Bineînţeles, ”cel mai bun roman” este doar părerea mea. Kosztolányi a scris patru romane excelente, dintre care Aranysárkány şi Néró, a véres költő au apărut deja în română (Nero, poetul sîngeros în 1975 la Albatros în traducerea Veronicăi Bârlădeanu, iar Zmeul de aur în 1982 la Minerva în traducerea lui Al. Pezderka). Cred totuşi că subiectul Ciocîrliei este una de natură să intereseze pe toată lumea.

Este vorba despre o fată urîtă. Ştim cu toţii cît de subiectivă este urîţenia, dar asta nu ne împiedică să-i considerăm pe unii frumoşi, iar pe alţii urîţi. Sunt persoane pe care le considerăm de-a dreptul respingătoare. Şi dacă creşti cu ideea că eşti urîtă pentru că chiar şi părinţii te văd aşa, problema este într-adevăr incurabilă.

Ciocîrlia (aşa o numesc părinţii pe fata lor) nu se poate convinge că este frumoasă — de fapt, ea nici nu încearcă. S-a consolat deja cu urîţenia ei, trăieşte ştiind (sau crezînd, tot aia e) că este slută. Familia Vajkay stă într-un orăşel de privincie (modelat după Subotica, oraşul natal al scriitorului) şi nici asta nu ajută la înţelegerea subiectivităţilor. Într-un orăşel toată lumea ştie tot şi ştie că ştie tot. Rolurile sunt distribuite: familia Vajkay este familia cu o fată de te sperii.

Tragedia asta prozaică este prezentată foarte frumos de Kosztolányi. Nu moare nimeni, nimeni nu devine Antigona, nimic nu pune capăt suferinţei. Ciocîrlia se întoarce din călătorie (au trimis-o în vizită la ceva rude) şi viaţa ei, viaţa lor continuă exact aşa cum a fost pînă atunci.

Eu cred că aici, în România, în patriarhatul ăsta haotic, sunt multe femei care se luptă cu felul în care sunt văzute de bărbaţi. Văd zilnic cum agresivitatea mîrlană acaparează fete tinere care îi admiră pe golani pentru că sunt, vezi Doamne, bărbaţi. Din acest punct de vedere, România este destul de provincială. Fetele se lasă dominate de bărbaţi, sunt trimişi înapoi de mame la soţii lor care le bat cu argumentul suprem că ”nu noi purtăm pălăria”. Ciocîrlia arată cît de jalnică devine soarta unei femei dacă se încrede în ”obiectivitatea” judecăţii unei societăţi tîmpite.