soldaţilor, susţinute de nume grele ale lumii universi tare germane. La aceste prelegeri, atât de stricta şi de codificata ierarhie militară teutonică este suspendată. Odată cu începerea negocierilor de la Brest-Litovsk din 22 decembrie 1917, toată suflarea militară şi civilă de la Bucureşti e în aşteptarea febrilă a semnării tratatului de pace. E consemnat, de pildă, cu dezamăgire faptul că, la 9 februarie 1918, presa anunţa doar semnarea tratatului cu Ucraina. Speranţele sunt reînnoite odată cu trecerea prin Bucureşti, la 24 februarie, a lui Richard von Kühlmann, ministru de externe al Germaniei şi negociator-şef la Brest-Litovsk. Ca o neclară prevestire, în capitală are loc un mic cutremur de pământ. Pacea cu România se semnează la Bucureşti la 7 mai, dar evenimentul acesta atât

de mult aşteptat e primit cu o răceală sumbră de populaţie care, pentru prima oară de la ocuparea României, nu mai dă iama în localurile luxoase din centru. La această atmosferă întunecată contribuie şi întoarcerea de pe frontul din Moldova a soldaţilor români demobilizaţi cu care Velburg are de-a face personal în calitate de funcţionar de evidenţă. Impresionează starea literalmente jalnică a acestor militari, cei mai mulţi foarte tineri, analfabeţi, săraci lipiţi, o pegră dezmoştenită. La toate acestea se adaugă şi problemele conjugale ale celor întorşi la neveste care au trăit cu militari ai ocupaţiei. Foametea se în răutăţeşte după semnarea Tratatului. La 31 mai, Velburg află că va fi transferat pe frontul de vest, unde ajunge după o călătorie în condiţii crâncene care durează două săptămâni. Realitatea de pe frontul occidental este şocantă pentru un soldat care până atunci a trăit războiul în spatele frontului de est: mizerie, boală, foamete, instrucţii superficiale şi, mai ales, ostilitate absolută din partea localnicilor invadaţi. […]

Bogăţia cărţii lui Velburg nu stă în consemnarea evenimentelor militare şi politice relevante ale Marelui Război: nu acestea l-au interesat în primul rând, nu într-acolo s-a îndreptat atenţia lui de remarcabil observator. Diaristul e jurist, nu om de arme şi, dintre jurişti, e din specia celor interesaţi de latura teoretică a universului în care vieţuiesc. N-aş vrea să-i răpesc cititorului plăcerea de a descoperi acest filon. Totuşi, câteva notaţii liminare poate că nu sunt tocmai de prisos. Două chestiuni par să-i atragă cu precădere atenţia diaristului: oamenii şi felurile de locuire, realităţi de nedespărţit în hermeneutica de natură culturală pe care o practică autorul. Într-o proporţie covârşitoare faţă de alte jurnale de război, se perindă prin faţa cititorului un catalog aproape interminabil de tipuri umane, surprinse adesea, la modul clasic, numai în liniile lor esenţiale. Vă veţi întâlni cu mitocanul de război şi cu marele aristocrat, cu kaiserul absent şi cu răcanul alcoolic, cu „imbecilul duhovnicesc“ şi cu sacerdotul de mare profunzime, cu plutonierul omni prezent care nu-şi poate infirma nicicum legenda şi cu ofiţerul şcolit, cu funcţionarul militar maniac şi cu bătrânul strateg, cu traducătorul trădător şi cu interpretul onest, cu şperţarul de subzistenţă şi cu marele şpăgar, cu veneticul veleitar şi cu profesionistul din convingere, cu marinarul fanfaron de Dunăre şi cu descreieratul vizitiu de Bărăgan, cu idiotul util şi cu marele profesor universitar, cu colaboraţionistul afabil şi cu patriotul rigid, cu prinţul exilat şi cu ciobanul fetid, cu superiorul îndurerat şi cu ordonanţa credincioasă, cu dama de consumaţie şi cu fata de pension, cu nubila şi cu hoaşca ş.a.m.d. […] Velburg e, în acelaşi timp, un mare admirator al clădirilor din centrul Bucureştiului, pe care le descrie uneori cu lux de amănunte. Îl impresionează în mod vădit Şcoala Militară, cu dotările ei ultramoderne, devastată de primele trupe de ocupaţie intrate în capitală, semn, acesta, pentru autor că civilizaţia europeană este încă prea tânără ca să aibă înţelegerea deplină a valorii consolidate. Asemenea observaţii de adâncime însoţesc toate „dările de seamă“ asupra realităţilor antropice palpabile, fie că e vorba de fascinantul Muzeu de Istorie Naturală din Piaţa Victoriei sau de hotelul lugubru al gării din Feteşti, de Palatul Domeniilor din Bucureşti sau de casele scunde cu grădini mari din capitală, de bordeiele mizere din faimoasa groapă de cărămidă sau de clădirea luxoasă cu trei caturi care găzduieşte biroul militar german de evidenţă a populaţiei, pinacoteca cu teme istorice din Parcul Carol şi modestul Palat Regal de pe Calea Victoriei, multiplele cimitire confesionale de la Bellu sau cimitirul rural de pe malul înălţat al Borcei de la Feteşti. O conştiinţă culturală bine articulată manipulează textul acestui jurnal, făcându-l nu numai respirabil, ci de-a dreptul cuceritor.

— Bucureşti, 26 decembrie 1916 —

şcoala militară – românia mare – distrugeri prosteşti –

restaurante bucureştene –Bukarester Tagblatt

Înainte de prânz dau o raită prin numeroasele clădiri ale şcolii militare. Aici se făurea aşadar corpul ofiţeresc din România. Atât din punctul de vedere al pregătirii fizice, cât şi din cel al formării spirituale, înzestrările sunt cele mai bune. O sală de sport, o sală de călărie, o sală de scrimă, o piscină, o bucătărie uriaşă, dormitoare înalte cu ferestre fumurii, o sală de mese pentru ocazii festive, o bibliotecă şi o cartotecă cuprinzătoare, săli cu multe aparate de gimnastică, auditorii de tip amfiteatru, chiar şi o tiparniţă, de toate se găsesc în clădirile şcolii. Îmi face plăcere să găsesc în bibliotecă, pe lângă multe cărţi în franceză şi în română, un număr mare de cărţi nemţeşti cu conţinut militar sau istoric. În cartotecă dau peste mape întregi de hărţi, printre care una cu România Mare, această nălucire din capetele conducătorilor, care a şi adus ţara în război. Ce e românesc este colorat cu albastru şi ce va fi românesc, cu galben. Galbene sunt Bucovina, Banatul, Transilvania şi o regiune care trece dincolo de aceste ţinuturi, adică zona de siguranţă. Basarabia nu e galbenă. Pe holuri atârnă nenumărate tablouri şi fotografii. În tot felul de variaţiuni apar Carmen Sylva şi bunul rege Carol – o, de-ar mai trăi el acum! –, apoi actualul rege Ferdinand cu frumoasa lui soţie. Într-un şir şi mai lung atârnă portretele comandanţilor şcolii şi cele ale absolvenţilor. Multe fotografii amintesc de vizite în străinătate, chiar şi în Germania, şi de petreceri în aer liber cu dame.

Febra prostească şi sinistră a distrugerii a devastat totul: multe portrete sunt sfâşiate şi zdrobite, statuile de marmură ale domnitorilor români, chiar şi cea a lui Carol, sunt împroşcate cu cerneală, aparatele de gimnastică distruse dinadins, cărţi, haine, obiecte de uz curent sunt aruncate claie peste grămadă, mobile scumpe sparte fără motiv, multe locuri profanate în mod josnic. Or fi fost austriecii? Sau poate ai noştri? Bucureştiul s-a predat de nici trei săptămâni fără luptă. Aceste fapte nu se pot justifica aşadar prin surescitarea tipică luptei. Ele dovedesc că umanitatea este încă tânără şi că pofta instinctivă de distrugere sădită de la începuturi în oameni nu s-a stins.

Şi la tiparniţă lucrurile arată rău. Numai din plăcerea de a distruge, stiva de hârtie a fost înţepată cu baionetele, cea mai bună hârtie de tipărit şi de scris a fost mânjită şi ruptă, iar cerneala vărsată. Mai cu seamă aici, unde e vorba de hârtie de cea mai bună calitate, Franta şi cu mine suntem foarte revoltaţi. „Hai, Gerhard“, zice Franta, „amândoi suntem scriitori: să ne aprovizionăm cu unelte pentru lungile ierni de război pe care   s-ar putea să le îndurăm din greu cu toţii în Bucureşti. Hai să ne tăiem un pachet frumos de hârtie pe potriva raniţelor noastre.“ Maşina de tăiat este încă neatinsă, aşa că ne tăiem, pentru meşteşugul nostru scriitoricesc, câtă hârtie pot duce raniţele noastre. Din bibliotecă am putea lua orice, dar nu mai putem căra nici măcar o carte: cine ştie ce marşuri ne mai aşteaptă?

Comandantul companiei ne ţine azi un discurs grav. Bucuria traiului în marele oraş a căpătat, în cazul multor camarazi, proporţii exagerate. Fiecare îşi doreşte să se mai distreze o dată înainte să ajungă în vreun sat izolat sau pe front. În privinţa asta există puţine reţineri. Subofiţerul Schiller, un băiat care abia a împlinit vârsta de recrutare, a căzut, beat frânt, pe stradă, în braţele comandantului de companie. Alţi câţiva soldaţi din companie au fost aduşi fără cunoştinţă în cvartir, şi mai mulţi s-au întors după ora stingerii. Cine mai vrea azi să iasă din cazarmă trebuie să aibă permisiune specială.

Noi o primim şi o folosim mai ales ca să ne îmbogăţim cunoştinţele despre locul în care ne găsim. Cele mai selecte cofetării sunt Capşa şi Riegler. Riegler e frecventat de protipendada aşezată a capitalei, câtă a mai rămas. Ghete legate până sus alunecă fără zgomot, sub rochiile în balans, pe nişte covoare groase. Aici se consumă cantităţi uriaşe de prăjituri şi frişcă, şi nu numai de către sexul slab. Un militar venit de pe front ar fi mistuit aici, o dată, prăjituri de doisprezece lei. Altuia i s-a adus un munte de frişcă pentru patruzeci de bani, adică treizeci de pfenigi. Şi trupa noastră înfulecă cu hărnicie, întrucât e de presupus că rigoarea germană va face ca şi pe aceşti pereţi să atârne, în toată splendoarea, dispoziţiile de raţionalizare a consumului de grăsimi şi de zahăr.

Apoi intrăm în Café Boulevard, unde obişnuia să stea la taclale Take Ionescu. Locul e frecventat aproape numai de bărbaţi. Se joacă mult şah. Clienţii fideli ai localului au un aer foarte

posac şi plictisit. Le lipseşte materia politică sau, mai bine zis, au ieşit provizoriu din politică. Chelnerul nu le mai aduce un ziar după altul, aşa cum se întâmpla pe timp de pace – adică acum patru săptămâni – sau în scurta perioadă de război când Bucureştiul nu fusese încă ocupat – adică acum trei săptămâni. Aceasta dacă e să judecăm după mărimea standului de ziare. Acum se mai găseşte pe stand, stingher, doar Bukarester Tagblatt, care apare jumătate în germană, jumătate în română. Foaia publică, punctual, comunicatele militare germane şi cele ale aliaţilor noştri – lectură deloc plăcută pentru prietenii pe care Ionescu i-a lăsat în urmă la Bucureşti.” (Copyright: Editura Humanitas)

Gerhard Velburg (pseudonimul lui Bogislav Tilka) s-a născut în 12 august 1887, după cum reiese dintr-o notiţă scrisă de mână aflată în catalogul regional special al Bibliotecii Municipale din Potsdam, datând din perioada interbelică. Mobilizat ca rezervist în administraţia de război, îşi consemnează impresiile începând cu luna iulie 1914, la început sporadic, apoi în mod consecvent, odată cu sosirea în România (decembrie 1916). În iulie 1918 ajunge pe frontul de vest, moment în care, în urma unui ordin militar strict, toate jurnalele soldaţilor au fost trimise acasă. În acel punct se încheie şi prezentele însemnări, pe care autorul se pare că nu a considerat necesar să le completeze în anul 1930, când a apărut prima şi singura ediţie a cărţii sale.