Cristian Fulaş a vorbit cu cititorii despre „După plâns“. „Mă îmbolnăvesc când mă gândesc că aş putea scrie o carte extrem de cultă, în care să arunc cu citate, cu teorii“

Cristian Fulaş a vorbit cu cititorii despre „După plâns“. „Mă îmbolnăvesc când mă gândesc că aş putea scrie o carte extrem de cultă, în care să arunc cu citate, cu teorii“

Săptămâna trecută, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, a avut loc o discuţie despre romanul „După plâns“, de Cristian Fulaş, apărut la editura Polirom, care spune povestea unui fost dependent de droguri şi alcool care încearcă să se reintegreze în societate. Au vorbit autorul, Ovidiu Şimonca şi Carmen Muşat.

„E o carte, aş spune eu, foarte specială, foarte curajoasă, care are poate şi curajul, dar şi inconştienta de a aduce în faţa cititorilor o temă prea rar abordată. O lume în generală trecută sub tăcere, lumea dependenţilor de droguri şi de alcool. Şi modul în care o face este iarăşi unul foarte aparte, pentru că proza lui Cristian Fulaş nu poate fi nicio clipă caracterizată ca o proză mizerabilistă, o proză minimalistă, deşi evocă o lume a marginalilor, o lume a ratărilor, a oamenilor aflaţi în periferia nu doar a societăţii, dar chiar a umanităţii”, a descris criticul literar Carmen Muşat romanul „După plâns“. 

Un interviu cu scriitorul Cristian Fulaş, despre un alt roman de-al său, „Fâşii de ruşine”, poate fi citit aici.

Întrebat de o cititoare despre motivaţia de a scrie despre astfel de teme, Fulaş (41 de ani) a răspuns că îi place să spună că nu are în spate nicio motivaţie, fiecare scriind „despre ce ştie el”. 

„Am o repulsie fizică, mă îmbolnăvesc când mă gândesc că aş putea scrie eu o carte extrem de cultă, în care să încep să arunc cu nume, şi cu citate şi cu teorii. Tocmai că eu cred că literatura nu e despre asta, critica literară e despre asta“, a expllicat scriitorul. 

Fulaş caută tot timpul subiectele în aşa fel încât să rămână „pe nivelul zero al experienţei“, iar dacă ar fi vorba de motivaţie, aceasta este o speranţă de a-i ajuta pe alţii să îşi dea seama cum e în acea poziţie, dar a continuat scriitorul, „din experienţă ştiu că e mai greu un pic să îi ajuţi. Hai să fim serioşi, în lumea dependenţei nu se prea citeşte, nu prea e timp. Motivaţia rămâne zero“.

Viitorul roman al lui Fulaş

În prezent, scriitorul lucrează la un roman, „în cel mai bun caz, modern, dacă nu chiar premodern”, ceea ce constituie o schimbare de macaz. Este vorba, în cuvintele autorului, de un roman „foarte cuminţel şi foarte întins...despre un bătrân şi lumea lui, un bătrân analfabet, prost, rău”. Aici, încearcă creionarea unei lumi, a ultimilor 60 de ani de creştinism românesc- acesta s-ar putea să devină subtitlul cărţii- unde tema care se desprinde ar fi „ce putem să facem noi din istorie, nu ce face ea din noi”. 

„Cumva, am pus un pariu cu toate prejudecăţile astea care ne înconjoară (de tipul-n.r.) «nu se face aşa»“. 

Oraşul şi dependenţii

Bucureştiul este prezent în „După plâns”, iar întrebarea ar fi dacă ajută oraşul personajul dependent sau, dimpotrivă, îl încurcă?  

„Oraşul e bau-bau. Aşa îl numesc eu. Toate chestiile astea rele se întâmplă la oraş, nu prea se întâmplă în mediul rural, că acolo nu ai acces la droguri. Eu, unul, am făcut un fel de personaj, m-am jucat de-a oraşul. Şi punctul culminant e de fapt un fel de imagine a oraşului care începe să vorbească, o imagine albastră care clipeşte… E rău. E cadrul ăla al răului din care poate deriva aproape tot… Chiar face ceva oraşul. Şi cârciuma face ceva, şi strada face ceva, şi banca face ceva. Fiecare obiect din oraş…

Ţine de construcţia cărţii, o carte despre dependenţă prezintă un mare risc, anume... să spui tot în 20 de pagini, toată povestea, şi de la 20 de pagini încolo, partea cea mai plauzibilă, narativ vorbind...să devii patetic“. a răspuns Cristian Fulaş la întrebarea lui Ovidiu Şimonca. 

Carmen Muşat: „e o carte emoţionantă... nu e nicio clipă o carte lacrimogenă“

Fulaş vorbeşte, în opinia criticului Carmen Muşat, despre o lume într-un fel care îi face pe protagonişti, care sunt mai degrabă anti-eroi, „personaje extraordinar de ataşante“,fiind  „oameni cu bune şi cu rele, oameni care deşi au ajuns într-o fundătură îşi păstrează încă, aş spune eu, o umanitate foarte emoţionantă“.

„Sunt oameni care au pierdut, care s-au rătăcit şi care nu găsesc drumul de întoarcere. Modul în care îi evocă Cristian Fulaş aici este, cred eu, şi o pledoarie pentru nevoia de a-i privi pe aceşti oameni, de a nu trece indiferenţi sau, ştiu eu, superiori, instalaţi comod în viaţa noastră confortabilă şi lipsită de orice tangenţă cu această lume. 

E un mod de a ne trage puţin vălul de pe ochi şi de a ne provoca să-i privim pe aceşti oameni ca pe nişte oameni şi nu ca pe nişte epave. Cartea e foarte bine construită şi din punct de vedere narativ. Este un monolog al personajului principal, al personajului narator, care într-un fel coboară toate treptele infernului şi se pierde pe sine şi se regăseşte pe sine.

Toate aceste etape ale pierderii sunt urmărite şi relatate de Cristian Fulaş trecând prin mai multe registre, şi narative, dar şi ale emoţiilor şi stărilor umane: de la disperare la furie, de la emoţie la cinism, de la milă şi compasiune, la revoltă şi refuz, respingere. Există aici, în carte, o treime care nu e nicicum una sfântă, o treime problematică, aceea alcătuită din personajul narator, cerşetorul ruşinat şi umbra, care îşi dispută într-un fel prim-planul. Sunt trei ipostaze ale vocii, ale personajului care de fapt, reprezintă tot atâtea etape ale acestei pierderi şi regăsiri de sine...aş spune că structura acestui roman-confensiune este una de tragedie greacă, pentru că de fapt elementul central aici este catharsisul, purificarea, este efectul pe care îl obţine prin intermediul scrisului, prin intermediul acestei terapii, pe care o şi numeşte la un moment dat texterapie.

O terapie prin scris, o terapie prin text, o încercare aproape disperată de a se salva pe sine prin carte, transpunând toată această experienţă-limită într-o carte care serveşte ca memorie şi este un colac de salvare.... pe lângă vocea aceasta, a naratorului, se mai aude o voce, chiar dacă pe un interval scurt de pagini, dar e o voce atât de puternică pentru că vine cumva de dincolo. E vocea tatălui… un monolog al tatălui, mai degrabă imaginat, dar care e foarte puternic şi care are cumva darul de a provoca trezirea sau declicul.E o carte emoţionantă şi o carte necesară. Am spus o carte emoţionantă, dar nu e nicio clipă o carte lacrimogenă. E o foarte mare sobrietate şi a mijloacelor narative, şi a discursului. Nu sunt efecte căutate. Prin realismul imaginilor şi al descrierilor, al portretelor unor personaje din această lume, cartea emoţionează”, a explicat Carmen Muşat. 

CV
 
Numele: Cristian Fulaş
Data şi locul naşterii: 3 iulie 1978, Caracal 
Studiile şi cariera: 

 

-A absolvit Litere, apoi Studii Aprofundate de Teoria Literaturii. Debutează în 2015 cu „Fâşii de ruşine” (Gestalt Books; Premiul Observator cultural pentru debut; Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu“; Premiul revistei Accente; nominalizat la Premiile USR pentru debut; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iaşi). 
Fragmente din roman s-au tradus în franceză, italiană, germană, engleză, bulgară, croată, suedeză, maghiară. 
În 2015 publică „Jurnal de debutant” (Editura Tracus Arte), iar în 2016, „După plâns” (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iaşi). 
 
-A tradus aproximativ cincizeci de titluri din engleză, italiană şi franceză, printre care: Visul lui Machiavelli (Christophe Bataille), Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi (Mathias Énard), Mituri clasice (Jenny March), Igitur. O aruncare de zaruri (Stéphane Mallarmé). 
 
Din 2016 este organizatorul principal al festivalului internaţional Lofest din Bucureşti. De acelaşi autor, la Editura Polirom a mai apărut volumul de proze scurte „Cei frumoşi şi cei buni” (2017)

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: